Sari la conținut
Autor: VICTOR DURNEA
Apărut în nr. 312

Enigmaticul I. Saint Pierre

    Nestiute sunt, adeseori, caile pe care te duce (si) investigarea unei probleme de istorie literara. E o constatare pe care trebuie s-o fac înca o data acum, aflat pe urmele unui enigmatic adversar al „artei tendentioniste“, cu un nume oarecum „exotic“, frantuzesc –  I. Saint Pierre.

    Pe fondul lipsei informatiilor despre acesta, un indiciu gasit la un moment dat, mai exact, „o dezvaluire“ în presa, conform careia era vorba de un pseudonim sub care s-ar ascunde „profesorul de limba germana Ioan Paul“, m-a obligat sa explorez concomitent biografia si scrierile celui care, astazi, e cunoscut mai mult ca autor al unei singure, dar apreciate nuvele, „Florica ceterasul“. Sa le explorez cu atât mai adânc, cu cât rând pe rând apareau elemente care, pe de o parte, nu pledau împotriva tezei amintite si, pe de alta parte, conturau figura unui scriitor mult mai complex decât cel ramas în memoria noastra culturala. Într-un târziu, întâmplarea mi-a scos în cale dovada ca printre locuitorii Iasului s-a numarat într-adevar un I. Saint Pierre si, în consecinta, pista apucata, a identitatii dintre I. Saint Pierre si I. Paul, dovedita falsa, a trebuit sa fie abandonata. Întâmplare fericita, la urma urmei, caci daca initial, precum am spus mai sus, am pornit pe urmele unui actor pe scena noastra literara, la final, am redescoperit doi. În fapt, cuvântul folosit e doar pe jumatate adecvat în cazul celui dintâi. Informatiile adunate în cursul cercetarii arunca doar câteva raze asupra lui I. Saint Pierre. Daca le fac cunoscute în cele ce urmeaza e întrucât cred ca ajuta la circumscrierea umbrelor compacte, operatie care constituie totusi un prim pas. Viitorul va aduce poate si raspunsuri care sa le lumineze deplin.

    Am întâlnit prima oara numele I. Saint Pierre în timp ce, pregatind o editie a publicisticii lui C. Stere, urmaream desfasurarea polemicii dintre „Evenimentul literar“ (la care viitorul ctitor al poporanismului juca un rol important) si revista „Vieata“, a lui A. Vlahuta. Atunci am dat într-un efemer saptamânal iesean, „Curierul de luni“1, peste articolul „Arta tendentionista. Critica de I. Saint Pierre“. Intrigat de numele autorului, repet, complet necunoscut mie, l-am citit si lectura lui mi-a sporit semnele de întrebare. Substantial în forma (era deosebit, chiar neobisnuit de amplu) si în continut, constituia de fapt o refutare a articolului cu acelasi titlu, publicat de „Evenimentul literar“ la 27 februarie 1894 si iscalit V. Rion (Raicu Ionescu-Rion), care era o contributie notabila în lamurirea orientarii hebdomadarului respectiv si, totodata, unul dintre primii pasi în polemica declansata împotriva revistei „Vieata“.
    „Critica“ lui I. Saint-Pierre era mai mult decât pertinenta. În introducere, lui V. Rion i se recunosteau mai multe merite („limba bine chibzuita, înzestrarea cu o frumoasa terminologie a stiintei moderne, cunostintele în chimie, care arata un scriitor mai presus de cei de obste“), dar, mai departe, i se reprosa fondul – pledoaria în favoarea „artei tendentioniste“ (sau „socialiste“), pentru a carei existenta nu aducea nici o proba viabila.
    Or, la acest articol nici Raicu Ionescu-Rion, nici altcineva de la „Evenimentul literar“ nu a raspuns si nici nu a facut macar vreo aluzie în treacat, ceea ce e de natura sa intrige. Nu se poate invoca aici importanta redusa a „Curierului de luni“, caci acesta nu era de trecut cu vederea între putinele periodice existente în Iasi. Si nu putea fi o motivare nici întârzierea cu mai bine de o luna fata de textul lui V. Rion, nici faptul ca redactia „Curierului de luni“, ce urmarise sa se arate nepartinitoare în disputa zilei, daduse prioritate punctului de vedere aparat de „Evenimentul literar“, gazduind mai înainte articolul „Arta pentru arta?“, semnat cu initialele C. N.2.
    În mod ciudat, asadar, „critica“ lui I. Saint Pierre la adresa „artei tendentioniste“ nu suscita nici o reactie. Nu la fel se întâmpla însa la cea de-a doua iesire a sa la rampa. În primele zile ale lunii noiembrie 1894, mai multe ziare bucurestene – „Vointa nationala“, „Lupta“, „Timpul“, „Constitutionalul“, „Tara“, „Nationalul“ –, precum si saptamânalul junimist iesean „Era noua“ anunta aparitia volumului „Gherea ca critic“ de J. Saint Pierre, toate cu precizarea ca autorul e „cunoscutul“ sau „eruditul scriitor“, unele si cu promisiunea de a reveni „mai pe larg“. Promisiunea si-o va tine însa numai „Vointa nationala“, care publica recenzia nesemnata „Un studiu critic“3. Anonimul gazetar marturiseste de la început „prima sa impresie“, anume „temerea ca avem de-a face cu o diatriba în contra d-lui Dobrogeanu-Gherea“, temere dovedita, în urma, neîntemeiata. În acest sens, concluzia contine o apreciere de netagaduit, dar si destul de prudenta. „Afara de câteva greseli de ton – se spune –, studiul d-lui Saint Pierre e cuviincios si folositor ca orice sfortare cinstita de a face lumina în confuziunea generala si trista în care am ajuns cu critica literara s…t este un progres real în critica fata de tonul general al ei“, dar, în încheiere, se adauga: „… ar fi nedrept sa ne pronuntam fara sa auzim pe cealalta parte“.
    Nu mult dupa cotidianul liberal, si suplimentul duminical4 al „Adevarului“ (asa-numitul „Adevarul literar“), vine cu un text de întâmpinare, intitulat „Sfântu Petru critic“5, sub semnatura Jus., apartinând foarte probabil redactorului Anton Bacalbasa. Atitudinea violent satirica, anuntata în titlu, purcede direct de la numele autorului: în antiteza cu epoca veche, când „se faceau minunile“, „acum, de când lumea e necredincioasa, pasa-mi-te, Sfântu Petru a cazut la patima de ramolisment, s-a mutat la Iasi, si-a tradus numele în frantuzeste, zicându-si Saint-Pierre, si a scos o brosura de cel mai pur spanachidism“. În continuare, e conturat portretul generic al „eruditului de provincie“, „înconjurat de carti pe care le citeste cu patima si ochelari“, care „cunoaste filosofia cea mai încurcata si e tare în latineste“, care „vorbeste o sumedenie de limbi – pe toate le vorbeste prost si le-a învatat singur“ si care „în chestiile sociale s…t are tot felul de solutii, mai ales face socialism, un fel de socialism al lui, în care Aristot se bate cap în cap cu Proudhon, precum în filozofie se lauda cu Auguste Comte si e partizanul dialecticei hegeliane“. Îndeobste, observa Jus., persoanele de acest fel „traiesc din legende necontrolate si apreciaza filosofia tacerii, savândt prudenta de a nu tipari un rând“, nu însa si Saint Pierre, caci el „a facut o imprudenta mare sapucându-set sa tipareasca o suma de reflectii, care pot face farmecul unei conversatii într-un cerc de admiratori milosi, dar care îsi pierd valoarea când apar în vitrina si se supun analizei“. „În definitiv“, continua sarcastic Jus., Saint Pierre „vrea sa ne arate o noutate teribila“, ca „Gherea se foloseste de arta, ca sa faca socialism“ – „un lucru pe care îl stiu si copiii“ si care, pe deasupra, e si absolut firesc, rational, câta vreme la fel procedeaza si marele critic G. Brandes, de pilda.
    Patru zile mai târziu, asupra volumasului se opreste si cotidianul iesean „Jurnalul“6, proaspat înfiintat ca „organ independent“, dar, în realitate, sub patronajul partidului radical, condus de Gh. Panu si Al.A. Badarau. Printre colaboratorii sai asidui, daca nu chiar printre redactori, se numara si As., dupa toate probabilitatile poetul Rodion – A. Steuerman –, care facuse parte în primavara aceluiasi an din echipa de la „Evenimentul literar“. Acesta da la iveala „Reflectiuni literare. Cu prilejul brosurei «Gherea ca critic» de d. J. Saint Pierre“, text care loveste concomitent doua tinte – pe noul adversar al lui Gherea, dar si Anton Bacalbasa, învinuit de „dezertare“ din tabara partizanilor „artei tendentioniste“7. Astfel, în debutul „reflectiunilor“ se schiteaza un tablou al luptelor literare, ajunse la un nivel extrem de jos, prin precumpanirea „personalitatilor“ si a limbajului trivial, ca exemplu fiind dat si felul în care „Adevarul“ întâmpinase brosura lui Saint Pierre. În legatura cu aceasta, As. observa ca „se declara un fel de socialist sui generis“ sau un „metafizician socialist“ si ca recunoaste anumite merite lui Gherea (introducerea, de pilda, a „criticii stiintifice“), dar adauga ca lucrarea sa „e scrisa toata în ton negativ“ si ca atare „nu putem alege nimic instructiv“, ca „pacatuieste ssi eat de abuzul de citate sreprosat lui Ghereat“, cuprinde „cuvinte aspre si nechibzuite la adresa criticului, s…t contraziceri si naivitati“. Asadar, în fond, parerile lui Jus. si As. erau apropiate, în negativitatea lor. (E de notat totusi ca ultimul era mai analitic.)
    Urmatorul numar al „Adevarului literar“8 publica doua texte în legatura cu volumasul „Gherea ca critic“. Unul dintre ele, intitulat „Mâncarimea S-tului Petru“ si iscalit Wus., replica la reprosurile lui As. în legatura cu „violenta de limbagiu“. Aceasta ar fi fost perfect îndreptatita, dat fiind ca în brosura figurau pasaje precum unul în care un rationament al lui Gherea era comparat cu interpretarea scarpinatului în cap la un cersetor si la un filosof drept „simptom“ al unei aceleiasi stari/maladii. (Prin absurd, sustinea Saint Pierre, în acest caz, trebuia sa se conchida ca gândurile nu sunt decât un fel de „paduche intern“!) Iritat de reprosul ce i se adusese, Wus. îsi încheia notita cu întrebarea insidioasa daca nu cumva sub semnatura As. se ascundea însusi autorul brosurii antigheriste.
    Cel de-al doilea text, inclus la rubrica „Galeria literara“, lamurea motivul reactiei violente a „Adevarului“. Redactorul acestuia (semna acum Zig.) marturisea ca fusese excedat de felul cum fusese numit de ziare, în anunturi, autorul brosurii – „eruditul“ si „cunoscutul scriitor“. El continua declarând ca, „rusinat de nestiinta în care se afla despre acest erudit, s-a grabit sa alerge dupa informatii“. „Am aflat astfel – spunea mai departe – ca d. J. Saint Pierre n-are nimic de a face cu Sfântu Petru, cum a insinuat colaboratorul nostru Jus., în numarul trecut al „Adevarului literar“, în schimb el are a face întrucâtva cu Sfântu Paul. D. J. Saint Pierre, alias Paul, este, dupa informatiile mele, în adevar un erudit; proba ca poarta titlul de doctor în filozofie, care i-a fost conferit de catre academicianul nostru Al. Roman, profesor de limba si literatura româna la Budapesta, pentru un studiu scris în ungureste asupra literaturii românesti. Actualmente el îsi exploateaza aceasta eruditie ca profesor de germana la liceul din Iasi“. Dupa aceasta „dezvaluire“ bogata în detalii, Zig. continua: „… se cade ca despre un asemenea erudit sa vorbim si noi cu eruditiune“, drept care observatiilor critice li se gasea ad hoc, în registrul parodiei, „citatiuni“ latinesti, carora în încheiere li se dadea „traducerea libera“9.
    La insinuarea din „Mâncarimea S-tului Petru“, As. a raspuns de îndata cu „Doua lamuriri“10. Cea dintâi consta în precizarea ca nu fusese deloc indulgent cu autorul cartii recenzate si ca el însusi citase, primul, „comparatia triviala“; cea de-a doua semnala „regretabila confuzie între dl. Saint Pierre, profesor privat de franceza, si dl. I. Paul, eminentul profesor de limba germana la liceul din Iasi“.
    Cu aceasta, disputa dintre redactorii „Adevarului“ si „Jurnalului“ în legatura cu identitatea autorului brosurii „Gherea ca critic“ a luat sfârsit. Dreptatea – s-a dovedit în cele din urma – nu era de partea lui Anton Bacalbasa, ci a lui Rodion. Dar pe moment, declaratia acestuia, nesustinuta de nimic, nu putea înclina balanta, neputându-se exclude din start ca el sa nu fi procedat aidoma colegilor sai din redactia „Evenimentului literar“, în momentul când un ziar bucurestean („Nationalul“) a dezvaluit ca sub pseudonimul C. Sarcaleanu se ascundea C. Stere, adica au tagaduit faptul sus si tare si, mai mult, unul dintre ei (N. Quinezu) a sustinut ca pseudonimul îi apartine, împreuna, desigur, cu responsabilitatea celor iscalite astfel.
    Încetarea disputei dintre cele doua cotidiane n-a însemnat însa si lasarea tacerii asupra „studiului“ antigherist. El mai e comentat, într-adevar, de „Convorbiri literare“, în numarul 8 (din 1 decembrie 1894) la rubrica „Revista publicatiilor“. Notita debuta într-un ton apasat obiectiv, neutru: „“Gherea ca critic“ e titlul unei brosuri de d. I. Saint Pierre. Scopul ei e de a protesta în contra celor cari cer artistului de a urmari o tendinta si cari vor sa judece valoarea operelor sale dupa valoarea tendintei“. În continuare, însa, erau semnalate minusurile – „abuzul de citatiuni“, falsitatea multora, „comparatiunea ca cugetarea e un paduche intern“ –, cu o vadita sporire a numarului si a gravitatii lor11. Tendinta notitei se releva deplin în încheierea constituita de epigrama unui „colaborator al nostru“: „De critica nedreapta ma constern / Dar fruntea umilita mi-o prostern, / Ca nu-s de vina eu, jur pe infern! / Ci, daca în brosura mea astern / Prostii, ce vor ramâne în etern, / De vina e paduchele-mi intern. / Saint Pierre“.
    Trei saptamâni mai târziu, însa, criticul lui Gherea îsi gasea un aparator. „Evenimentul ilustrat“ gazduia12 o recenzie a brosurii, iscalita I. Popescu, foarte probabil un pseudonim. Acesta se unea în pareri cu redactorul „Vointei nationale“, pe care îl si elogia si despre care stia ca e „unul din fruntasii literaturii noastre, a carui reputatie dateaza înca dinainte de luptele scârboase“. Astfel, si el sustinea ca „Studiul d-lui Saint-Pierre asupra sistemului de critica literara a d-lui Gherea e un cuvânt sanatos dupa o tacere binefacatoare“, ca „nu poate fi privit decât ca un pas de progres în critica noastra literara, unde cultura de vitrina si putinta de a înjgheba câteva fraze creeaza criticul“ si ca „… din capul locului vedem ca Gherea are de a face cu un adversar serios…“. În acest context, se adauga cu ironie, „trebuie sa fie de o vasta eruditie necunoscutul „As“, care într-un ziar local afirmase faptul cum ca în brosura d-lui Saint-Pierre totul e scris în sens negativ si ca nu poate afla nimic instructiv în ea“. Mai departe, recenzentul sublinia ceea ce, din punctul sau de vedere, aducea instructiv brosura, fara sa treaca si peste unele scaderi, precum „comparatiunea de un spirit curios si regretabil, ca aceea cu Tersit lânga Achil“.
    I. Popescu nu era, cu siguranta, dintre redactorii sau colaboratorii apropiati ai „Evenimentului“, numai asa explicându-se faptul ca, la 31 ianuarie 1895, tot în suplimentul „ilustrat“ se putea citi prima parte a unui alt text asupra brosurii antigheriste, intitulat „Apreciarea unei critici“. Autorul, iscalit G. Elefterescu, marturisea ca nu s-a ocupat în mod special cu literatura si ca facea pentru prima data în presa „o apreciare asupra unui critici“, numai pentru ca autorul ei, „cunoscutul profesor de franceza“, „i-a cerut-o cu multa staruinta“. Oprindu-se la „introducerea filosofica“ a lucrarii, el reliefa doua „idei gresite“, anume ca „toate teoriile ies din acelasi izvor si au acelasi câmp de exploratiune, natura“ si ca „toate teoriile sunt adevarate si toate false în acelasi timp“, aceasta din urma îndeosebi fiind „o pacatuire în contra bunului simt si a gândirei de toate zilele“.
    În totul, „apreciarea“ era mai curând negativa, asezându-se în proximitatea recenziei lui As. din „Jurnalul“. Dar tocmai de la ziarul respectiv vine acum o riposta acida, strecurata la rubrica „Informatiuni“. Si acelasi cotidian gazduieste la 4 februarie13 o scrisoare a lui I. Saint-Pierre, în care acesta declara ca nu cunoaste pe G. Elefterescu, ci doar pe V. Elefterescu, caruia i-ar fi daruit volumasul, ca tuturor prietenilor, cerându-i sa-i spuna dupa lectura parerea, fara sa fi staruit „cu insistenta“ si, în nici un caz, s-o faca în presa, „având o groaza de orice soi de reclama si de zvon“.
    La rândul sau, autorul „apreciarei“ da la lumina în „Evenimentul“14 o scrisoare, în care corecta greseala tipografica comisa la initiala prenumelui sau (G. în loc de V.15), afirma ca va interveni la redactie pentru a opri publicarea partii a doua a textului, dar îsi mentinea declaratia cum ca „profesorul de franceza“ îi ceruse insistent sa scrie despre brosura lui. Atât scrisoarea, cât si continuarea textului (aparut totusi16), în care se sustinea ca, întrucât I. Saint Pierre „n-a prins calul fantasiei lui Gherea de hat, sa-i faca portretul lui de-a fira parului“ si nu i-a contrapus „propriul sau bucefal sscost din adâncul domeniu al gândirei sale“, „trebuie sa sfârsim totdeauna cu cupletul nemuritorului poet Eminescu s…t «A fi? Nebunie trista si goala s…t»“, prilejuiesc „Jurnalului“ mai multe riposte, între care „Cupletul Bucefalului“17 cuprindea o rafala de nimicitoare zeflemeli.
    Schimbarea survenita în judecarea brosurii „Gherea ca critic“ la ziarul radicalilor ieseni e frapanta, mai ales în masura în care e o imagine în oglinda a celei produse la „Evenimentul“ liberal. Totul da o vaga impresie de cadril, complicat prin intrarea în joc si a autorului brosurii.
    Cât priveste pe Gherea, caruia „studiul“ îi era consacrat, el pare sa nu fi ripostat. De fapt, a facut-o prin articolul „Critici volintiri“18 – veritabil pamflet tintind pe cei ce se angajasera în cea de-a treia campanie pornita împotriva sa din lagarul junimist, pamflet în care nu se pomenea vreun nume. Cei vizati aveau sa fie nominalizati totusi peste doi ani, într-un alt articol publicat de criticul socialist, în acelasi cotidian, sub titlul „Legende“19. Aici, într-adevar, Gherea îsi varsa din nou naduful asupra „criticilor volintiri de la revista „Convorbiri literare“ din epoca ei de decadenta“, destainuind si pe cine avea în vedere – „d-nii Negulescu, Dragomirescu, Evolceanu, Saint Pierre, Mehedinti, Antemireanu si alti analfabeti…“ ssubl. m.t (Se cuvine spus ca, într-o nota, se preciza ca „analfabet“ nu este doar cel ce nu stie a citi, ci si cel ce nu pricepe ceea ce citeste.)

    Trecerea în revista (poate prea detaliata) a receptarii volumasului „Gherea ca critic“ pune în evidenta existenta unor aprecieri care merg de la „desfiintarea“ totala pâna la caracterizarea drept „un pas de progres în critica noastra“, ca primele nu vin, cum era de asteptat, numai de la adeptii lui C. Dobrogeanu-Gherea, ci si de la adversarii lui înveterati (junimistii), si ca laudele sunt formulate mai curând de recenzenti de la periodice liberale. Lectura a fost astfel, pe de o parte, calauzita de patima, pe de alta, supusa servitutilor gazetaresti, cu alte cuvinte, marginita la o parcurgere grabita, „în diagonala“.
    În linii mari, critica adusa de I. Saint Pierre lui Gherea, ca si aceea a celorlalti „analfabeti“, e justa, de stabilit fiind, desigur, numai daca el vine cu noi obiectii pertinente sau daca le reia pe cele vechi cu un plus sau un minus în argumentare. Punerea în context si compararea cu demersurile similare va ramâne însa pe alta data, pentru moment impunându-mi-se ca mai urgenta o cercetare a brosurii în latura sa autoreferentiala, înmagazinând, deci, informatii relative la chiar autorul ei.
    Cum „studiul“ începe cu o „introducere filosofica“, de la aceasta se si cuvine a porni. Pentru I. Saint Pierre, toate teoriile ivite în „istoria dezvoltarei spiritului omenesc“ au un numitor comun – cautarea „legei care stabileste unitatea între fenomenele izolate“, id est legea cauzalitatii – si o singura metoda, „însa într-un sens sau altul“, „analitic“ si sintetic“, adica deductiv si inductiv. Nici una dintre teorii „nu va putea multami pe deplin trebuinta categorica sde a cunoastet a spiritului nostru“, dat fiind ca, pe de-o parte, „natura e nemarginita“ si, pe de alta, „simtirile si intelectul nostru sunt marginiti ssict“. Nuantele sunt de retinut: cunoasterea umana e deci posibila, ea înregistreaza în timp un progres, care însa e lent, aproape insesizabil. Aici, I. Saint Pierre se afla pe aceeasi platforma cu Titu Maiorescu, dar se desparte de acesta prin concluzia pe care o trage, combatuta cum s-a vazut, de un recenzent al sau. Negresit, formularea ei – „toate teoriile sunt adevarate si toate false în acelasi timp“ – suna „nerezonabil“. Mai putin socheaza însa în cea dintâi formulare a sa – „Toate teoriile, iesind din acelasi izvor si având acelasi câmp de exploratiune, natura, vor avea o parte mai mica sau mai mare de adevar si nici una nu va fi lipsita de adevar cu totul“ – formulare ce învesmânteaza un punct de vedere nu doar eclectic, ci de-a dreptul relativist.
    În parte adevarate sunt, asadar, pentru I. Saint Pierre toate teoriile elaborate de om. Totusi, pentru el, în întregime adevarat pare sa fie evolutionismul, la care adera deplin. „Am si eu convingerea – spune el20 – ca zidirea lumei nu e o faptura a cuvântului dumnezeiesc, ci ca toate trebuie sa fie rezultatul unei evolutiuni treptate si fatale a unor cauze prime…“ (De notat e ca respinge totusi „spiritele hazlii“ asupra „ideii de D-zeu“, care „e o plânta crescuta din sinul durerilor omenirei întregi“.) Si la fel, chiar teoria socialista, ce-i drept numai în domeniul social-politic. (El marturiseste astfel: „Sunt si eu convins, cu toate ca nu sunt socialist activ, ca viitorul cel mai apropiat este al socialismului. Acesta e mersul istoriei.“, adaugând totusi: „Dar politica e politica si arta e arta… Arta e libera si independenta“21.)

    Cât priveste teoriile din domeniul artei, pentru I. Saint Pierre, cele vechi sunt efectiv doar într-o masura adevarate si cumva compromise de uzul îndelungat si larg („birtul obstesc aristotelian“). Pe acest fond, a fost posibila la noi proliferarea „criticii arbitrare si mai ales a celei de hatâr“, a unei critici alunecate în pur verbiaj („cu alaiul lor de precupete si cu frazele cu atât mai sunatoare ale unor critici sumeti cu cât sunt mai desarte“). În critica acestei critici ar sta si meritul lui Gherea, nu în partea sa „constructiva“, în „critica stiintifica“, aici ideologul „Contemporanului“ comitând greseala predecesorilor – ridicarea la rang de adevar absolut („fetisizarea“) a unei teze funciarmente doar în parte adecvate la realitate. În acest sens, sunt enumerate supralicitarea influentei mediului social asupra artistului (inclusiv în formarea pesimismului individual si colectiv), marginirea valorii estetice la „tendinta progresista“ a operei, excluderea trecutului dintre „temele“ artei etc.
    În critica acestor „cusururi“ ale lui Gherea, I. Saint Pierre nu ignora contributia predecesorilor sai, mentionându-l nu numai pe Titu Maiorescu, ci si pe G. Bogdan-Duica sau A. Philippide. Pentru cultura lui, însa, mai relevante sunt, desigur, lucrarile literare si neliterare mentionate doar sau din care citeaza. Retin astfel în ordinea aparitiei lor în text: Laplace („Essai philosophique sur les probabilités“), Shakespeare, Goethe, Virchow, H. Spencer („Study of Sociology“), Eminescu, Calderon, Leopardi, Taine, Byron, Lombroso („Geniu si nebunie“), Blaise Pascal („Les Pensées“), Euripide, Schiller, Racine, dr. Thomas Brown, prof. dr. Brouardel (pref. la dr. Vibert, „Précis de médecine légale“), Voltaire. (Alte nume si titluri, precum Zola, La Fontaine, Molière, Paul de Kock, Jules Verne, Terentius, Homer, Dante, „Biblia“, Haeckel, Elisabeth Browning, apar întrucât fie sunt pomenite de Gherea, fie tin de „discursul repetat“.)
    Prezenta (în text sau în anexa de la sfârsitul lui) a unor citate în franceza, spaniola, italiana, germana si engleza a determinat, cum s-a vazut, pe unii dintre recenzentii „studiului“ „Gherea ca critic“ sa vorbeasca de eruditia autorului, iar pe altii de o parada pedanta de cultura, daca nu de-a dreptul de o etalare de lecturi de-a valma ale unui autodidact sau diletant. Ultima apreciere se sprijinea fara îndoiala si pe citarea mai putin cunoscutilor Thomas Brown si Brouardel, medici de profesie, dar fundamentul îl constituia fara doar si poate ideea ca autorul era un român ascuns sub pseudonimul francez.
    Ideea aceasta a lansat-o – se stie acum – Anton Bacalbasa, în urma informatiilor ce i s-au dat, fireste, de la Iasi. În chip evident, însa, el nu le-ar fi creditat, daca în lectura brosurii, oricât de grabita ar fi fost, ar fi dat peste indicii convingatoare cum ca limba materna a autorului ar fi fost alta decât cea în care e scrisa lucrarea sa.
    Verificând mai îndeaproape acest aspect, o concluzie se impune neaparat, anume ca studiul „Gherea ca critic“ e redactat într-o buna limba româna. În el se foloseste un lexic bogat, alimentat si din straturile popular si chiar dialectal (moldovenesc). Se întâlnesc astfel cuvinte si expresii ca: „alai“, „a alina“, „cabazlâc“, „caraghioz“, „ciunti“, „degeaba“, „hatâr“, „holtei“, „îndestula“, „nazdravanie“, „obladui“, „plânta“, „poci“, „scornitura“, „stâlci“ „sumet“, „neîmpacat“, „croire dibace“, „fara codeala“, „împrejurari priincioase“, „umbla pe doua carari“, „ca nuca în perete“, „cai verzi pe pareti“, „a se sterge pe bot“, „trasa de par“, „putina treaba, multa gura“ etc.22.
    Cum e normal, biografia factuala a lui I. Saint Pierre transpare mult mai putin în lucrarea sa critica decât cea „spirituala“. În fapt, sunt de retinut doar trei elemente. Cel dintâi îl constituie dedicatia, care suna astfel: „Dedic acest studiu neuitatului meu fiu ALEXANDRU“. Cel de-al doilea este mentionarea unui episod petrecut în tinerete, menit sa demonstreze faptul ca influenta mediului social nu este absoluta: „Singur autorul acestui studiu a avut nenorocirea de a cade prin împrejurari, pe când era foarte tânar, într-o societate de holtei cartofori si betivi, cu cari am stat împreuna un an de zile. Marturisesc ca am destule defecte, dar n-am nici patima betiei, nici acea a jocului, ci, din contra, am o groaza deosebita pentru una si pentru alta, cu toate ca abtinerea mea a fost necontenit luata în râs de ceilalti.“23 Mai important însa este pasajul în care autorul îsi justifica demersul. „Observator pasiv si nepartinitor, nu si nepasator, al miscarei intelectuale la noi, – declara I. Saint Pierre – nu m-as fi decis a da publicitatei gândirile mele, de nu m-as fi bucurat de aproape de cunostinta lui Eminescu, de n-as fi gasit gresita critica lui Gherea si de n-ar fi ajuns acesta, în materia criticei, un papa infailibil, un fel de idol pentru studentimea noastra“ ssubl. m.t.
    În chip evident, pentru atingerea scopului (justificarea întreprinderii), ultimele doua motive erau absolut suficiente. Cel dintâi, în forma ce i s-a dat, pare a fi una dintre „naivitatile“ la care facea referire recenzentul „Jurnalului“. În ceea ce trebuia sa fie invocarea unei unanim recunoscute autoritati în materie de arta – Eminescu, accentul nu cade explicit pe pozitiile estetice exprimate de poetul genial, ci pe mult prea generala si ca atare ambigua „cunostinta de aproape“, ce sugera mai curând o relatie personala. Marginirea la aceasta, care, pe deasupra, nu era de notorietate publica, n-a fost totusi sanctionata de nici unul dintre recenzentii brosurii. Acestia s-au abtinut neîndoielnic de la orice comentariu explicit, mai exact, le-au amânat pentru mai târziu, dat fiind ca într-un anunt plasat la sfârsitul brosurii se spunea: „De acelasi autor va apare un studiu asupra lui M. EMINESCU“.
    Din pacate, I. Saint Pierre nu si-a materializat, se pare, intentia. Un studiu care sa-i poarte numele si care, desigur, ar fi adus detalii în legatura cu împrejurarile în care el „s-a bucurat de cunostinta de aproape a lui Eminescu“, nu este consemnat (sau cel putin nu l-am depistat pâna acum) în lucrarile bibliografice consacrate „poetului national“.
    În „Bibliografia M. Eminescu“24 se înregistreaza totusi, la nr. 3953, o „sScrisoare adresata lui Nicolae Gane (?), datata Iasi, 7 februarie 1885t“ în al carei incipit apare numele în cauza. Scrisoare respectiva a fost publicata si comentata de C. Sateanu în „Adevarul literar si artistic“25 si suna astfel:

    „Iasi, 7 februarie 1885/
    Mult stimatul meu amic,
    De mai mult timp d. Saint Pierre a adresat corpurilor noastre legiuitoare o petitiune de încetatenire pe care Senatul a admis-o deja în unanimitate. Venind acum la ordinea zilei în Camera, îmi iau libertatea a face rugamintea ca sa dai cererii în chestiune tot sprijinul de care ar avea necesitate, desi nu cred în de almintrilea ca s-ar afla cineva care sa râdice dificultati în privinta primirii ei.
    Sunt încredintat ca vei binevoi a da atentie deosebita acestei mici rugaminti a mele, ramân al d-tale supus amic
    M. Eminescu“

    În comentariul sau, C. Sateanu precizeaza ca scrisoarea a fost adresata unuia dintre deputatii ieseni, cel mai probabil lui N. Gane, ca fusese în proprietatea profesorului P. Fântânaru si ca se gasea atunci, în 1927, în colectia lui Ioan Dafin. Despre cel în favoarea caruia se facea interventia, gazetarul iesean aminteste doar ca tiparise un volumas intitulat „Gherea ca critic“, la care ideologul socialist „ar fi raspuns“.
    În cautarea mai multor informatii, am deschis „Monitorul Oficial al României. Dezbaterile Corpurilor Legiuitoare“, unde în sfârsit am gasit relatata sedinta Senatului26 care a luat în discutie cererea de încetatenire „cu dispensa de stagiu“ a „protejatului“ lui Mihai Eminescu. În raportul „comisiei de indigenate“ sunt prezentate actele existente la „dosar“: o „Hotarâre a tribunalului Judetului Iasi prin care se constata ca d. Iosef Saint Pierre este nascut în Iasi la anul 1834 si botezat în religia protestanta“, declaratii ale unor persoane ca „nu s-a bucurat de vreo protectiune straina“, „actul de identitate din care rezulta ca este stabilit în Iasi, despartitura II, strada Mare“, „dovada subscrisa de mai multi proprietari prin care atesta ca d. Iosef Saint Pierre este de nationalitate belgian, de religie protestanta si se bucura de o buna si morala reputatie si conduita“. Dupa citirea raportului nu s-a înscris nimeni la cuvânt, astfel încât s-a trecut la votarea „proiectului de lege“, care a fost admis cu 26 bile albe si una singura neagra. În Camera deputatilor nu a ajuns sa fie discutat în sesiunea din primavara anului 1885, ci abia în cea urmatoare, noiembrie 1885 – martie 1886.
    Dosarul de încetatenire nu ofera nici un indiciu în legatura cu profesia petentului. Va fi fost „profesor privat“, cum au afirmat unii ieseni. Totusi numele lui nu este mentionat în anuarele Institutului Academic, devenit mai târziu Institutele Unite, nici în anunturile Institutului Humpel ori ale altor scoli particulare. Sa fi predat mai mult sau exclusiv în familiile boieresti? E posibil, cum e posibil sa fi avut si o alta profesie – cea sugerata de interesul sau pentru medicina legala, dezvaluit în brosura „Gherea ca critic“, ori, de ce nu, cea de gazetar. În tot cazul, ceea ce importa e unde si cum a facut cunostinta cu mai tânarul decât el M. Eminescu. Sa speram ca viitorul va aduce dezlegarea acestui mic mister27.

    Note:
    1. Anul II, nr. 21, din 4 aprilie 1894, p. 2. Într-o nota, redactia preciza: „Acest articol este scris acum o luna, dar n-a fost publicat din motive independente de vointa autorului.“.
    2 Anul II, nr. 20, din 28 martie 1894, p. 1-2. Articolul, datat „Paris, 30 martie“, era scris foarte bine si arata o cultura remarcabila. La fel, de altminteri, era si un al doilea articol al aceluiasi necunoscut C.N., „Critica noastra si critica straina“, inclus în ultima aparitie a saptamânalului, nr. 24, din 25 aprilie 1894.
    3 În nr. 2990, din 11 noiembrie 1894, p. 3.
    4 Iesea duminica seara, dar purta data zilei de luni.
    5 Anul VII, nr. 2032, din 14 noiembrie 1894, p. 3.
    6 Anul I, nr. 3, din 18 noiembrie 1894.
    7 Fusese exclus, de altfel, si din consiliul general al partidului în septembrie 1894, pentru ca refuzase sa demisioneze de la „Adevarul“ pentru a lucra la cotidianul socialist „Lumea noua“.
    8 Nr. 2039, din 21 noiembrie 1894.
    9 Astfel: „Piscem natare doces“ e talmacit prin „Vinzi gradinarului castraveti“, „Rudis indigestaque moles (Ovidiu)“, prin „Proza indigesta, desi moale“; „Verba et voces pretereaque nihil (Idem, ibidem)“, prin „Hai sa vorbim nimic!“; „Quis tulerit Gracchos de seditione querentes“, prin „Vezi paiul din ochiul altuia“ si „Patere quem ipse feciti legam“, prin „O patesti când te amesteci în ce nu întelegi“.
    10 „Jurnalul“, anul I, nr. 7, din 23 noiembrie 1894.
    1 A doua „slabiciune“, cea mai grava, era probata cu un singur exemplu: „se atribuie lui Esiod cuvintele urmatoare: „Dixi et salvavi animam meam“. Esiod n-avea nici cum sa stie latineste, necum sa aiba crestineasca preocupare de a ajunge salvarea sufletului sau“. Nu este exclus însa ca „Esiod“ sa se fi datorat zetarului, care, poate, l-a pus în loc de „Ez.sechielt“.
    2 Nr. 2, din 26 decembrie 1894. Publicatia era un supliment saptamânal al ziarului liberal iesean „Evenimentul“, supliment efemer, ce dispare curând, dupa nr. 9, din 13 februarie 1895.
    3 „Jurnalul“, anul I, nr. 72, p. 3.
    4 „Evenimentul“, anul III, nr. 578, din 5 februarie 1895, p. 2. Scrisoarea fusese trimisa si „Jurnalului“, care îi prezinta doar continutul.
    5 Vasile Elefterescu, avocat, cu studii la Paris, colaboreaza în continuare, sporadic, la ziarul lui G.A. Scortescu; membru al partidului liberal, el era numit, în toamna aceluiasi an, subprefect în judetul Vaslui.
    6. „Evenimentul ilustrat“, nr. 8, din 6 februarie 1895, p. 3.
    7. Nr. 74, din 7 februarie 1895; era semnat Pop. (poate de la C. Popescu, pseudonim al prim-redactorului – G. Vasiliu).
    8. „Critici volintiri“, în „Lumea noua“, seria II, anul I, nr. 3, din 3 iulie 1895; reprodus în Constantin Dobrogeanu Gherea, „Opere complete“, vol. VII, Bucuresti, Editura Politica, 1980, p. 449-452.
    9 În „Lumea noua“, anul IV, nr. 992, din 4 noiembrie 1897; reprodus în op. cit., vol. III, E. P., 1977, p. 302. Nici cei care au îngrijit editia aceasta, nici cei care au îngrijit editiile precedente din scrierile lui Dobrogeanu-Gherea, precum Horia Bratu, George Ivascu, Zoe Dumitrescu-Busulenga, Mircea Iorgulescu, Z. Ornea, nu au dat vreo explicatie privitoare la prezenta în enumerare a lui Saint Pierre. Acesta nu e pomenit deloc nici în studiile monografice consacrate criticului de la „Contemporanul“ (mentionez aici doar cele mai „recente“ si mai documentate – „Viata lui C. Dobrogeanu Gherea“, Bucuresti, Cartea româneasca, 1982, si „Opera lui C. Dobrogeanu Gherea“, Bucuresti, Cartea româneasca, 1985, apartinând ambele lui Z. Ornea), nici în lucrarile referitoare la presa socialista (de pilda, I. Vitner, „Literatura în publicatiile socialiste si muncitoresti. 1880-1900“, Bucuresti, E.L., 1966). Volumul „Gherea ca critic“ de J. Saint Pierre e înregistrat doar în „Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent“ a lui G. Calinescu (la „Bibliografie“, p. 907), precum si în paragraful bibliografic al articolului „C. Dobrogeanu-Gherea“ din „Dictionarul literaturii române de la origini pâna la 1900“ (autor L. Volovici).
    20 P. 20.
    2  P. 55-56.
    22 În comparatie, un cunoscut profesor francez stabilit si el la Iasi, Victor Castano, vorbea prost româneste si dupa trei decenii de la venirea lui în tara. (Cf. amintirile unui fost elev, în Rudolf Sutu, „Iasi de odinioara“, Iasi 1923.)
    23 P. 22.
    24 Vol. I, Editura Academiei, 1970, p. 221.
    25 C. Sateanu, „Un autograf al lui Mihail Eminescu“, în „Adevarul literar si artistic“, anul VII, nr. 363, din 20 noiembrie 1927, p. 4.
    26 P. 1328, sedinta din 26 februarie 1883.
    27 Mentionez ca foiletând colectiile ziarelor iesene de la sfârsitul veacului al XIX-lea si începutul celui urmator am mai întâlnit numele I. Saint Pierre o singura data, într-un context în care nu e foarte sigur daca e vorba într-adevar de „protejatul“ lui Eminescu ori, eventual, de un fiu al sau. În speta, în ziarul „Opinia“ din 12 septembrie 1909, Maria si I. Saint Pierre faceau cunoscut ca în 10 septembrie a decedat fiica lor Cornelia, în vârsta de 20 de ani, si ca înmormântarea va avea loc „astazi, 11 c.“ în cimitirul „Eternitatea“. (Îndoiala se naste din faptul ca decedata s-ar fi nascut deci în 1889, când cel împamântenit în 1885 avea în jur de 55 de ani.)