Ei si ai lor, toti, oamenii presedintelui

Când am deschis, inca inaintea instalarii guvernului Ponta, subiectul numit Institutul Cultural Român, dintre toate reactiile pe care le-am primit dinspre Aleea Alexandru, m-a surprins cea privind modesta mea sugestie ca, la predarea mandatului de catre echipa dlui Horia-Roman Patapivici, sa se procedeze la o examinare serioasa a modului in care institutia a cheltuit bugetul care i-a fost acordat.
La aceasta sugestie democratica elementara – ca banii pe care bugetul fostei majoritati pedeliste i-a acordat, cu o mirabila generozitate, Institutului sa fie verificati – mi s-a raspuns agresiv si inadecvat, ca si cum nici nu ar fi bani publici!
Verificarea mi se parea imperios necesara si pentru ca ICR se afla, momentan, sub inaltul patronaj al unui singur om. Mai exact, al domnului  Traian Basescu, care numai garantii de obiectivitate nu se poate spune ca prezinta! Apoi, insasi activitatea Institutului Cultural Român, sub conducerea dlui Horia-Roman Patapievici, care a suscitat numeroase controverse, provocând scandaluri internationale (ca, de pilda, expozitia de trista amintire de la New York, a poneiului cu svastica pe crupa, care inca mai persista probabil in amintirea evreilor americani de origine româna), mi s-a parut ca necesita o verificare mai atenta decât permit posibilitatile echipei de la Cotroceni.
Sa nu uitam si ca, in 2012, fostul guvern Boc a acordat ICR un buget egal cu cel din 2011, in plina austeritate, in care Educatia, Sanatatea, Internele sau Apararea au suportat amputari dureroase. Imprejurarea mi s-a parut, si nu doar mie, dubioasa. Numai anumite servicii secrete au beneficiat de acest favor.
Un raport al Curtii de Conturi a aratat, dupa interventia mea, ca echipa de la ICR a salarizat ilegal doi vicepresedinti, cu salarii de subsecretari de stat. Ilegal, deoarece cele doua posturi fusesera infiintate de dl Patapievici fara aprobarea nimanui. Faptul ca acest raport a iesit la iveala de-abia dupa ce USL si-a anuntat intentia de a modifica Legea Institutului, trecându-l sub autoritatea Senatului României, imi confirma ca aveam dreptate sa fiu suspicios. E limpede ca un ordin venit de sus (de la Zeus?) pusese batista pe tambal.
De altfel, replica adresata, in data de 17 iunie a.c., de conducerea ICR sefilor grupurilor parlamentare ale PSD si PNL din Senat contine, involuntar, si recunoasterea acestei ilegalitati. Echipa dlui Patapievici, inainte de orice altceva, incearca sa scape, cum poate, de acuzatia ca a salarizat ilegal doua functii inventate ad-hoc. Astfel, replica oficiala afirma despre cei doi vicepresedinti ilegali: „Functiile la care se face referire exista in organigrama ICR inca din 2003, când presedinte al Institutului era domnul academician Augustin Buzura.“ Suna bine, nu? Tot Augustin Buzura, dat afara golaneste de Traian Basescu in 2005, este de vina ca in 2011 dl Patapievici a dat ilegal salarii de subsecretar de stat la doua persoane, de el alese! Pacat doar ca aici se ascunde o smecherie: faptul ca, in proiectul de infiintare a ICR erau prevazute aceste doua posturi nu inseamna si ca dl Patapievici avea dreptul sa le bugeteze.
Cum spuneam, fara sa vrea, replica ICR dezvaluie, mai intâi, ca actul in sine al salarizarii celor doi a fost ilegal, iar ulterior, ca practica de tainuire a ceea ce se intâmpla in Institut era curenta, sub „controlul“ exercitat de Presedintele României. Astfel, echipa Patapievici declara halucinant: „Anul trecut, in urma observatiilor formulate de Curtea de Conturi, Ministerul Afacerilor Externe a initiat, la cererea ICR, ordonanta de urgenta 72/2011 prin care functiile de vicepresedinte sunt prevazute in mod expres in legea de functionare a ICR.“ Intrebarile sunt logice: 1) daca functiile erau prevazute inca din organigrama din 2003 a dlui Buzura, de ce mai era nevoie de o ordonanta de urgenta in 2011?, 2) daca rapoartele Curtii de Conturi nu contin, cum afirma echipa Patapievici, constatari ale unor ilegalitati, de ce a fost nevoie de o ordonanta de urgenta?, si, mai ales, 3) in ce tara democratica o ordonanta de urgenta are caracter retroactiv, exonerându-i de raspundere pe autorii unui act savârsit inainte de intrarea ei in vigoare?
As raspunde, in consecinta, tot printr-o intrebare la intrebarea care circula acum printre sustinatorii echipei Patapievici: care era urgenta acestei ordonante de urgenta, 72/2011? Buna functionare a ICR, care mersese bine-mersi, ani de zile, fara cei doi vicepresedinti sau recompensarea a doi companioni politici? Sa nu uitam, din nou, contextul „urgentei“: anul 2011, când fosta Putere a tinut blocate mii de posturi de profesori si medici. Sicofantii, insa, trebuiau recompensati. Si de urgenta.
Traseul acoperirii ICR este si el naucitor: MAE, unde trona omul presedintelui, Baconschi, ministrul Voteaza-In-12-Secunde, initiaza o ordonanta de urgenta, ca sa fie salarizati cei doi vicepresedinti, dupa ce Curtea de Conturi constatase ca ei fusesera platiti regeste, dar ilegal, de catre celalalt om al presedintelui, dl Horia-Roman Patapievici. Suspiciunile cu privire la obladuirea presedintelui privind ICR-ul se adeveresc, asadar. Dupa cum se adevereste si principala justificare a modificarii Legii Institutului. Interesant este si faptul ca, pe vremea când nu se descoperise ca Mona Musca turnase la Securitate, aceeasi oameni care azi se opun vehement trecerii ICR sub tutela Senatului au sustinut puternic initiativa dnei Musca de trecere a Agentiei Nationale de Presa Agerpres (atunci, Rompres), din subordinea Guvernului, in cea a Parlamentului. Atunci, Parlamentul era bun si oferea garantii de independenta agentiei; astazi, Parlamentul este rau si isi propune „sa subordoneze politic ICR“. Ca si cum o institutie in care sunt reprezentate toate partidele  este mai partizana decât un singur om. Care e – n-avem decât sa ne uitam la Traian Basescu – echidistant si echilibrat, mai ceva ca o statuie!
Dincolo de chestiunile financiare, abordam in luarile mele de pozitie anterioare si problema, esentiala intr-un stat de drept, a raportului intre resursele furnizate de buget si rezultatele institutiei. Si aratam ca e suficient, ca om de cultura si cetatean român, sa calatoresti prin numeroasele capitale europene in care Institutul are filiale (Paris, Londra, Madrid s.a.), ca sa iti dai seama ca ICR este departe de a-si face datoria. Poti petrece o saptamâna intreaga vizitând toate muzeele, audiind cursuri la universitati, colindând galeriile de arta, vizionând spectacole de teatru, discutând cu editori, in fine, citind zilnic paginile de cultura ale cotidianelor, fara sa intâlnesti un singur cuvintel despre cultura româna sau despre activitatile ICR. Despre sediul acestuia din respectiva capitala, trebuie sa intrebi la ambasada României, ea insasi putin cunoscuta. Or, tocmai asta e menirea unui centru românesc de cultura intr-o tara europeana: sa difuzeze cultura româna catre consumatorul obisnuit din acea tara. ICR nu face asta intr-un mod multumitor, dimpotriva.
Nu-mi inchipuiam insa ca disputarea finalei Europa League la Bucuresti, in data de 9 mai, intre doua echipe din Spania, avea sa-mi aduca o noua, amara confirmare. Mai multe autocare de suporteri spanioli, porniti sa isi sustina echipele favorite, au debarcat la… Budapesta, convinsi ca au ajuns la destinatie. Când cetateni ai UE, dintr-o tara latina in care ICR are un institut bine finantat, nu au habar care este macar capitala României (tara reprezentata, chipurile, cultural de Institut), la 5 ani de la aderarea la UE, orice discutie despre eficienta iceristilor nostri devine ridicola.
Si cu privire la echidistanta politica si culturala a ICR sunt multe de spus. E evident ca motivul sustinerii dlui Patapievici de catre Traian Basescu este politic. Nu pentru ca dl Basescu nu este un om de cultura, fiind lipsit de cele mai elementare criterii culturale pentru  a aprecia daca un om ca dl Patapievici, care a scris lucruri jignitoare despre poporul român, este potrivit sa conduca reprezentarea culturala externa a României. Ci si pentru ca presedintele ICR a facut si face politica activa si partizana, in favoarea celui care il patroneaza.
Dau un singur exemplu. Intr-un interviu publicat in ziarul spaniol La Vanguardia, chiar in timpul campaniei electorale din 2009, filosoful-agent electoral declara fara sa clipeasca: „Cu siguranta, stiu din sursa sigura ca lui Traian Basescu i-a fost oferita o caseta cu Mircea Geoana primind sex oral, iar el a refuzat sa o foloseasca. Este un om onest, credeti-ma“ (articolul Tenemos oligarcas y ejercen un papel desagradable, interviu realizat de Felix Flores, publicat pe 6.XII.2009; articolul poate fi citit pe linkul http:// www.lavanguardia.com/internacional/20091206/53837930139/patapievici-tenemos-oligarcas-y-ejercen-un-papel-desagradable.html). O interventie penibila pentru un intelectual distins si care tradeaza o mentalitate de cauzas, nu de filosof: interviul a aparut chiar in ziua turului II, intr-o tara in care traiesc, legal, circa 300.000 de români, dintre care multi citesc ziarul din Catalunya. In fond, sexul oral nu este interzis prin lege, iar Bill Clinton a fost un presedinte excelent, chiar daca a avut parte de Monica Lewinski. Si daca ar fi fost adevarat ceea ce spunea dl Patapievici, care era relevanta intâmplarii, pentru alegerea presedintelui tarii? Actualul sef al ICR a facut un serviciu politic, iar, in contul lui, Basescu l-a rasplatit. Am vazut mai sus cum: ordonante de urgenta a posteriori, buget, boierie.
Dar nici la capitolul echidistanta culturala, ICR nu poate da un raspuns satisfacator. In replica din care am citat, echipa Patapievici sustine, corect, ca din Consiliul ICR fac parte reprezentanti ai tuturor uniunilor de creatie si ai Academiei Române. Ce uita stimabilii sa mentioneze este, insa, ca acest consiliu – neremunerat, conform aceleiasi replici – este onorific, adica se intruneste rar si supervizeaza formal activitatea Institutului, neavând nici o autoritate asupra activitatii concrete a acestuia. Dovada o constituie insasi activitatea, in care regula o constituie „noi si ai nostri“: oferirea de burse si stipendii, de contracte si expozitii, este trecuta, cum ar veni, in competenta unor jurii sau comisii, in care o mâna spala pe cealalta, iar beneficiarii sunt, finalmente acelasi grup de artisti  fideli politic. Criteriile de selectie a artistilor români meniti sa ne reprezinte in strainatate sunt, asadar, discretionare, iar din faptul ca artistii nedreptatiti tac si uniunile de creatie se solidarizeaza cu actuala conducere a ICR, nu trebuie trasa concluzia ca dl Patapievici procedeaza cum trebuie. Deoarece rezultatele acestei reprezentari externe sunt extrem de slabe. Nu intâmplator.
Exista, de pilda, un program de rezidente in strainatate ale scriitorilor români. Adica, scriitorul sta trei luni intr-o capitala europeana, pe banii ICR, spre a se familiariza cu mediul cultural european si spre a se face cunoscut, fara vreo obligatie concreta. Programul a stârnit numeroase comentarii: ICR nu este o instanta de validare literara, iar criteriile intrebuintate spre a-i selecta pe fericitii bursieri sunt mai mult decât vagi. Consecinta: nu a iesit nimic, pâna acum, din rezidentele ICR. Criticul Daniel Cristea-Enache ne-a furnizat si un exemplu care ne permite sa intelegem de ce: un scriitor, trimis de ICR la Londra, si-a petrecut timpul nu spre a studia la King’s College, a citi la biblioteca British Museum sau spre a vizita nenumaratele cenacluri literare din Londra, ci spre a-i posta zilnic criticului, pe contul de Facebook, mesaje injurioase. E o exceptie, veti spune. Poate. Dar explica esecul proiectului (extrem de costisitor) al ICR.
De la declansarea initiativei de modificare a Legii ICR, mai multe personaje culturale – caci personalitati sunt numai câteva – au inceput sa se agite, sa faca petitii, sa protesteze pe forumuri si in presa. Sa fie cu totul si cu totul intâmplator ca primii semnatari ai acestor proteste sunt favoritii burselor si rezidentelor ICR ? Si la fel de intâmplator si faptul ca lista de sustinatori ai dlui Patapievici este aproape copy-paste cu cea de sustinere, in 2004, a lui Traian Basescu, iar media care gazduieste protestele, aceeasi cu cea care o gazduia, nu cu mult timp in urma, pe Elena Udrea? Tuturor acestora, li se poate raspunde foarte simplu: unde este ilegalitatea, in incercarea de a modifica o lege a statului român, prin intermediul unui procedeu legislativ pe care fostul guvern Boc l-a folosit din plin? Prin ce a incalcat regulile democratice, scrise si nescrise, actuala majoritate parlamentara?
Caci urgenta inlocuirii actualei stari de lucruri de la ICR am vazut unde e: este urgent, mai intâi (dupa Posta Româna si TVR), sa ne lamurim ce s-a intâmplat cu banul public in cei 7 ani de când institutia este condusa de catre echipa Patapievici, iar in al doilea rând, intrucât avem obiectivul aderarii la Spatiul Schengen pâna in martie 2013, este urgent sa eficientizam operatiunea de reprezentare culturala in strainatate. Ceea ce actuala echipa a Institutului nu poate face. Nici macar nu intelege de ce nu poate.