Un arhitect cultural
„Spectacolul continua, cu gratia lui Dumnezeu“
Desi un mare nelinistit (cum, deseori, s-a marturisit), Eugen Simion, printr-un remarcabil si tenace efort de autoconstructie, probându-si stralucit vocatia în spatiul literar, având si sansa longevitatii (convertita în rodnicie editoriala si proiecte de amplitudine culturala) face figura unui ins cordial, de evidenta eleganta si civilitate, ca om de lume. Este, recunostea însusi criticul, „fructul vointei“. Chiar daca „zbieratorii din Cetate“ nu obosesc iar „retorica jelaniei“ e, la noi, practicata sârguincios. Un arhitect cultural, vom spune, o figura spiritualizata, de rafinament francofon, un constructor preocupat de soarta literaturii noastre, animat, printre atâtia demolatori, de mari proiecte, în pofida defetismului proverbial (ca blestem etnic). Un eurolucid (vezi colocviile „Penser l’Europe“), lansând si coordonând initiative de miza majora, de la tentativele (împlinite) de reconstructie institutionala pe filiera academica la izbânzi editoriale de ecou: DGLR, „Atlasul lingvistic“, „Cronologia vietii literare românesti“, operele clasicilor în colectia de tip „Pléiade“. Dar, înainte de toate, un comentator avizat si inspirat al literaturii, citit si pentru frumusetea textelor sale. Cu bucuria lecturii, deci, într-o proza superioara de idei, excelând în arta portretistica, fara a neglija „lectura vietii“. Cu diagnostice corecte, cu judecati credibile, sedimentate, interesat de înnoirea discursului critic. Si acuzat, discret sau fatis, taman pentru „monotonia corectitudinii“. Or, în viesparul scriitoricesc, fauna iritabila, se stie, Eugen Simion se vrea un spirit obiectiv. Cumpanit, cu o „egalitate de umoare“, chiar prudent pe alocuri, el examineaza cu ochi de istoric „haosul fierbinte al momentului“; vrea o lectura „libera, lenta, avizata“, eliberând astfel vocile textului si redescoperindu-se (mereu) pe sine; îsi învinge inertiile, palpând creatii în mers si creionând un destin de epoca; în fine, temperanta împiedica erorile flagrante, dar, sa nu uitam, Eugen Simion nu este un pionier, ci, asa cum s-a spus (uneori malitios), un critic „de consolidare“. Nu poate vibra? Ar fi o rautate sa preluam afirmatia (strecurata de cârcotasi, nu putini, cei care confunda – nepermis, dar cu buna stiinta – criteriile si lipesc, cu o usurinta iresponsabila, etichetele). Acel „portret al operei“ creste din felii analitice si exigenta morala, dovedind echilibru si autoritate: adica, altfel spus, Eugen Simion inspira încredere si este (recunostea Nicolae Manolescu) „un critic ascultat“.
Instinct epic
Fireste, nu e ocolit de mizeriile vietii literare; se lupta cu mentalitatea feudala care vrea sa juguleze critica (câti scriitori, sa recunoastem, nu viseaza – în secret ori ba – sa vasalizeze un critic?). Cu harta scrierilor unui autor în fata, criticul oficiaza; fraza sa se asterne cu eleganta, rezervata si sobra, fara placerea executiei. Eugen Simion nu este un critic posomorât, lansând replici joase; respinge fara cruzime, propune carti luminoase, desi deziluziile vin, îl încearca („nu stiam ce ma asteapta“, se apara – candid – autorul); în fine, intelectualismul sau suporta rafalele unor artagosi polemisti de ocazie, coborând (inevitabil, oare, la meridianul nostru balcanic?) temperatura dialogului înspre colcaiala patimilor neînfrânte, revansarde.
Vom recunoaste ca Eugen Simion este o institutie. Criticul ne înlesneste o „lectura“ a ultimelor decenii literare, descoperind istoricitatea si continuitatea. El are sentimentul valorilor si e mereu atent la context. Propune rezumate în stil calinescian (de finete analitica, fara imaginatia fugoasa si furibunda a „divinului critic“), grefate însa pe un temperament lovinescian. „Lectia“ lui Lovinescu lucreaza. Ea este, înainte de orice, o lectie morala. Criticul de la „Sburatorul“ îsi învinge „fondul de nelinisti“ (temperamentul, în ultima instanta), afisând un scepticism „cordial si creator“. Confiscat de literatura, el devenea un personaj literar, exprimând exemplar un destin, croit pentru „o profesiune aspra“. Simtul valorilor, imperativul etic, capacitatea de expresie, distanta (care nu tradeaza comunicarea si comuniunea) converg si propun o masca lovinesciana. Critic-sinteza, Eugen Simion traieste la rându-i, probabil, o drama temperamentala; dar admiratia pentru Lovinescu nu înlatura iradiatia altor modele. Categoric, se fereste de excese. O „curiozitate sincera“ (Ovid S. Crohmalniceanu) îl mâna fara istov, dar nu cade în capcana fanatismului. E interesat de achizitiile metodologice, dar nu este un „metodolog“; evita, repet, fanatismul metodelor, testându-le pe rând. Ceea ce conteaza este existenta care se cauta si se exprima, dezvaluindu-si „tonul fundamental“. Puterea de a ajunge la creatie cheama viata ideilor: si, neaparat, proza ideilor. Eugen Simion cauta acel „dincolo“ al operei, descopera figura ziditorului, a celui „îngropat“ în text; o figura morala în ultima instanta, aparând demnitatea si responsabilitatea ideii de scriitor. Privirea sa – sceptica, de sus – nu scapa detaliile semnificative. Stralucit analist, criticul desfasoara pânze epice, lasând sa se vada la tot pasul placerea scriiturii. El interogheaza peisajul istorico-literar si recurge, deseori, la portretizari. Evita aerul funerar, tirania gustului, imperialismul opiniei. Are instinct epic si mai putin o armatura teoretica. Câta vreme opera e chiar „vointa noastra“, din experienta franceza, de pilda, Eugen Simion reuseste o redescoperire de sine: traversând alte medii, respirând alta spiritualitate, criticul afla rostul propriei existente.
Vocea moralistului
Dar criticul, autor de fragmente analitice, gusta sinteza, râvnind Cartea. Fie ca plonjeaza în tematism, fie ca e tentat de monografism, fie ca discuta (cu vadita simpatie) despre insurgentii optzecisti sau despre „literatura subiectiva“, el e preocupat de constructie. Eugen Simion încearca, cu „ironie eleganta“, profiluri de epoca, radiografiind grupurile literare. Chiar gestul recuperator pledeaza în acest sens: vocatia constructiei se sprijina pe respectul pentru cuvântul scris si, implicit, pe morala actului critic. Când vorbeste despre „drama talentului coplesit de vremuri“ sau despre zgomotoasa noastra viata literara, criticul nu face cu ochiul galeriei; el apara în permanenta ideea de scriitor, aliantele axiologice fiind urmate si armate de o reflectie etica. Aventura scriiturii nu ramâne în tarcul analizei; conexiunile spirituale identifica (fara patima joasa) cusururile si moravurile, sanctionând abdicarile. Creste, pe baza unor lecturi atente, sondând profunditatea, un scenariu epic atragator, decontractat (L. Raicu), o liniste spirituala care ne învaluie, departându-ne de rumoarea cafenelei, macerând, vai, energiile.
Critica, bineînteles, este o continua polemica. Orice critic se desparte (partial, delicat sau brutal) de ideile primite, digerate, traind (si ramânând) prin coeficientul de originalitate.
Critic politicos, sedus de înnoirea spiritului, Eugen Simion vrea sa ramâna senin: îsi doreste sa fie drept, impunând prin civilitatea tonului si urbanitatea rezervelor. Se desparte, hotarât, de polemica în varianta sa balcanica si, curios, face din observatia morala „hrana“ literaturii. Este foarte prezent în propria-i opera. Emancipat de tirania modelelor, patruns de o curiozitate vie, indicând o invidiabila tinerete a spiritului, vrea sa scrie o istorie a literaturii contemporane atingând „o înalta seninatate“. Ofera judecati rezistente la dintele vremii si îsi ofera o atenta constructie de sine. Este plin de civilitate, protocolar, ferm când respinge; eleganta frazei si echilibrul edificiului dau trainicie acestui spectacol exegetic, mereu înalt, fara a plati tribut deliciilor suporterilor. În fond, ceea ce doreste criticul ar fi „sa ne întelegem mai bine cu prezentul“. Demarând seria „Scriitorilor români de azi“, Eugen Simion nu uita ca „prestigiul unui critic se bazeaza pe actiunea lui luata în totalitate“. Or, criticul nu are doar un raft de carti, ci o opera; mai mult, cu sentimentul masurii, vadind toleranta si permeabilitate, el îsi taie drum spre „opera capitala“. Aventura, asadar, continua.
Negresit, aceasta Istorie a lui Eugen Simion (daca vrea sa fie o Istorie) va trebui reordonata, adusa „la zi“. Ea este, deocamdata, lacunara: golurile de comentariu privesc „articulatiile“ epocilor, explicarea contextului. Daca ea se doreste un inventar al personalitatilor (titlul, parca, pentru asa ceva ar pleda) „ligamentele“ eseistice vor fi, neaparat, trebuincioase. Oricum, criticul, dorindu-si o confruntare „înceata si profunda“, se trage deoparte, nu cade prizonierul exaltarilor, iubeste relatia cu cartile; iata spatiul libertatii sale, acel „cerc“ al autorului, refugiul sau prin care bântuie „mogâldeata“ singuratatii. Reîntoarcerea autorului nu este o vorba goala; filigranat în text, biografismul permite „dezvelirea latentei“, încât – ascuns, pudic, pastrându-se într-o „rezerva naturala“ (cum zicea Livius Ciocârlie) – Eugen Simion îsi dezvaluie prezenta în tot ce scrie. Referind despre altii, pagina sa ne aduce la rampa – fireste, cu discretie si circumspectie – chipul scriitorului însusi, aflat la ceasul „marturisirii“. Vocea moralistului razbate, provocarile biograficului îl stimuleaza. Fie ca vorbeste despre egocritica lui Eugen Ionescu, despre Mircea Eliade ca spirit al amplitudinii ori despre metafizica demonica la Cioran, exegetul ramâne echilibrat, aparându-si seninatatea, strain de orice terorism metodologic. Coboara, însa, curios, în „pivnitele textului“, pledeaza pentru recuperarea povestirii (reepicizare) si reciclarea romanului, în plina „pandemie romanesca“ (daca e sa-l credem pe Richard Millet), în fine, bemolizeaza, cu un seducator esprit de finesse, orice impuls polemic. Sa amintim, în treacat, reactia lui Serban Cioculescu, în 1981, conducatorul tezei de doctorat despre „scepticul mântuit“, brusc iritat de „dioptriile critice“ ale unui Jean Pierre Richard, de pilda, invocat, printre altii, dupa sejurul parisian. Crede ca Ion Creanga este (si) o creatie a operei sale, o a doua nastere veghind un destin înalt; s-a încercat chiar, la Chisinau, o „moldovenizare“ a lui Eugen Simion, prilejuita de lansarea superbei carti.
Ascunderea dezamagirilor
Evident, nu putem trece peste „pacatele“ criticului: de la descriptivismul traditional, rezumativ, de slab accent emotional (cum i s-a reprosat), la prudenta excesiva, rigiditate si „refuzul riscului“ (cf. N. Manolescu); de la lectura „înceata“, excesul analitic (în dauna evaluarilor) si „usoara defazare“ (cf. Alex Goldis) la stigmatul apolitismului, îndelung si pe nedrept hulit, la chestiunea revizuirilor, inflamând ceata noilor procurori morali. Din fericire, în pofida unor momente de mâhnire si „acreala“, târât si la DNA, Eugen Simion ramâne un excelent mediator, temperând excesele. Ia distanta, îsi controleaza vehementa, este si ramâne – cu formula lui Roland Barthes – „în ariergarda avangardei“ (titlul volumului de convorbiri cu Andrei Grigor). Încearca sa descopere, ispitit de spiritul interogativ, figura spiritului creator si ofera, combinând biografismul cu analiza critica sagace, panorama unei epoci, construind „o imagine moralmente corecta“, aprecia N. Manolescu. Iar daca, obosit, lehamisit, sastisit de mizeriile vietii literare îl încearca „greata de literatura“, vindecarea e tot prin literatura. Încercând a rezista la asaltul grafomanilor si curtea oportunistilor, inventivi si agresivi.
Vom încheia reamintind un truism. Traim cu ideea (o fi doar o prospera prejudecata?) ca scriitorul român n-ar fi un alergator de cursa lunga. Proaspat „optzecist“, Eugen Simion, critic a carui opinie conteaza, convertind în literatura orice text si impunând prin mobilitatea spiritului, infirma cu stralucire o astfel de parere. Mai mult, într-o vreme a ierarhiilor asaltate si aprig contestate, a marasmului publicistic si a vacarmului (dupa suprimarea chingilor totalitarismului), discursul critic, purtat cu aplomb sub flamura revizuirilor, pare mai putin interesat de recuperarea valorilor. Dincolo de mutatia gustului, de o alta sensibilitate estetica, impunând – vorba lui E. Lovinescu – si o „receptivitate complice“, el capata, din pacate, „o turnura iacobina“, spunea chiar E. Simion si e frisonat, prin unele condeie, de pofta excomunicarilor, departe de toleranta zgomotos clamata din perspectiva pluralismului cultural. Dar revizuirile cerute din „unghiul“ Postmodernismului înseamna, de fapt, o recombinare neistovit-jucausa a memoriei culturale, descoperind noi corelatii si genealogii. Si impunând, prin demontarea ordinii modernului, diferenta si dezacordul într-o lume care, dupa Francis Fukuyama, nu mai e „împotmolita în istorie“. Si care acuza apasator spleen-ul unei civilizatii în pragul extinctiei. Asa privind lucrurile, postmodernismul n-ar mai fi doar o blânda succesiune. El s-ar „bucura“, dimpotriva, potrivit unor voci, de o existenta permanentizata, subterana, fiind un discurs subversiv, o replica la paradigma dominanta, detronând acum, chipurile, rationalismul, pentru a impune vârtejul relativist al schimbarilor si risipind iluzia de a gândi în categoriile definitivului.
Într-o epoca postculturala, agonala, subjugata de „prostitutia mediatica“ era „firesc“ sa fie convocata, la acest festin al conceptelor, si postliteratura. Profeti prapastiosi anunta chiar moartea literaturii, odata cu declinul euforiei si criza viitorului. În reflectiile sale asupra postliteraturii, Richard Millet, ne informa dl Simion, francez fiind, denunta voluptuos globalismul anglofon si moralismul postetic pe suportul unei teosofii laice. La aceasta limba postliterara, cum o numeste eseistul, s-a ajuns prin desacralizarea literaturii (având ca pivot decaderea romanului, devenit, pe reteta americana, consumist), degradarea limbii (care ar functiona ca „gaj al autenticitatii“) si, desigur, inflatia casandrismului, eclipsând scenariile utopice. Dar utopia, fascinanta în sine, ferita de acele „otravuri ideologice“ (Kolakowski), promitând – precum în experienta sovietizanta – un „viitor radios“, nu este un gen literar, ci un mod de gândire, un dat antropologic, escortând, credem, aventura speciei umane. Or, industria mediatica, agresiva, expansiva, si uniformizatoare, sufoca piata literara iar oferta rimeaza, din pacate, cu doxa postmoderna. Iar publicultura s-a instalat victorioasa în McWorld! În pofida acestui context, deloc prietenos, literatura – crede ferm academicianul Eugen Simion – nu va muri. Iar în fiinta criticului, avertiza tot el, lânga un Toma, încercat metodic de îndoiala, aflam, în complementaritate, un Petru care nu se leapada nicicând de literatura.
„Personaj bovaric“, narcisiac (dupa unii), criticul, aparent imperturbabil, se straduieste „sa-si tina firea“, rezistând la ceea ce, îndreptatit, numea „comedia vanitatilor ranite“. „Fantezia neagra“ a contemporanilor îl deprima; dar apara cu cerbicie libertatea spiritului, conditia etica a creatorului, autonomia esteticului. Si încearca sa-si tina în frâu umoarea, ferind-o de „salturi acrobatice“. Un efort enorm, invizibil, câstigator, constatam, chiar daca, nu ezita sa recunoasca octogenarul, „cel mai greu pentru un critic român este sa-si ascunda dezamagirile“.