De cate ori plec in Extremul Orient – noroc ca nu o fac prea des -, lui Mircea Geoana i se intampla ceva grav si penibil. Intre plecarile mele si intamplarile lui e cam aceeasi legatura ca intre zborul unui fluture in Madagascar si o epidemie de gripa in Norvegia, adica strict in cadrul principiului dialectic al interconditionarii universale, dar coincidenta ma obliga la reflectii.
Triseaza la pasiente…
In decembrie 2009 tineam aceasta rubrica intr-un ziar electronic ingrijit de Corina Dragotescu. In noaptea turului doi al alegerilor prezidentiale plecam spre China; cum, la inchiderea urnelor, M.G. s-a autoproclamat invingator, am lasat sub embargo un text intitulat „Zece sfaturi pentru Mircea Geoana”. Rezultatul alegerilor a fost altul, Corina, inocenta cum o stim, n-a respectat embargoul si a etalat eseul. Trebuie sa fi parut destul de bizar, in contextul in care toata lumea comenta finisul electoral, insa, recitindu-l dupa aproape doi ani, nu am ce sa dezic. Sfaturile raman valabile pentru orice viitor presedinte.
La inceputul lui noiembrie, in acest an, am plecat in Vietnam. Nici n-am ajuns bine la Hanoi, ca am si aflat, cu stupoare, ca Prostanacul se pravale din nou, de data aceasta dintr-o pozitie ce parea de necontestat. Depanam toate ipotezele posibile. Ce ar fi putut surveni atat de grav si dintr-odata? Niciun motiv nu parea atat de serios incat sa se darame cu o singura lovitura de bila popicele opozitiei: a doua functie in stat, majoritatea precara in Senat, impresia de unitate a partidului, relatia buna cu americanii, o personalitate in care s-au pompat fonduri si laude, imaginea de fost finalist prezidential, dar si justificarea pentru propunerea lui Mircea Geoana, in acel moment etc. Explicatiile oficioase semanau cu replica personajului principal din „Efectul razelor gamma asupra anemonelor”; intrebata staruitor de ce o abandoneaza pe paralitica de care se atasase intr-atata, eroina, in interpretarea inegalabila a Olgai Tudorache, bloca discutia cu o justificare subita si stupida ca embolia: „Triseaza la pasiente!”
Din epoca plenarelor
Oricat de politicianist am privi lucrurile, executia, probabil la comanda, a lui M.G. aduce mai multe ponoase decat foloase. Chiar si tradarea de patrie s-ar fi rezolvat fara atata scandal. Exista alte metode consacrate in lumea buna: accident de elicopter, lasatul singur cu revolverul pe masa, „intoarcerea” informationala a naimitului s.a.m.d. Nu ne ramane decat sa admitem ca s-a dat un semnal si a reinviat nostalgia plenarelor. Nu astea din vremea lui Ceausescu, pe care s-a concentrat Raportul Tismaneanu, ci alea din anii ’50-’60, pe care fiul tatalui sau le cam uita.
Pe atunci nu era nevoie nici de vinovatii reale, nici de argumente. Caderea in dizgratie se producea subit si inexplicabil, cum cad unele mere din pom, in vreme ce altele raman. Nimeni nu era scutit de emotii, de la secretarul general al partidului la cine stie ce prapadit turnat de frate-sau. Iar daca existau si motive reale pentru bobarnac, altele decat lupta pentru putere, ele nu trebuiau anuntate, fiind suficienta stigmatizarea cu una dintre expresiile consacrate: sectarism, oportunism, cosmopolitism, stangism, deviationism… Tarziu, s-a renuntat la cuvintele derivate cu sufixul ism, adoptandu-se sintagme mai complexe (spre exemplu cultul personalitatii), dar si acelea erau impuse tot prin plenare demolatoare.
In 1960, Leonte Rautu, creierul ideologic al partidului, a descins la redactia organului central, Scanteia, si a convocat adunarea generala extraordinara a organizatiei P.M.R. Redactor-sef era Sorin Toma, fiul tovarasului A. Toma, poetul oficial al perioadei si prototipul proletcultismului. Cu el incepeau cartile de citire („Azi tara ta e casa ta”). Aschia a sarit foarte aproape, fiul completand meritele culturale ale tatalui cu desfiintarea lui Arghezi si trimiterea geniului la vandut cirese. („Poezia putrefactiei sau putrefactia poeziei?”)
Adunarea generala a inceput bine: „Tovarasi! Avem un singur punct pe ordinea de zi: eliberarea tovarasului Sorin Toma din functia de redactor-sef, in vederea primirii altor insarcinari de partid”. Freamat de satisfactie. Fiecare se gandea cat de sus va urca marele lor vataf, sluga credincioasa a partidului, cine-i va lua locul in redactie si, prin permutari, ce rangulete devin disponibile. Cel mai orientat (alta expresie consacrata) a fost tovarasul N. Corbu, adjunctul tovarasului Sorin. S-a inscris la cuvant primul si l-a potopit cu laude pe proaspatul des-sarcinat pentru marile sale merite, declarandu-se convins ca tovarasul Toma va indeplini si de acum inainte, cu cinste, sarcinile pe care i le va trasa partidul. I-au urmat altii la cuvant, in acelasi ton.
Intors la sediul Comitetului Central, Rautu s-a prezentat la Gheorghiu-Dej sa-i dea raportul. Dej l-a ascultat si i-a spus sec: „Nu v-ati orientat, tovarasi”. Sorin Toma urma nu sa fie promovat, ci trecut pe linie moarta.
Rautu si-a facut autocritica si s-a dus a doua zi din nou la Scanteia. A convocat iar adunarea generala anuntand ca, de fapt, tovarasul Toma a comis si niste greseli. Cine a luat cuvantul primul si l-a infierat pe Sorin Toma mai rau decat nobilimea pe Gheorghe Doja? Exact. N. Corbu. Au urmat din nou si altii la cuvant, pe noul ton. Diapazonul Corbu avea sa ramana in functie pana la sfarsitul Scanteii, in decembrie ’89.
Asadar mecanismul plenarelor nu se baza pe probe si argumente, decat rareori, din fandoseala. Se intampla, ca in exemplul dat, ca nici tovarasul de la centru sa nu cunoasca dedesubturile si finalitatea masurii luate. Contau imputul primit, lista sau listuta cu cei vizati, obligatia respectivilor sa-si faca autocritica (rugaciunea dinaintea executiei) si principiul unanimitatii.
Caderea unui arivist
Geoana a actionat ca un defazat spre viitor. Adica a cerut explicatii, a cautat argumente, a avut incredere intr-un vot rational. Nu-si inchipuia ca oamenii care nu conteneau sa-l laude pana-n ajun vor incepe cu aceeasi convingere sa-l critice. Nu pricepea ca toate meritele oficializate devin vax albina daca in spatele usilor inchise s-a hotarat altceva.
Cel mai mare pacat al lui Geoana este arivismul. Sange de oltean, fecior de general, ginere si sot de machidoance orgolioase, firea lui a devenit un cocteil de ambitii pentru desartele mari functii. E in stare de orice compromis ca sa ajunga si sa ramana intr-un birou cu usi cat mai inalte si bine captusite.
Trebuie sa fi fost foarte multumit de sine cand i se deschidea si se inchidea in urma-i usa capitonata a Cabinetului doi. N-a intuit sensul diabolic al acestor usi emblematice din Casa Poporului, legatura lor cu arbitrarul unui anumit tip de putere. Managementul bazat pe competenta si competitie corecta nu cauta un asemenea accesoriu, sunt preferate spatiile compartimentate care tind spre transparenta chiar si la propriu. Poate ca scopul nu e franchetea, ci supravegherea eficienta a sclavilor moderni, dar cel putin nu se stimuleaza tentatia cabalelor, virusul puterii nemeritate, bazata pe intriga, manipulare, ipocrizie si combinatii conjuncturale.
Chiar si porecla lipita de Ilici a fost produsul unor discutii ascunse. Nu era pentru folosinta publica, era consemnul ca i se accepta trecator accesul ierarhic. Fapt istoric, parola a transpirat dincoace de usile groase numai si numai din initiativa unui trepadus cu limbarita. Poate ca asta l-a salvat o vreme pe Geoana, i-a intarziat declinul; ca la orice divulgare, s-a amanat executarea planului secret, dar caderea ii era programata de la bun inceput. Se spune ca pana si in campania prezidentiala a fost lucrat. Asa e. Pe langa episodul binecunoscut al capcanei cu S.OV., in care a intrat cu atata credulitate, eu unul detin o dovada si mai directa, si mai concludenta si mai personalizata despre cum si cine l-a lucrat.
Dar s-a lucrat si singur, prin excesul de oportunism. Se poate spune ca M.G. este cel mai consecvent oportunist. Adeptii totalitarismului (fatis ori disimulat) apreciaza oportunismul, dar numai in slujba partidului. Pe ce altceva s-ar putea baza stradania perpetua spre unanimitate? Oportunismul unanimistilor trebuie sa se manifeste prompt si total – ca al lui N. Corbu, din vechea intamplare -, sa duca pana la a fi oportunisti si cu ei insisi, adica autocritici. „S-a comportat lamentabil”, vor spune dupa plenara – scuzati: dupa sedinta – pana si fostii lui sustinatori. Adica nu si-a facut autocritica. Ba le-a mai si aruncat celorlalti in fata adevarurile indelung pastrate in sinele sau, capitonat si el.
Mi-e teama ca, in interiorul sau capitonat, Geoana nu va auzi soapta ratiunii de a se lasa de politica. O, ce cariera ar putea face el in lumea academica, diplomatica sau cel putin a memorialistilor! In politica ar trebui sa-si caute discipoli si aliati. Discipolii nu-l vor urma dupa trei esecuri majore, aliatii il vor evita dupa tot ce a vituperat la manie.
Eseul meu de acum doi ani se incheia astfel : „Domnule Presedinte, tineti cont ca mai multi voievozi au fost etichetati in zeflemea de contemporani, dar apoi au stralucit in istorie cu merite si cu porecla lor cu tot. Drum bun spre istorie, «Prostanacule»!“ Acum ii urez drum bun in afara istoriei. Daca mai candideaza vreodata in politica, pornesc in ziua decisiva spre Noua Zeelanda.
Autor: Sergiu ANDONApărut în nr. 353