Sari la conținut
Autor: CONSTANTIN STOICIU
Apărut în nr. 496

Euforia degringoladei

    A fost, desigur, o întâmplare că, sâmbătă, 15 noiembrie, la Paris erau arestaţi nouă hoţi veniţi din măruntul oraş moldovean Tecuci. Poliţiştii francezi se întrebau de mai multe luni cum făceau să nu spargă uşile depozitelor de aparatură electronică şi probabil că fără ajutorul câtorva poliţişti români, care cunoşteau ingeniozitatea hoţilor noştri, le-ar mai fi trebuit alte luni de zile până să afle cum procedau.
    Tot o întâmplare trebuie să fi fost faptul că, marţi 18 noiembrie, într-un interviu acordat televiziunii ADN, Angela Merkel amintea că Germania are interese politice şi economice particulare în Balcani. Poate mulţi au uitat: Germania a recunoscut prima, şi apoi Vaticanul, Croaţia şi Slovenia în anii ’90, când Iugoslavia a fost condamnată să nu mai existe. Interese particulare în Balcani are şi Rusia, cu precădere în Serbia, Bosnia şi Bulgaria. Construcţia conductei de gaz South Stream îngrijorează economic şi politic nu doar Germania, ci Europa întreagă şi Statele Unite, care au deja mari probleme cu Ungaria naţionalistă, antieuropeană şi antiamericană, fără a mai vorbi de ce se petrece în Ucraina, şi nu se întrevede nici o soluţie.
    Se mai cuvine o împrospătare a memoriei uitucilor de conjunctură. Cu câteva săptămâni înainte de alegerile noastre prezidenţiale, primarul Sibiului, candidat la preşedinţie, a primit o decoraţie germană, iar Angela Merkel şi-a găsit timp să-i adreseze o scrisoare de încurajare şi de susţinere; germanii din România sunt în număr de 35.000 şi reprezintă numai 1% din locuitorii Sibiului. În plină campanie electorală şi-a găsit şi primarul candidat timp să scrie şi să publice un soi de volum autobiografic al unui preşedinte vădit predestinat, anticomunist şi pro-occidental până în vârful unghiilor; se mai întâmplă în România nu numai minuni politice, ci şi editoriale. Lansarea cu pompă şi în prezenţa preşedintelui proaspăt ales a avut loc la Salonul cărţii şi a trezit interesul cuvenit; riscul tulburării spiritelor altor primari gospodari cu visuri îndreptăţite de mărire nu poate fi neglijat.
    Duminică, 16 noiembrie, între arestarea spectaculoasă a hoţilor de la Paris şi interviul în care a fost reamintit interesul Germaniei, al Europei, de fapt, în Balcani, a avut loc al doilea tur al alegerilor prezidenţiale din România. De două săptămâni chestiunea exercitării dreptului la vot al diasporei fierbea. Nu e un secret pentru nimeni, diaspora numără tot soiul de oameni plecaţi în lume dintr-o mie de motive, cu tot atâtea intenţii şi moduri de viaţă şi de integrare sau de asimilare în ţările în care au ajuns. Feerica imagine a unei diaspore de monolit brusc trezită din indolenţă şi duşmănie faţă de ţară, îmbrăcând furibundă mantia nobilă a patriotismului şi năvălind la secţiile puţine de vot din consulate şi ambasade are, se vrea, nu se vrea, zonele ei de mister şi de umbre. Alegerile terminate şi alesul care părea improbabil consfinţit în râvnita funcţie de mandatar suprem al naţiei, comentatori emoţionaţi, excitaţi şi lirici până la lacrimi s-au pornit, şi nu s-au oprit nici azi, să preamărească această reapropiere miraculoasă a patriei şi a destinului ei occidental pândite de pericole comunistoide. S-ar fi petrecut o viitură, s-ar fi revărsat un potop, ar fi intervenit mâna lui Dumnezeu, ar fi fost un basm. N-a lipsit nici comparaţia înălţătoare cu ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 şi se numeşte de atunci Revoluţie, eveniment fundamental în istoria confiscată a ţării care, de altfel, şi-a păstrat şi-şi va păstra încă ani şi ani secretele. Un posomorât cu vădite probleme de digestie naturală a realităţii a simţit adierea unui vânt fermecat, în zona elitei oficiale care a tras o spaimă că-şi va pierde privilegiile a fost consemnată reacţia igienică a alegătorilor la impostură, la obrăznicie şi la furt; altfel zis, băieţii şi damele de vârste şi obiceiuri lumeşti amestecate care călăresc viaţa culturală a ţării şi-au regăsit liniştea şi aroganţa şi s-au asigurat că poporul, în restul timpului nătâng şi nespălat ideologic şi civic, îi va îngădui în continuare.
    Cum suntem mereu în România, unde totul şi mai mult decât atât a fost, este şi va fi posibil, s-au auzit destul de timid câteva voci discordante şi aproape că s-au pierdut în entuziasmul omagierii isprăvii naţiei de a fi dat de pământ cu un imatur politic şi cu cei care l-au susţinut şi de a-şi fi oferit un preşedinte fără experienţă politică, fără program, fără strălucire, dar cu reputaţia obscură a lucrului bine făcut şi a încrederii promise de Germania. S-a evocat astfel colaborarea colegială a CIA cu numeroasele noastre servicii secrete, pentru un fost prim-ministru votul a fost ciudat, iar un europarlamentar cândva apreciat, azi detestat, a pomenit chiar despre o posibilă lovitură de stat cu iz legionar şi fascist. Deocamdată, şi pentru încă o vreme, dislocată, societatea românească balansează între euforia celor care au învins şi degringolada celor care au fost învinşi.
    Una dintre posibilele explicaţii al manierei în care au fost câştigate convingător alegerile ar fi că, între cele două tururi, pe fondul agitaţiei provocate de disfuncţionalitatea voită sau accidentală a condiţiilor de vot ale diasporei şi al delirului presei, s-a născut spontan sau, mai curând, a fost minuţios şi profesional creat un consens în privinţa candidatului care urma să fie eliminat. Sunt cunoscute uşurinţa fabricării consensului de către specialişti în diversiuni şi în marketing cu complicitatea jurnaliştilor, modul în care cetăţeni obişnuiţi se pomenesc convertiţi în militanţi şi cum se aşterne, ca o ceaţă paralizantă, iluzia participării voluntare tot atât de bine la impunerea unui capriciu al modei cât şi a rezultatului unor alegeri politice. Se mai ştie, şi nu e nici o ruşine, românii sunt gregari, versatili şi fantezişti, realităţile mizerabile ale existenţei în capitalism i-au făcut sensibili la promisiuni, la manipulări şi la diversiuni, în situaţiile serioase fac totdeauna altfel decât se face aiurea în lume, iar când îşi dau seama cu ce s-au ales se bat cu pumnii în cap. Li s-a mai întâmplat în ultimii deja douăzeci şi cinci de ani şi, dacă nu s-au învăţat minte, e o dovadă că încă mai speră. Rămâne, aşadar, pentru mai târziu de lămurit şi de înţeles la rece şi fără prejudecăţi şi fandacsii ideologice şi politice, dacă se va întâmpla vreodată, ce s-a întâmplat cu adevărat în alegerile prezidenţiale.