„Daca in fiecare oras m-ar astepta cate o scrisoare, as face inconjurul pamantului pe jos“ (Emil Brumaru)
Sa citesti corespondenta lui Emil Brumaru in vacanta de iarna, cand afara, peste colinele Iasilor si peste Copoul lui Eminescu, ninge ca in copilarie, cand clopotele bisericilor din „Florenta Romaniei“ isi raspund cu sunetul lor celest! Ce poate fi mai sarbatoresc?! In 2004, Emil Brumaru publica la Editura Polirom volumul „Cersetorul de cafea“ care cuprindea, dispuse in ordinea in care fusesera expediate, scrisorile sale catre Lucian Raicu. Acele epistole, in numar de 73, trimise pe parcursul a opt luni ale anului 1978, pareau a fi imaginare sau mai degraba pagini, admirabile, dintr-un fals jurnal in forma epistolara. Nu erau insa deloc imaginare, ba aveau, nu-i asa?, un „andrisant“ cum nu se poate mai cunoscut. Autorul lor a dezvaluit atunci ca, intrand in criza de subiecte pentru rubrica sa din „Romania literara“ – iata ca sunt si crize benefice, cel putin in literatura! – a luat pachetul de scrisori de la destinatar si l-a depus pe masa directorului amintitului saptamanal. Lucian Raicu nu-i raspunsese la nici una dintre ele. In epistola a 51-a, poetul, cu nedezmintitul sau umor, il avertiza pe critic: „Mi-ati aratat plicul mare, albastru, in care bagati scrisorile mele si pe care scrie Emil Brumaru catre Lucian Raicu! Stiu ca scrisorile mele exclud, oarecum, raspunsurile, dar, din spirit diavolesc, voi lua si eu un plic enorm pe care voi scrie: Lucian Raicu catre Emil Brumaru! Aceste doua plicuri, unul doldora, celalalt vid, predate la Academie, vor starni stupoarea cercetatorilor!!!“. Excludeau ori nu raspunsurile, dialogul la nivel inalt, ca sa preiau o formula din limbajul politico-diplomatic, nu doar nu lipseste, ci este chiar pasionant. Cei doi, in fond protagonisti ai unui joc foarte serios, superior, se intalnesc pe marile trasee ale literaturii, si nu numai, se simt si se inteleg de minune, dincolo de tacerea unuia dintre ei: „Ce odihnitor“ – ii marturiseste Brumaru lui Raicu – „e sa scrii unui critic. Orice ai spune, oricat de subtil sau de nasol, stii ca textul tau are sansa de a capata, prin ochiul inteligent al celui ce-l priveste, un grad de refractie nebanuit, surprinzator, asa cum se intampla cu linguritele lasate banal, dupa ce ai lins serbetul de pe ele, in apa unui pahar: se frang delicios intru candoarea legilor fizicii! Chestia-i ca se frang“. Dar performanta, cum o numeste Brumaru, de a tacea, fireste semnificativ, ca sa nu spun graitor, o ating si alti corespondenti ai sai, de pilda Florin Mugur, caruia ii si atrage atentia cu tandrete: „In alta dezordine de idei: devine aproape incredibil faptul ca, dupa 78 de scrisori, nu mi-ai trimis un rand. Probabil ca-mi scrii, dar nu-mi pui plicul la posta, ci in sertar. Te-am prins!“. Uite unde statea mult clamata… literatura de sertar! Cat priveste „dezordinea de idei“, ma grabesc sa remarc ca rareori poti citi texte de o dezordine mai… ordonata precum cele ale epistolelor lui Emil Brumaru.
Recent, la aceeasi editura, Polirom, in prestigioasa colectie coordonata de Daniel Cristea-Enache, a aparut al treilea volum, din care am si citat deja, din seria „Operelor“ lui Emil Brumaru (primele doua – „Julien Ospitalierul“ si „Submarinul erotic“ – au fost publicate in 2009). Nu e, cum s-a observat, o editie critica. Probabil nici autorul, nici coordonatorul nu si-au propus asa ceva. Regret si eu, ca si Razvan Voncu, lipsa unui aparat critic care sa „dezambiguizeze contextele“.
Corespondentii lui Brumaru, in ordinea in care sunt randuiti in acest volum, intitulat tot „Cersetorul de cafea“ – dar caruia i-ar fi putut da ca titlu o parafraza a sa „O mie si una de cafele“ – sunt Lucian Raicu, Leonid Dimov, Serban Foarta, Radu Petrescu, Alex Stefanescu, Ilie Constantin si Florin Mugur. Multe scrisori dateaza din 1978, anul faimosului Colocviu National de Poezie de la Iasi care a pus pe jar Securitatea si autoritatile vremii. Lotul epistografic cel mai intins, adica mai mult de jumatate din cele 638 de pagini ale volumului, il constituie misivele adresate lui Florin Mugur.
Taciturnul, zgarcitul la vorba Emil Brumaru are ceea ce-as numi vocatia confesiunii dublata de un mare talent epistolar, pe care putini scriitori romani il au. Eminescu insusi nu e nici pe departe un campion al genului. Comparativ cu alte culturi, a spus-o si G. Calinescu, a noastra este saraca din acest punct de vedere. Are dreptate Emil Brumaru, desi mi se pare prea sever, cand ii scrie lui Florin Mugur: „Dar sa ne gandim bine, avem noi vreo corespondenta zguduitoare in literatura romana? S-ar putea sa-mi scape, dar parca nu e. Vezi si tu, am inceput sa-mi caut predecesori“. Cele care sunt – a lui Alecsandri sau ale altora – sunt redactate in franceza si „cad in afara literaturii romane. Mi se pare o ciudata lipsa de patriotism din partea lor. Scrisorile traduse nu mai au haz! Si apoi, eu le citesc ca sa gust limba romana, nu franceza!“. Pentru Brumaru, genul epistolar e deopotriva initiatic si intemeietor: „Adevarul e ca de cand iti scriu zilnic, ma simt scriitor profesionist!“ – ii declara el aceluiasi Florin Mugur intr-una din epistole. Iar in alta ii marturiseste ca nu-l intereseaza sa scrie jurnal, „ci o corespondenta imi trebuie mie“, fiindca aceasta nu numai ca-l incita, il scoate din mutenie, dar „e si mai afectiva“.
Exista marturisiri decente, pudice, soptite, care il pot stanjeni pe confident sau cel mult il pot lasa indiferent. Sunt si confesiuni nu doar sincere, ci fruste, de tot libere ca limbaj si continut, dar care tulbura profund sensibilitatea si spiritul, precum cele ale lui Emil Brumaru. Fireste, asta si pentru ca, remarca si Livius Ciocarlie in prefata volumului, scrisorile acestui mare poet sunt si literatura – „o literatura omoloaga celei din poeme, indatorata aceleiasi poetici“. O literatura, as adauga, uneori suprarealista, deopotriva omoloaga celei lirice si complementara acesteia. Un exemplu: „Dupa cum stii, in Gogol, unui personaj ii dispare nasul. Tot asa, intr-o buna zi, Reparatei ii dispar cei trei sani. Se intalneste (tot ca in Gogol) cu ei pe strada, sa zicem, pe Cuza Voda, cam pe langa Posta centrala. Uneori cu toti trei deodata, formand un colier carnos, senzual, in aerul pur. Alteori, cu fiecare in parte, bine sfarcuit, rotund, apetisant. Mai rar, cam in zilele cu numar par, cu cate doi, al treilea venind totusi din urma, la mare distanta. Scandal in urbea noastra. Cei trei sani continua sa-si faca aparitia prin cofetarii, cinematografe, magazine cu aparate electrice, la policlinica etc.“. Este multa poezie in corespondenta lui Brumaru. Tentatia de a cita e irepresibila: „Azi-dimineata am scoborat din «fortareata» ca sa cumpar un kilogram de castraveti murati. Caprele orasului saltau fericite pe trotuare, de neimblanzit. La cafenea, la doamna Cosmos, o coada enorma. Am renuntat, mai am cateva butoiase pline, de rezerva, puse bine in pestera. La farmacie am cautat ulei de urs polar pentru uns incheieturile mele batrane, dar nu am gasit. La librarie, nimic. La anticariat, nimic. Intorcandu-ma spre «fortareata», am observat o capra foarte incercanata care s-a uitat adanc in ochii mei de mare izolat si-a sarit mai departe, parca imbietor, spre barul de la Continental“.
Scrisorile lui Emil Brumaru sunt, neindoios, ale unui „mare izolat“, ale unui singuratic. O singuratate ameliorata insa de o neclintita solidaritate cu scriitorii, cu artistii si cu marile personaje ale literaturii. Poetul e bantuit de ceea ce Valery Larbaud numea „viciul nepedepsit al lecturii“. Pentru el, lectura e rugaciune, dar, cred, si un spatiu de refugiu, securizant, un mod de a rezista spaimei de boala, de batranete si de moarte, de a supravietui chiar si atunci cand, cu o frumoasa metafora a sa – „Cerul e inchis pentru inventar“. (Va urma)