Dragos Varga mi se pare unul dintre cei mai dinamici si implicati critici literari ai momentului. El se misca in literatura autohtona contemporana cu dezinvoltura, neocolind subiectele inconfortabile sau provocatoare, pe care le trateaza cel mai adesea cu o exigenta bine dozata. Luciditatea, echilibrul si subtilitatea judecatii estetice, supletea stilului nu-i lipsesc universitarului sibian. Eliberata de opacitate si retineri, critica practicata de el reprezinta in primul rând expresia vie a gândirii sale critic-afirmative, creatoare.
Un Jack-of-all-trades al interpretarii
Pentru cei ce iau prea in serios mitologia criticului literar in tinuta academica, tot atât de inflexibil precum propriul discurs, Dragos Varga face figura cel putin atipica. El cultiva nu ceremonialul, ci firescul si nonsalanta. Ceea ce nu inseamna nicidecum ca aluneca in directia „lipsei de pudoare“, a ostentatiei. Criticul sibian desfide suficientele de orice fel, nu se lasa usor cantonat intr-o formula anume, fie a propriilor demersuri sau a receptarii lor.
Pe Dragos Varga il stim mai ales ca pasionat monograf al lui Radu Stanca. Atunci când alege, totusi, sa schimbe peisajul literar românesc, criticul foreaza in terenul bogat al literaturii europene. Perindându-se printr-o multime de gradini (ale culturilor franceza, peruana, ceha, italiana, s.a.), le cunoaste potecile ca-n palma, la fel de atent ca pe cele din literatura autohtona. Apoi, el acorda aceeasi importanta studiilor critice sau teoretice de dimensiuni semnificative si activitatii sale publicistice. Drept dovada, optiunea de a-si aduna intr-un volum texte aparute in ultimii ani in numeroase reviste culturale si de specialitate din tara („Transilvania“, „Cultura“, „Euphorion“, „Vatra“, „Convorbiri literare“ s.a.m.d.) nu are o valoare conventionala, asa cum se intâmpla de cele mai multe ori.
Publicat la scurt timp de la reeditarea monografiei dedicate personalitatii cerchistului sibian, „In cautarea naratorului perfect“ (Institutul European, Iasi, 2011, cu o prefata de Bogdan Cretu), cuprinde o selectie de eseuri si articole in care autorul cartografiaza un orizont cultural deosebit de vast. De altfel, spectaculoasa nu este forma organizarii volumului per se – imprimarea unitatii discursive si de viziune unor studii care abordeaza subiecte dintre cele mai diverse, prin circumscrierea lor celor doua parti denumite, simetric, „Perspective narative“ si „Perspective critice si estetice“. Originalitatea consta tocmai in deschiderea culturala pe care structura o permite.
Un fel de Jack-of-all-trades al interpretarii, in sens renascentist, Dragos Varga ne ofera de la savuroase incursiuni in creatia eseistica si romanesca a celor mai de seama reformatori ai prozei europene moderne si postmoderne (Mario Vargas Llosa, Milan Kundera, Umberto Eco, Jean-Marie Gustave le Clézio), la explorarile naturilor epice ale unor proze autohtone (apartinând lui Radu Cosasu, Mircea Eliade, Florin Lazarescu, Eginald Schlattner) sau la punerea sub lupa a punctelor forte si a scaderilor unor experiente literare subsumate speciilor de frontiera, precum jurnalul Constantei Buzea, epistolarele lui Václav Havel, Alexandru Musina, Gabriel Liiceanu, literatura de calatorie a lui Ioan Grigorescu, in prima parte a cartii. Nu sunt trecute cu vederea nici aparitiile editoriale ale unor autori mai putin consacrati pe scena literara româneasca actuala (romanele Marianei Gorczyca si Biancai Balota). Acestea ii ofera exegetului posibilitatea exersarii „previziunilor“ critice, en connaisseur insa, cu precautie si fara dorinta de a surprinde gratuit. In partea a doua, deschiderea comentariului critic se articuleaza pe mai multe planuri, spre sfera artei plastice (in eseurile „Modernitatea lui Pontormo“, „René Magritte si pictura ca filosofie“), esteticii („Estetica Cercului Literar de la Sibiu“), istoriei literare („Hainele cele noi ale cronicarului literar“), poeziei (autorii care il intereseaza pe Dragos Varga sunt Radu Vancu, Anghel Dumbravescu, Petre Stoica, dar si cei reuniti in antologia de poezie maghiara tradusa de Kocsis Francisko). De luat in seama este si situarea proiectelor unor personalitati române plurivalente (Dan Grigorescu, Ovidiu Drimba) in contextul culturii universale.
Am putea avea sentimentul unei pozitii elitiste de pe care Dragos Varga opereaza selectia autorilor discutati in articolele sale. Caci „naratorul perfect“ nu poate fi decât unul, iar istoria receptarii creatiei unor „corifei“ ai literaturii europene ca Milan Kundera sau Umberto Eco nu difera foarte mult de cea a operelor lui Hermann Broch sau Robert Musil, prea putin citite, dar in schimb mult mai des citate, asa cum insusi autorul remarca. Cu toate acestea, fiecare eseu traduce una sau mai multe experiente de lectura. Exegetul este realmente indragostit de autorii despre care scrie. Atitudinea sa penetrant admirativa fata de acestia nu este inflamata de stânjeneala sau obligativitate. Lectura investigativa nu o distileaza pe cea de tip loisir. Cele doua se impletesc, se irizeaza reciproc. Expunerea diferitelor practici de scriitura, de exemplu, ale autorilor invocati, pastreaza elanul lecturilor modelatoare. Premisele critice se dovedesc intemeiate si, totodata, destinse. Cred ca nu gresesc daca afirm ca Dragos Varga intelege critica literara, precum Todorov, ca pe un dialog in care vocile deopotriva ale autorului si criticului se fac auzite pe frecvente egale.
Comentând eseul lui Mario Vargas Llosa, „Flaubert sau orgia perpetua“, exegetul devine partas la „indelunga complicitate a lui Llosa cu romanul lui Flaubert si cu destinul eroinei principale“. Din acest unghi de interpretare, el poate reprezenta puntile de legatura intre operele celor doi prozatori, prin lentilele dublului impact al romanului lui Flaubert asupra lui Llosa. Pe lânga surpriza de ordin estetic, Dragos Varga vede in efectul tulburator avut de „Madame Bovary“ asupra romancierului peruan intuirea de catre acesta din urma a propriului parcurs scriitoricesc. Exegetul realizeaza o lectura labirintica. Intuitiile autorilor care il fascineaza constituie punctul de plecare pentru verificarea intuitiilor personale. Astfel, din conceptia lui Flaubert despre menirea literaturii, el este capabil sa desprinda „crezul literar“ al lui Llosa, pentru care literatura ramâne „o pasiune constanta atâta vreme cât reuseste sa escamoteze viata“.
Nu doar mizele principale ale eseului scriitorului peruan suscita interesul criticului. In studiul care da si titlul volumului, el dezbate cazurile controversate ale unor romane precum „Pantaléon si vizitatoarele“, „Orasul si câinii“, „Casa verde“, „Elogiul mamei vitrege“ sau „Matusa Julia si condeierul“. Dragos Varga ii confrunta pe cei care cred ca istoria, temele si logica romanului european au fost puse in lumina in intregime, dezvaluite pâna la maduva (Milan Kundera amintea intr-unul dintre eseurile sale de compararea istoriei romanului cu minele de carbune secatuite), cu propria lor naivitate. Zonele neglijate sau trecute in umbra din cauza dezavuarii lor de comentatorii miopi, se dovedesc de multe ori unele dintre cele mai efervescente. La fel se intâmpla si cu o parte insemnata din creatia lui Mario Vargas Llosa, trivializata de citirea ei in cheie biografista, de anularea dimensiunii ei fictionale. Confirmând riguroasa intelegere a fenomenului literar, Dragos Varga intreprinde o critica pe deplin fondata a receptarii operei romanesti vargasllosiene. Patrunderea in culisele romanului cazon „Pantaléon si vizitatoarele“ constituie pentru exeget prilejul de a-si configura „apararea“, folosindu-se chiar de acele aspecte ale universului romanesc care, reprobate fara temei real, fac in continuare deliciul cititorilor: „(…) dincolo de eventualele reminiscente biografice, inerente, dar neconcludente, construirea unui univers narativ cât mai burlesc si, in spiritul comediilor clasice, cât mai carambolesc, reprezinta forta motrice a acestui roman.“ Nimic nu da impresia improvizarii in argumentatia criticului. El nu lasa niciun element la voia intâmplarii. Nu citeste printre picaturi, ci plonjeaza in pânza freatica a textului, il percepe ca retea complexa si reuseste sa se conecteze la toate circuitele romanului.
Dragos Varga are o adevarata vocatie pentru dinamitarea parti-pris-urilor in materie de literatura contemporana. O astfel de parere preconceputa este cea conform careia povestea, in general, este pentru cititorul inocent, iar „travaliul tehnic“ pour les connaisseurs. Ca sa gusti adevarata savoare a unui roman, insa, e nevoie de asimilarea atât a filonului cultural, cât si, mai cu seama, a povestii, ne arata exegetul. Totusi, pentru el, avantajele „predispozitiei teoretizante“ a marilor romancieri europeni sunt aproape infinite. Dincolo de imaginarul rabelaisian al prozelor vargasllosiene, pe criticul sibian il seduc experimentele discursive de care este intesat romanul cazon. Llosa e un „«colectionar» de perspective narative, un tehnician, un fabbro al romanului.“ In aceeasi masura, Milan Kundera – in viziunea exegetului, poate chiar autorul cel mai preocupat de imaginea propriei opere din literatura europeana – il atrage in câmpul magnetic al intertextualitatii.
Pentru criticul sibian, aceia care pot da veritabile „lectii“ de teorie literara, in mod explicit sau prin viziunile implicite ale mecanismelor creatiei continute in operele lor, sunt nimeni altii decât cei pe care si-i aproprie ca magistrii: Llosa, Kundera, Eco, Radu Cosasu sau Ion Vlad, asa cum sugereaza delimitarea demersului teoretic al profesorului clujean de o serie de locuri comune ale literaturii institutionalizate. La rândul sau, Dragos Varga nu doar are stofa de teoretician, el e deopotriva critic si teoretician pe bune. Unul care nu face parada cu arsenalul teoretic pe care il detine, valorificând dimensiunea aplicata a teoriei literare si demonstrând ca se numara printre criticii cultivati in adevaratul sens al cuvântului. Exegetul e si un excelent poetician al prozei. Tusele textuale greu sesizabile sunt, fara indoiala, observate cu privirea iscoditoare, cu ochiul format al teoreticianului. Retinem, de exemplu, asocierea principiilor care apartin artei romanului cu principiul polifoniei muzicale si o intreaga discutie despre revendicarea ingeniozitatii orchestrarii romanelor lui Milan Kundera de la intrepatrunderea tehnicii narative cu efectele muzicale, in „Milan Kundera si romanul Timpurilor Moderne“.
Studiile-eseuri consacrate autorului „Glumei“ se numara printre cele mai substantiale. Sa intelegi impreuna cu scriitorul ceh lumea ca ambiguitate nu e deloc usor. Dragos Varga nu are insa predilectie pentru subiecte facile. Kundera reprezinta o culme a literaturii europene, un „revolutionar“ al romanului si, de aceea, un autor la care exegetul se intoarce mereu. Fie ca surprinde asemanarile dintre biografia lui Radu Cosasu si cea a prozatorului ceh, contrapune capacitatea de a capta râsul lui Dumnezeu vazuta de Kundera in romancier incapacitatii lui Mircea Eliade de a se realiza ca scriitor de romane sau comenteaza romanul lui Florin Lazarescu prin prisma tipologiei genului facuta de acelasi autor european. Trebuie sa recunosc ca, initial, am avut impresia ca Dragos Varga se plaseaza, in unele articole, pe un teren sigur. Deoarece nu de putine ori i se intâmpla sa mearga pe propriile urme. Ipotezele trasate in legatura cu o anumita opera sau autor se vadesc a fi puncte de plecare pentru comentariile asupra altor scrieri apartinând aceluiasi autor sau chiar unor autori diferiti. Dar, in cazul sau, aceasta reprezinta marca modelului propriu de interpretare, care mizeaza pe complementaritate. Un autor il nuanteaza pe altul, ideile generale se prelungesc cu analize foarte aplicate, intr-o arhitectura discursiva a intrepatrunderilor.
In ceea ce-i priveste pe Umberto Eco si J.M.G. le Clézio, resorturile (post)modernitatii romanelor lor si ale succesului de care se bucura se afla in verva narativa. Povestea reprezinta coaja tare a operei lor romanesti. Despicând sâmburele naratiunii din „Baudolino“, „unul dintre cele mai postmoderne romane scrise vreodata“, Dragos Varga sparge inca un perete al carentelor majore de receptare a literaturii actuale: „goana dupa adevar“. Participant la „betia narativa“, exegetul ne demonstreaza cum incercarea de a cerne prin sita fictiunii „cantitatea“ de adevar istoric cuprins in paginile romanului este, fara doar si poate, menita esecului.
Trecerea la experientele narative autohtone se face spontan. Autorul recunoaste in Radu Cosasu un „maestru“, conform definitiei lui Ezra Pound. Exigenta ce caracterizeaza demersul critic al lui Dragos Varga nu dispare din comentarea literaturii române postbelice. Mai mult, capata accente transante, insa nu fara temei: „Cât priveste literatura româna postbelica, adevarati maestri (…) nu sunt prea multi. Mircea Ivanescu pentru poezie si Radu Cosasu pentru proza imi par a fi exemplele cele mai relevante. Folosind un termen din marketingul muzical actual, s-ar putea spune ca cei doi sunt niste artisti „de nisa“ in epoca debutului lor literar, explorând zone cu totul noi in sfera literaturii, câstigând, treptat, tot mai mult teren si impunându-se, in ochii generatiilor mai tinere de scriitori, in calitatea mai sus mentionata, de maestri.“
Criticul se arata exigent nu doar fata de stabilirea locului pe care il ocupa un scriitor sau altul in ierarhiile literare. Dar si in raport cu maniera personala de a intelege literatura la intervale diferite de lectura. Tocmai pentru a evita stereotipizarea, in ipostaza de lector Dragos Varga se supune unui examen autocritic nedisimulat. Recitindu-l pe Mircea Eliade, exegetul devine constient de lipsa fermentului care sa inchege lectura adolescentina exaltata si lectura critica, de la vârsta maturitatii. Si anume, lipsa valorii strict literare a scrierilor autorului român. Proza eliadesca se dovedeste „plictisitoare, monotona, sufocata de tiradele savante ale personajelor si inconsistenta din punct de vedere narativ.“ Opera lui Eliade nu se salveaza prin fantasticul sau prin „exotismul“ unor proze. Nici prin autenticitate sau exces de eruditie. Dimpotriva, conceptele cu care este timbrata au in vedere proiectii mitologizante.
Dintre „Perspectivele critice si estetice“, câteva mi-au atras atentia in mod special. In „René Magritte si pictura ca filosofie“, Dragos Varga examineaza aproape microscopic natura insolita a picturilor suprarealistului belgian. Atributele esentiale ale tablourilor sale nu tin atât de calitatile artistice ale pictorului, cât mai ales de incarcatura lor ideatica. Dezarmante prin simplitate la prima vedere, picturile lui Magritte sunt de fapt niste „parabole plastice“. Asa cum remarca raporturile dintre constructia romanului lui Milan Kundera si muzica, exegetul face, de aceasta data, fine observatii asupra efectului poetic cautat de Magritte prin intermediul logicii speciale a imaginilor.
„Estetica Cercului Literar de la Sibiu“ reia unele linii teoretice principale dezvoltate de exeget in „Radu Stanca. Sentimentul estetic al fiintei“. Constient de cât de stranie ar putea parea apropierea cerchistilor de postmodernism in lipsa unor argumente solide, Dragos Varga puncteaza imbatabil directiile de convergenta intre „programul“ teoretic al membrilor Cercului si optzecism. Totodata, criticul denunta modul eronat in care asa numitul „estetism“ asociat gruparii de la Sibiu a devenit in epoca tinta ironiilor. Referirile la personalitatile marcante ale gruparii, indeosebi la Ion Negoitescu, dar si, bineinteles, la Radu Stanca, laolalta cu repunerea idealului euphorionic in noi tipare, dau consistenta studiului. La fel de amplu documentat precum monografia amintita, eseul cucereste prin forta autorului de sinteza, prin obiectivitatea si ineditul perspectivei.
Desfasurând ghemul „Memoriilor intertextuale ale unui poet douamiist“, exegetul este preocupat nu numai de biografia literara a lui Radu Vancu, poet pe care merita sa se parieze „tocmai pentru ca nu arata ca un poet“. Pe Dragos Varga il intereseaza si dinamica fenomenului literar actual. Unul dintre cei mai convingatori tineri scriitori contemporani, Radu Vancu poate fi cu greu inscris in sfera tatonarilor „douamiiste“. Diferite de tot ceea ce se scrie in prezent in literatura româna, rezonantele poeziei lui sunt o combinatie intre solo-urile de chitara ale lui Malmsteen si „rafinamentele demoniac-senzuale ale unui Steve Vai, exercitând o atractie comparabila cu a unor veritabile concerte rock din anii ‘80 – ‘90.“
Nadele criticului
Arta de a intinde curse, pe care o presupune, in viziunea criticului sibian, scrierea de romane – de-a dreptul fermecatoare este metafora apropierii artei romancierului de priceperea vânatorului, din deschiderea eseului „Mario Vargas Llosa, Gustave Flaubert si romanul ca orgie perpetua“ – pare sa nu-i fie nici lui straina.
Chiar titlul cartii este mai degraba o nada aruncata cititorului. Desi acesta ar veni manusa unui studiu de teorie literara consacrat, in spiritul lui Umberto Eco, plasarii diferitelor instante narative in labirintul textual, „In cautarea naratorului perfect“ ar putea fi considerat un „manual“ de naratologie cel mult in masura in care abilitatea exegetului de a tese incitante analize pe marginea tehnicii romanesti a scriitorilor invocati constituie unul dintre punctele tari ale cartii. Epurate de ariditati, explorarile variilor poetici narative sunt la fel de fervente si cumpanite, in acelasi timp, precum ipotezele critice lansate. Ele nu frustreaza placerea cititorilor de a se abandona, impreuna cu autorul insusi, refacerii „gestatiei“ operelor scriitorilor comentati, la fel cum facuse Llosa cu Flaubert. „Cautarea“ trimite la metamorfozele substantei narative a romanelor prozatorului peruan, la abilitatea lui de a experimenta o diversitate de arii tematice si registre epice. Din acest punct de vedere, criticul sibian nu se deosebeste foarte mult de Llosa. Daca autorul romanului „Pantaléon si vizitatoarele“ se afla intr-o continua cautare a unei formule narative „perfecte“, eseurile lui Dragos Varga tradeaza cautarea unor chei de lectura asupra operelor selectate care sa nu le limiteze sau deformeze sensurile, sa le lumineze pe fiecare in parte cu intensitatea potrivita, sa le recalibreze si legitimeze, totodata. Condusi printre spatiile pe care aceste chei le pot deschide, potentialii cititori au libertatea de a-si defini propria cautare.
Temându-se parca, asemenea lui Barthes la momentul antologarii eseurilor sale critice, ca retrospectivul este intotdeauna o categorie a relei-credinte, autorul nu se explica in privinta circumstantelor producerii sau publicarii initiale a textelor din „In cautarea naratorului perfect“. Ca si pe operele comentate, el ne provoaca sa le resemnificam cu privirea proaspata cu care le (re)lecturam, sa le dam o coerenta si consistenta mereu noi. Altele decât cele conferite de actiunea organizatoare a perspectivelor sale critice. In functie de maniera in care empatizam cu ecourile intertextuale adesea imprevizibile ale scriitorilor pentru care Dragos Varga are darul de a ne trezi o simpatie dezinhibata, de felul in care isi dezvolta in noi tentaculele lumile fictionale cu care ei jongleaza – si cu dibacie, complice, Dragos Varga insusi.
Autor: SINZIANA-MARIA STOIEApărut în nr. 360