Revad niste insemnari pe care le-am facut la lectura unui volum, intitulat „Recurs Eminescu. Suprimarea gazetarului“, semnat de Calin L. Cernaianu si prefatat de reputatul eminescolog Dimitrie Vatamaniuc. Autorul mi-a fost, in anii ’90, pentru scurta vreme, coleg de redactie la „Adevarul“. Am putut remarca atunci spiritul sau scotocitor, ca sa nu zic detectivistic, dar mai ales justitiar, ilustrat, de altfel, cu prisosinta si in cartea la care ma refer, consacrata, in fond, unei zile nefaste, 28 iunie 1883, ora 18,30, ziua (si ora) când Eminescu a fost scos de la baia Mitrasevski, pus in camasa de forta si internat in stabilimentul doctorului Sutu. Cartea lui Calin Cernaianu nu te poate lasa indiferent, chiar daca abunda nu doar in prezumtii si scenarii, unele fanteziste, ci si in „rautati intru totul gratuite“, ca sa folosesc o expresie ce ii apartine. Autorul nu iarta nimic si pe nimeni: de la Maiorescu si Calinescu la sotia (prima) lui Slavici – aceasta, zice-se, de o calitate indoielnica, caracterologic vorbind – si pâna la diversi amici ai Poetului si marelui ziarist.
Teza lui Cernaianu nu este noua: anihilarea temutului gazetar de la „Timpul“, care incepuse sa-i sperie nu doar pe liberali, ci chiar si pe conservatori, al caror organ era ziarul, Eminescu fiind un spirit totalmente neinregimentabil, incoruptibil, incomod pâna la intolerabil pentru cohorta politicienilor, de orice culoare ar fi fost acestia. Suna poate prea retoric, dar nimic mai firesc decât a spune ca pentru prim-redactorul ziarului „Timpul“ nu exista decât un singur partid: cel care ii avea ca membri pe toti românii, indiferent de teritoriile unde acestia s-ar fi aflat. (Un cunoscut scriitor de la Cernauti marturisea intr-o emisiune de televiziune: „Noi, aici, prin Eminescu supravietuim; el ne aduna gramajoara.“).
Istoriografia literara nu opereaza – nici ea – cu daca, decât in anumite limite, foarte restrânse, pentru ca altfel si-ar autodesfiinta obiectul de cercetare. Calin Cernaianu stie aceasta si, in consecinta, purcede la o laborioasa ancheta pe baza de documente, dar si la o noua interpretare, fie a marturiilor contemporanilor lui Eminescu, fie a unor articole sau insemnari ale acestuia, fie chiar a unor biografii, incepând cu „Viata lui Mihai Eminescu“ a lui G. Calinescu si terminând cu cea semnata de Nicolae Georgescu. Sedus de subiect, autorul-anchetator nu mai are insa ragazul sa ia distanta. Se adânceste atât de tare in „tenebrele istoriei“, ca sa reproduc sintagma de pe coperta volumului, incât nu se poate ca perspectiva sa nu i se intunece adeseori. De pilda, in ceea ce priveste biografia scrisa de Calinescu, Calin Cernaianu cade cam in aceeasi eroare pe care o facea – pastrând proportiile – Serban Cioculescu fata de „Istoria literaturii române de la origini pâna in prezent“, la aparitia ei, in 1941. Toate criticile formulate de Cioculescu atunci erau juste, dar, asa cum observa Alexandru Paleologu intr-un interviu pe care i-l luam cu multi ani in urma, ele nu „erau in chestie“. „Viata lui Eminescu“ nu este doar o biografie, ci si povestea unui mit. Or, biografii miturilor nu se marginesc la procese-verbale, protocoale medicale, denunturi la Politie etc., desi, fireste, nu le ignora. Calinescu nu era un arhivar sau un alcatuitor de dosare. Nu poti pretinde ca un supersonic sa decoleze de pe aratura, precum o sfârleaza cu fofeaza, chiar daca si aceasta, fara indoiala, poate fi demna de toata pretuirea. Se stie, de pilda, si Nicolae Manolescu a remarcat foarte bine in recenta sa „Istorie critica…“, ce mare influenta a avut „asupra urmasilor interpretarea de catre Calinescu a bolii poetului“. Doi medici, Ion Nica si Ovidiu Vuia, primul in 1972, al doilea in 1997, au publicat studii privind boala lui Eminescu, infirmând ca poetul ar fi suferit de sifilis si de paralizia generala provocata de aceasta maladie, ci de o psihoza progresiva de tip maniaco-depresiv, fara dementa ireversibila prin distrugerea lenta a creierului. Cei doi pun in seama lui Calinescu faptul ca diagnosticul gresit s-a impus asa-zicând in mentalul românesc. Si au dreptate. Dar iata ce observa, cu aceeasi sau chiar cu si mai multa justete Nicolae Manolescu: „Nu atât combaterea punctului de vedere medical a fost dificila, când cei doi medici au publicat studiile, cât a celui cultural. Luesul eminescian intrase in mitologia nationala. Ovidiu Vuia este foarte suparat pe Calinescu, pe care-l trateaza cu un ton inadmisibil. La drept vorbind Calinescu merita elogii pentru geniul cu care a transformat un diagnostic gresit intr-un invincibil mit cultural“.
Calin L. Cernaianu pune in discutie, intre altele, relatiile lui Eminescu cu Titu Maiorescu, suspectându-l pe criticul de la „Junimea“ de nesinceritate, de neloialitate si, in ultima instanta, de sacrilegiu. Semnaleaza, de pilda, neglijenta impardonabila in editarea POESIILOR. Insinueaza ca politicianul Maiorescu avea o atitudine de la superior la inferior fata de Eminescu, pe criterii de pozitie sociala, dar era, totodata, si gelos, ceea ce n-ar surprinde la cineva cu orgoliul celui care, elev la „Theresianum“ fiind, nota in „Jurnalul“ sau: „Am sa le arat eu acestor magari de nemti ce este un român“. Mai grava si mai discutabila este acuzatia ca Maiorescu nu ar fi fost pentru Eminescu ocrotitorul dezinteresat de care se tot vorbeste de atâta vreme. Chiar daca nu impartasesti aceasta opinie, nu se poate sa nu te intrebi, impreuna cu Calin L. Cernaianu, de ce a fost nevoie ca acela in care Maiorescu insusi a vazut „cea mai inalta intruchipare a inteligentei românesti“ sa fie supus umilintei subscrierilor de ajutor? Ne amintim ca in timp ce elevele Scolii de Arte Frumoase din Iasi deschideau liste de ajutorare a poetului, la 10 aprilie 1887, „Premiul Nasturel-Herescu“ al Academiei, in valoare de 4.000 lei – suma foarte mare atunci – ii era acordat lui… Iuliu I. Rosca. Cernaianu respinge ca fiind neadevarata imaginea unui Eminescu total dezinteresat de bani, de conditiile materiale in care isi ducea viata. Mai mult, Maiorescu neaga un fapt evident si anume ca Eminescu ar fi suportat multe privatiuni. Din corespondenta cu Veronica Micle, descoperita in America si publicata de Editura Polirom, in urma cu un deceniu, aflam insa ca poetul nu avea, la un moment dat, bani pentru a se deplasa cu trenul de la Bucuresti la Iasi, necum sa-i ofere Veronicai conditii decente de sedere la Bucuresti. „A vorbi de mizeria materiala a lui Eminescu – afirma Maiorescu – insemneaza a intrebuinta o expresie nepotrivita cu individualitatea lui si pe care el cel dintâi ar fi respins-o“. Ar fi respins-o? Iata ce spune Eminescu, citat si de Calin L. Cernaianu: „Oricine va gasi in viata si in opera mea un graunte de adevar care sa explice posteritatii de ce am fost nefericit prin umilire si saracie in patria mea bogata“. Maiorescu isi motiveaza afirmatia astfel: „Cât i-a trebuit lui Eminescu, ca sa traiasca in acceptiunea materiala a cuvântului, a avut el intotdeauna. Grijile existentei nu l-au cuprins niciodata in vremea puterii lui intelectuale; când nu câstiga singur, il ajuta tatal sau si il sustineau amicii. Iar recunoasterile publice le-a dispretuit totdeauna“ ss.m. – C.C.t. Ma molipsesc si eu de patosul interogativ al lui Calin L. Cernaianu si intreb: ar fi dispretuit Eminescu un prestigios premiu literar ca „Nasturel-Herescu“? Dar, mai presus de orice presupunere sau speculatie, trebuie sa observam ca e vai de tara si de veacul ingrat in care s-a nascut si a trait Eminescu, daca unul ca el, fara de care am fi astazi infinit mai neispraviti decât suntem, trebuia sa fie ajutat de parinti si de amici pentru a nu muri de foame!
Acestea si altele ce i se pot imputa (si) lui Maiorescu nu umbresc insa rolul hotarâtor pe care intemeietorul directiei critice si Societatea „Junimea“ l-au avut in destinul poetului national.
Cercetând diverse marturii, documente, Calin L. Cernaianu descopera numeroase inadvertente care, toate, crede el, duc cu gândul la un scenariu dinainte stabilit privind arestarea, internarea lui Eminescu in sanatoriul de boli mintale, ca si diagnosticul si tratamentele administrate pacientului. Autorul supraliciteaza importanta si semnificatia lor, dar ele exista, nu pot fi ignorate. Nu voi intra in amanunte. Volumul lui Calin L. Cernaianu are peste 350 de pagini, de-a lungul carora sunt evocate multe fapte, evenimente, figuri, menite sa ateste ce s-a intâmplat in acea zi dramatica din viata lui Eminescu, ca si in cele ce i-au urmat, pâna la 15 iunie 1889, când Eminescu murea. Ar fi greu si inutil sa le rezum aici.
Cartea poate interesa indeosebi prin bogatia de informatii. Din pacate, Calin L. Cernaianu scrie adeseori ca la ziar, adica pe un ton prea colocvial, si folosind un limbaj lejer. De pilda, atunci când comenteaza unele marturii privind boala lui Eminescu si supozitia ca aceasta ar fi fost ereditara, marturii apartinând lui Maiorescu, A.D. Xenopol, Slavici, I.L. Caragiale. Alteori, el aduce acuzatii grave unor corifei. Referindu-se la biografia pe care G. Calinescu i-a consacrat-o lui Eminescu, o capodopera a genului, autorul pune o intrebare cel putin stupefianta: „…ce ne-ar impiedica sa ne gândim ca, scriind aceasta biografie a lui Eminescu, Calinescu a slujit, de fapt, interese neromânesti?“. Pai, probabil ca nu ne-ar impiedica nimeni. Dar a-l suspecta pe un „român filoromân“ ca G. Calinescu – ca ar fi servit interese neromânesti, este nu doar hazardat si nedrept, ci de-a dreptul aiuritor.
Autorul nu putea sa nu se refere si la aparitia nefericitei epigrame a lui Alexandru Macedonski, gest pentru care poetul „Noptilor“ a platit cu vârf si indesat. N-as impartasi parerea lui Calin Cernaianu ca reactiile aparute in epoca, in diverse foi, aveau doar rolul de a mediatiza (si acredita) imaginea unui Eminescu nebun. Au fost ecouri in presa vremii, atât privind imbolnavirea poetului cât si aparitia epigramei lui Macedonski, care exprimau un sentiment de sincera durere. Nota care apare, când poetul este internat, in „Românul“ – jurnal cu care Eminescu a polemizat dur – e de o discretie si de o delicatete ce fac cinste celor din jurul lui C.A. Rosetti, ai carui „bulbucati ochi de broasca“ fusesera asa-zicând eternizati de pana poetului si ziaristului de la „Timpul“. Câta dreptate are insusi autorul volumului „Recurs Eminescu. Suprimarea gazetarului“ când, la pagina 201, noteaza: „In general, cred ca oricine incearca sa recompuna o lume disparuta risca sa inventeze una a lui, mai mult sau mai putin asemanatoare originalului“
O aura de mister va invalui mereu figura emblematica a lui Eminescu, dincolo de orice marturie. Ca nu putini, ieri, dar si azi, mai ales azi, s-au opintit si se opintesc sa-i intineze aura, murdarindu-ne astfel pe noi cei care-i vorbim limba si-i impartasim sfâsietoarea durere de neam, e de necontestat. In ce ma priveste subscriu intrutotul la o marturisire a unui mare poet, Cezar Ivanescu: „Eram revoltat intr-o vreme ca sunt detractori ai lui Eminescu care totusi fiinteaza in cultura româneasca… Acum insa, intr-o formula de seninatate spirituala, spun: mi se pare firesc… Eminescu isi pierde pe drum si admiratorii, si detractorii, adica este atât de mare incât nu doar noi ca persoane particulare si presupusi artisti ne valorizam prin el, ci chiar toata fiinta româneasca in general. Prin Eminescu ne masuram nulitatea, nemernicia, valoarea…“
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 279