Dreapta moralista si stânga sentimentala: în marginea actualitatii

Parabole cu natura umana englezeasca
„Nu cautati explicatii prea savante în saracie sau altele“1, îsi sfatuia dl. Dan Tapalaga, ziarist, cititorii surprinsi de trepidanta viata de noapte din câteva orase britanice. Pentru publicistul de la Hotnews, lucrurile sunt transparente: zilele trecute s-a dezlantuit infractionalitatea pura, simpla si înnascuta, una ce nu tine seama de clasa, vârsta, gen, specie, culoare, miros sau educatie. O infractionalitate înteleasa ca meteorologie sociala; natura umana. Totusi, oricât s-a straduit sa se pastreze în limitele neutralitatii, dl. Tapalaga a parasit pâna la urma zona verde a descrierii stiintifice, riscând unele judecati de valoare cu titlu de explicatie: în definitiv, nu ratiuni specifice, ci chiar lumea în ansamblul sau, „lumea deformata de sofisme democratice care au dus în final la aberatii egalitariste si colectiviste (credit si prosperitate pentru toti) în interiorul unor sisteme economice construite, doar teoretic, pe individualism si performanta“, este adevarata cauza a razmeritelor. Astfel, pentru un cetatean timid, putina dezordine este suficienta pentru ca democratia sa devina un sofism, egalitatea o aberatie, iar prosperitatea tuturor un fapt împlinit. Cuprins de remuscare si de sentimentul unei vinovatii eterne „pentru nefericirea altora si mereu raspunzator pentru faradelegile comise în straturile joase“, dl. Tapalaga revine cu un text2 mai nuantat: în premiera, aflam ca ceea ce „alimenteaza din plin dezechilibrele de azi“ nu sunt doar „ineptiile marxiste“, asa cum eram convinsi cu totii pâna acum, ci si „excesele capitalismului“. Despre ce excese-i vorba nu aflam din acest articol încheiat într-o tonalitate dubitativa: „Pâna la urma, si stânga are obligatia sa gândeasca putin, macar din solidaritate cu victimele borfasilor. întreaga Europa se vede silita sa-si revizuiasca în graba perceptele socialiste pe care s-a cladit“. Asadar, mai multa politie, mai multe scoli, mai multi psihologi? Dar aceasta înseamna mai multi bugetari, iar pe val sunt disponibilizarile! Dupa aplaudarea hit-ului austeritatii, clasa de mijloc (toata numai „individualism si performanta“) se vede brusc, la miezul noptii, amenintata: integritatea personala si proprietatea privata, marea cultura si micile economii sunt asaltate de „manifestari nihiliste“. Curajoasa, renunta imediat la initiativa privata si cheama statul în ajutor. însa statul, asa cum afirma toate ziarele în aceasta perioada, se afla sub presiunea pietelor financiare3. Cât despre politie, se pare ca este altundeva; în somaj.
Recenta criza economica a sistemului capitalist a scos la iveala un nou talent al intelectualilor români de dreapta: usurinta de a transforma societatea în cultura si relatiile sociale în naratiuni. De exemplu, într-un eseu recent4, dl. Mihail Neamtu considera ca „reflectia de ordin moral trebuie sa precumpaneasca“ daca vrem sa întelegem ceva despre evenimentele din Anglia si, mai general, despre lumea în care traim. Prin urmare, în loc sa ne plictiseasca, precum „alti analisti“, cu „o corelatie între miscarile anarhice si masurile de austeritate economica anuntate de Guvernul britanic“, dl. Neamtu ne bine-dispune cu o serie de aforisme: „Respectul pentru proprietate e una din regulile de aur ale conduitei umane“; sau: „Pretutindeni, urmasii lui Cain si Abel sunt urmariti de umbra întunecata a crimei fondatoare“; ori: „Societatile contemporane promoveaza cultura gratificarii instantanee“; si asa mai departe, într-o sfânta indignare în fata „declinului religiei“, a „dezagregarii familiilor traditionale“ si a „prabusirii autoritatii juridice si politienesti“, totul culminând cu faptul ca „statuia unei Lady Gaga este pusa pe acelasi soclu cu Mozart“5. Sa vedem cum s-ar putea raspunde pe scurt acestor plângeri, trecând peste maniera precara în care au fost deghizate. Acum, presupunând ca afirmatiile descriu totusi realitatea ca atare, secundul capitanului Ahab6 nu face nici un efort sa se uite putin în jur. Daca ar renunta pentru o clipa la reflexele de olimpic tentat mereu sa arate cât de vaste-i sunt cunostintele, poate ar descoperi ca traim într-un sistem capitalist, care a reusit mai mult decât oricare altul7 sa dezmembreze familia traditionala, sa erodeze orice fel de autoritate si sa distruga cultura înalta, religiile sapientiale si valorile morale8. însa dl. Neamtu priveste într-o alta directie, spre „alianta între mass-media progresista si politicienii utopismului stângist“. Dar, oricât am inventaria candidatii, nici în Occident, nici în România nu se zareste vreun politician sau vreun partid al „utopismului stângist“ care sa ne ameninte. Cine pune sub semnul îndoielii consensul capitalist? Presedintele Statelor Unite ale Americii, care în utopismul sau stângist a transferat capitalului resursele publice pâna au început capitalistii sa nu se mai multumeasca cu filantropia si sa ceara impozite mai mari? Ex-candidatul socialistilor francezi, pe moment retinut pentru alte imbolduri, fost sef al unei institutii considerate în România mai infailibila decât Papa? Victor Ponta? Cât despre „mass-media progresista“, nu-mi amintesc sa se fi opus serios noilor politici publice – si asta în Occident, pentru ca în România, de pilda, mai toata presa9 a nechezat de încântare când puterea si-a „asumat“ noul cod al muncii. Apoi, cine sunt „apostolii multiculturalismului“, pe care intelectualii de dreapta îi invoca din oficiu drept adevaratii inamici ai pacii sociale? Si despre ce politisti „care au interiorizat complexul post-colonial“ vorbim, când fortele de ordine sunt mai irascibile ca niciodata?
Din pacate, dl. Neamtu a ramas prea marcat de „geografia paradisiaca din povestile fratilor Grimm sau scrierile lui Ion Creanga“, pentru ca altfel nu-mi pot explica vânatoare de vrajitoare stângiste hegemonice. O probeaza destule deductii de-a dreptul înduiosatoare; de exemplu, ideea ca „sursele delicventei juvenile trebuie cautate mereu într-o criza a autoritatii“. într-adevar, poate ca bataia e rupta din rai, dar nici societatea10 nu sta degeaba. Revelatia autoritatii pierdute este cea mai recenta amagire a conservatorului de stil nou. Orice vechi conservator stia foarte bine ca adevarata autoritate se impune (uneori mai direct, cu siguranta, ba chiar cu superbia îngrozitoare pe care i-o conferea un nume, o avere sau o stiinta, alteori mediat, prin intermediul unor institutii care macar mimau nepartinirea si binele comun). în societatea contemporana, apelul mic-burghez la „bun-simt si constiinta“ devine cu totul caraghios: nu vad de ce ar trebui sa fim stresati de „prabusirea autoritatii juridice“, când sistemul juridic e astazi principalul protector al tuturor infractorilor bogati11. Când „ne permitem tot soiul de ambiguitati, complicitati, amânari, compromisuri“, cum recunoaste candid dl. Neamtu, nu avem nici o îndreptatire sa fim moralisti. Daca luam doar cultura înalta ca exemplu, vom descoperi ca nici un „relativism“, nici un „socialism“ nu a siluit-o vreodata cum o face astazi capitalismul. Acum, capitalul îsi bate joc pe fata pâna si de burghezie12. Iar ideologii de dreapta, în loc sa conspecteze din Ernst Kantorowicz ori din Leo Strauss, completeaza disciplinat „rapoarte de cercetare“, îsi „coteaza“ publicatiile dupa ultimele directive, „aplica“ pentru granturi si „deconteaza“ radiere si ascutitori; birocratia neoliberala o eclipseaza pâna si pe cea socialista. Totusi, într-un fel, starea de lucruri începe sa fie resimtita si de clasa de mijloc româneasca, pentru ca altfel nu-mi explic ezitarile, de neimaginat pâna de curând: sanctionându-i pe „xenofobii de azi si de ieri“, dl. Neamtu e sigur ca „virusul violentei nu tine cont de granitele etnice“; iar asta, vorba dumnealui, „o putem spune chiar fara sa idealizam epoca lui Margaret Thatcher“. E, într-adevar, un progres.
Semnalizari dinspre dreapta
În septembrie 2005, dl. Cristian Ghinea facea munca de pionierat în spatiul publicistic autohton: interviul cu Ovidiu Tichindeleanu publicat în revista „Dilema (veche)“13 este, dupa câte stiu, prima tentativa a dreptei de a invita stânga (intelectuala) româneasca în sufragerie. De atunci, presa culturala redescopera subiectul la intervale mai regulate decât succesiunea anotimpurilor, masurând temperatura „stângistilor“ locali de fiecare data când subiecte precum soarta limbii române, lecturile estivale, reforma învatamântului sau Bucurestiul interbelic încep sa moleseasca publicul. De-a lungul vremii, intelectualii de stânga s-au exprimat în diverse locuri si în registre diferite14; asadar, cu putina rabdare, cu acces la internet si cu permisul de biblioteca vizat se poate afla ce-i în mintea lor. Dar intelectualii de dreapta vor altceva: ei doresc un dialog. Nu stiu daca sunt de vina interesele stiintifice ori impulsurile pasoptiste, din câte am citit15 foarte la moda în diaspora academica, dar în ultimul timp universitarii americani de origine româna sunt cei care vor sa-i cunoasca mai bine, „fara menajamente“, pe intelectualii de stânga aflati în pozitii de putere în toate institutiile publice. Unul dintre acestia este dl. Alin Fumurescu, care a dedicat recent doua trilogii16 derizorii si jucause pericolului politico-filologic reprezentat de „îmburghezirea“ stângii intelectuale din tara noastra. Mai precis, dl. Fumurescu e cât se poate de speriat când descopera ca într-o publicatie „se vorbeste cu seriozitate despre «clasa proletara»“ (Ioana Vrabiescu), încât nici macar ideea ca „lupta dintre clase trebuie sa fie facuta vizibila, performata, transformata într-o problema politica“ (Norbert Petrovici) nu are darul de a-l linisti. Cât despre „farmecul unui intelectual de rasa“ pe care-l emana un filosof maghiar, acesta îi trezeste profesorului de stiinte politice sentimente amestecate: „mi-e drag G. M. Tamás, dupa cum mi-e drag si John Lennon. Mi-s dragi visatorii, dar ma sperie visatorii care se iau în serios. Astia îmi dau cosmaruri“. Nu îndraznesc sa polemizez cu dl. Fumurescu, în primul rând pentru ca nu am fost capabil sa depistez în textele domniei sale trei fraze consecutive care sa aiba legatura una cu alta si toate cu un argument. E limpede ca dl. Fumurescu este cu adevarat proprietarul unui laptop si al unui automobil (deci nu e proletar), si ca-l trec fiorii de fiecare data când filosofii vor sa stârpeasca toate diferentele; si, mai ales, ca doreste sa comunice, „draga Costi, draga Vasile“ si „draga Ciprian“. Cam atât. Un alt academic pe cale sa electrizeze dezbaterea publica este dl. Dragos Paul Aligica. Despre unul din textele domniei sale am avut neplacerea sa ma pronunt17, asa ca voi trece cât pot de repede la alte probleme. Dar nu înainte de a mai zabovi pret de un paragraf.

Cu aproape un an în urma, dl. Aligica îsi informa publicul18 ca n-ar fi rau „daca reprezentantii dreptei intelectuale din Romania si cei ai stângii ar dialoga mai mult“, mai ales ca intelectualii de stânga insista „sa se angajeze într-o discutie critica a economiei de piata si capitalismului“ cu omologii si totodata superiorii lor de la dreapta. însa autorul se vede nevoit sa fie sincer: „Cu toata simpatia pentru ei, trebuie sa spunem ca de prea multe ori lasa impresia ca au, asa, o  suparare generala pe viata si ca negasind un mod mai bun de a o conceptualiza si verbaliza, îi zic «capitalism».“

Petrecerea, negociata luni de zile, nu se mai tine. Asta pâna anul urmator, când analistul de la revista „22“ mai face o încercare, publicând un nou apel19. Cu aceleasi concluzii, de aceasta data mondializate: „Cei ce urmaresc atenti tonul si dinamica dezbaterii publice din Occident remarca imediat un lucru fara precedent: Disperarea acuta a ideologilor si purtatorilor de cuvânt ai stângii. (…) un întreg univers doctrinar, întreaga lor lume mentala, cu miturile, fobiile si iluziile ei, se prabuseste. Confuzia, dezorientarea, panica sunt palpabile de sus pâna jos“. Dupa aceasta punere în abis urmeaza doua comentarii: primul, tricotând în jurul emergentei unui „nou tip de comentariat jurnalistic – onest, cu valorile pe masa, la vedere“, vadit de dreapta si cu siguranta bugetar; al doilea, glosând despre „calitatea intelectuala precara a publicisticii stângistilor români si a prezentei pe internet a stângismului“. Dupa mai multe consolari de felul acesta, urmeaza si încurajarile: „Exista si câtiva tineri români care au potential de stânga decent dar momentan nu îsi pot face loc în prima linie datorita veleitarilor sau oportunistilor sub acoperire“. Ba chiar aflam si disponibilitatea domniei sale de a ocroti viitoarele talente literare, „tinerii stângisti purtatori ai unui discurs daca nu corect cel putin inteligent si decent“. însa daca este un mister cine sunt nefericitii deconspirati ca fiind „lipsiti de constiinta propriilor limitari informationale si intelectuale“, ca sa nu mai vorbim de fericitii care vor fi învatati cum „sa iasa în fata“, aflam, totusi, un lucru cert: „ideile sunt cele care schimba lumea“, „motorul istoriei“ nefiind altceva decât „lupta de idei“. în apararea acestei concluzii pe care pâna si tânarul Schelling ar fi avut retineri s-o formuleze atât de concis, dl. Aligica bolboroseste ceva despre Marx si Weber20, amintindu-l si pe Mark Blyth21. Concluzia care mi se impune dupa acest dialog exemplar este urmatoarea: dezbaterea intelectuala între dreapta si stânga e lipsita de orice miza, iar cititorii îsi cam pierd vremea asistând la un schimb de idei care nu misca o sprânceana, daramite lumea. în legatura cu intelectualitatea de dreapta, atât de sigura pe ea încât nici macar nu se oboseste sa indice vreun referent, nu înteleg un lucru simplu: de ce nu se adreseaza direct unui Occident care, cum spune dl. Aligica, „are în continuare nume si surse de calitate pentru idei si retorica de stânga“; de ce prefera sa-si risipeasca talentul facând morala unor epigoni? Sau, si mai profitabil, de ce nu discuta între ei problemele locale ale omenirii. Parca nu-mi vine sa cred ca toata dreapta se afla fix pe aceeasi frecventa. La stânga, de exemplu, am senzatia ca încep sa apara si dezacorduri.
Diapozitive optimiste
În continuare, intentionez sa pun sub semnul întrebarii luciditatea câtorva pozitii exprimate pe platforma CriticAtac, articolele cu pricina22 fiind despre interpretarea revoltelor din Marea Britanie. Am sa încep cu vestea buna: toate materialele subliniaza faptul ca exista o legatura între politicile mai vechi si mai noi ale guvernului englez si nemultumirea populara, care a luat în anumite cartiere forma incendiului si jafului. însa aici se opreste explicatia si încep solidarizarile problematice. De exemplu, dna Victoria Stoiciu scrie ca „nedreptatitii sortii sunt figuri pozitive numai atunci când vine vorba de trecut“, pe când „azi nu avem decât jefuitori, infractori si «scursuri»“. Ideea aceasta îmi pare a fi cam imprecisa, pentru ca „rascoalele care au avut loc în istorie“ nu au fost doar a celor care „trudeau în sudoarea  fruntii“. Istoria a înregistrat si suficiente „fermentatii confuze“ (sintagma e a unui filosof neamt), nu doar apolitice sau asociale, ci de-a dreptul obscurantiste23. Prin urmare, constatarea saraciei si a ignorantei protestatarilor nu trebuie sa ne împinga automat la declaratii de amor. Este adevarat, cum spune dna Stoiciu, ca „protestul poate fi si un cocktail Molotov aruncat într-un imobil, fara un mesaj colectiv exprimat coerent“ si ca „violenta si criminalitatea sunt direct corelate cu nivelul de inegalitate dintr-o societate“, dar acestea sunt doar constatari – iar tinta miscarilor de strada nu-i indiferenta, oricât de incoerent ar fi exprimata nemultumirea. Sigur, trebuie luptat împotriva inegalitatii sociale, dar lupta trebuie dusa numai de pe pozitii progresiste. Si nu e vorba despre „formule suculente si abstracte gen Jos capitalismul“, ci despre faptul ca lumpenproletariatul si zonele freak ale societatii nu au (si nu au avut niciodata) un potential emancipator. Clasa muncitoare (în special clasa de mijloc, astazi), clasa cea mai productiva si mai înaintata a societatii trebuie convinsa ca sistemul capitalist lucreaza împotriva intereselor ei si ca trebuie sa actioneze colectiv împotriva capitalului. Constiinta de clasa nu-i o formula filosofica. Cei care muncesc, cei care produc bogatie sociala sunt acum, în acest sistem, deposedati de rodul muncii lor, umiliti, speriati si prostiti ca situatia în care am ajuns se datoreaza statului, imigrantilor, romilor, politicilor de stânga ori lipsei de productivitate. Din acest punct de vedere, ceea ce se întâmpla în Israel, unde sute de mii de oameni (majoritatea din clasa de mijloc) au scos steagul rosu în strada, are o semnificatie infinit mai importanta decât tulburarile generate de catre nenorocitii din Anglia. Acestia din urma24, fara o socializare progresista, pot fi oricând atrasi de partea celor mai reactionare forme de expresie politica. De pe urma rebeliunilor britanice ne putem astepta la consecinte foarte neplacute: un stat mai represiv, o populatie cu idei mai la dreapta si un capital mai profitor. Putem spera chiar si la cresterea vânzarilor de televizoare dupa ce o viitoare campanie publicitara va adresa cumparatorilor un mesaj de genul: „unii sparg magazine pentru a avea marca XYZ; cumparati si voi pâna nu se dispare stocul!“
Si textul d-nei Iulia Popovici se situeaza în acelasi registru al amestecului planurilor, al trecerilor bruste de la consideratii perfect justificate (severele probleme sociale din Marea Britanie, mitul nemuncii s.a.) la justificari foarte precare: si nu e vorba ca actiunile rasculatilor sunt „ilegale“ si „imorale“, ci ca nu au nimic eliberator; sunt gesturi care duc la o si mai accentuata desocializare. Faptul ca cei care au dat foc si au furat nu au facut decât sa-si „însuseasca filozofia individualismului capitalist, modelat pe ocolirea regulilor comune“ nu ar trebui sa ne bucure prea tare; dimpotriva, atomizarea sociala si conflictul mocnit între cei care muncesc si cei care, în absenta locurilor de munca, devin treptat parte a unei lumi pe care o putem numi fara retinere interlopa, ar trebui sa ne dea de gândit; la fel, stirea ca „afro-caribienii din Londra sfideaza corectitudinea politica lingvistica si de fatada autonumindu-se «nigros»“ nu are nimic provocator – e mai curând un gest autodenigrator îndoielnic. La rândul sau, dna Mihaela Michailov propune o interpretare cât se poate de conformista în presupusul ei nonconformism. Strategia de generare a textului e una dupa reteta: se ia un eveniment recent si se amesteca cu termeni-cheie, de aceasta data „corp“ – rezulta „revolte corpo-critice“, „corpuri scet invadeaza teritoriul ocupat de drepturi univoce si de legi stabilizatoare“, „corporalizarea sistemului“, „corpuri în hanorace cu glugi“, „corpul colectiv de control“, poate si altele, pentru ca nu am facut inventarul complet; bineînteles, puse în legatura cu „autoreprezentarea“, „hiperproductia“, „anarhia de constientizare“. Dupa acest delir semantic, urmeaza concluzia: „Anarhia marginalilor needucati educa maturizarea constiintei sociale“. Personal, nu as fi prea sigur. într-o societate tot mai saracita material si moral, cu institutii sociale tot mai firave, cu un discurs public tot mai irational, optimismul ca ne ramân totusi limbaje private cu care sa ne jucam nu e deloc molipsitor. Se pare ca rezistenta prin cultura (clasica) a fost cu succes înlocuita cu rezistenta prin arta (contemporana).
În încheiere, voi face doua consideratii în marginea eseului despre rasism si modernitatea capitalista publicat de catre dl. Norbert Petrovici. întrucât intentionez sa reiau tema într-un alt context25, ma voi limita acum nu atât la o analiza, cât la exprimarea unor rezerve serioase fata de acest demers. Cea dintâi porneste de la titlu: daca rasismul este un mecanism constitutiv al modernitatii capitaliste, atunci capitalismul nu poate fi gândit în afara acestei trasaturi. Or, ideea este mai mult decât discutabila: este falsa. E adevarat ca la aparitia sa capitalismul a folosit si chiar a generat rasismul, atât pentru acumularea primitiva, cât si pentru sporirea profiturilor; o mai face si astazi într-o anumita masura. însa rasismul, cred, nu-i în nici un fel substantial capitalismului. La fel cum, de pilda, nici persecutia minoritatilor sexuale, ori distrugerea mediului înconjurator nu-i sunt. Toate acestea tin de anumite trepte de dezvoltare (termen suspect, am impresia): sociala, educativa, tehnica etc. Nu spun ca nu exista discriminari pe baza de rasa sau orientare sexuala, ori ca poluare-i o fantezie. Dar nu cred ca sunt inerente capitalismului. Pe Wall Street probabil ca nu vom întâlni astazi doar caucazieni; la fel, un capitalism care sa integreze minoritatile sexuale poate fi pe deplin functional: homosexualii pot sta la servici dupa program (se presupune ca familia nu le ocupa timpul de munca) si exista prezumtia ca sunt foarte interesati de cariera si de recunoastere, deci pot fi, la limita, preferati de angajatorul în cautarea unei mâini de lucru emancipata de anumite prejudecati burgheze; cât despre mediul ambiant, ce poate fi mai ecologic decât speculatia financiara? Cea de-a doua rezerva priveste chiar interpretarea „insurectiilor populare“ din Anglia, o sintagma nepotrivita în legatura cu evenimentele: nu a fost nici insurectie (pentru ca organizarea de care au dat dovada nu urmarea rasturnarea vreunui regim), nici populara (întrucât nu a fost reprezentativa pentru mai nimeni). Putem numi insurectii populare protestele din timpul „primaverii arabe“, sau ce se întâmpla acum în Siria, nu aventurile nocturne din Anglia. Ca si în cazul celorlalte texte discutate în aceasta sectiune, eseul d-lui Petrovici reuseste sa combine descrieri cauzale foarte corecte („protest violent al unei mase de tineri care nu au sanse la educatie sau ocupatie, care nu au posibilitate de mobilitate, care sunt prinsi în cartierele si comunitatile lor, tot mai sarace, scoase din logica redistributiei, ceea ce produce inegalitati si diviziuni sociale insurmontabile“) cu efecte deziderative ireale; de exemplu, referitor la jafurile din magazine: „Marfa a fost defetisizata. Aici avem de a face cu un Marx practicat.“ Dimpotriva – este exact invers! Odata cu respectivele raiduri, lumpenproletarii si asociatii au fetisizat marfa la o cota nemaiîntâlnita pâna acum. Cât despre „practicarea“ lui Marx în acest mod, ma îndoiesc ca dl. Petrovici poate oferi o singura indicatie din opera lui Karl Marx (sau din cea a clasicilor marxismului) care sa-i sustina ipoteza.
Asadar, dupa halucinatiile pe care le-au avut comentatorii de dreapta cu privire la dezordinea din orasele englezesti, confuziile si chiar iluziile intelectualilor de stânga nu sunt deloc reconfortante.

NOTE:
1 Dan Tapalaga, „Cine sunt noii vandali“: http://www.hotnews.ro/stiri-9735832-cine-sunt-noii-vandali.htm.
2 Dan Tapalaga, „Câteva observatii despre stânga. Noii vandali si sentimentul vinovatiei eterne“: http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-9761265-cateva-observatii-despre-stanga-noii-vandali-sentimentul-vinovatiei-eterne.htm.
3 O afirmatie pe cât de adevarata, pe atât de comica atunci când vine dinspre dreapta: pâna acum, ideologia liberala ne povestea despre armonia deplina care domneste în cuplul format de stat (interes public) si de piata (interese private); brusc, avem un încornorat falit care încearca din rasputeri sa reziste „tensiunii“.
4 Mihail Neamtu, „Vandalii din Marea Britanie. Zece capete de acuzare“: http://www.contributors.ro/dezbatere/vandalii-din-marea-britanie-zece-capete-de-acuzare/.
5 Dl. Mihail Neamtu nu este la prima incursiune pe tarâmul muzicologiei. Acum doi ani s-a încumetat sa descifreze cultura pop cu aparatul conceptual al lui Traian Ungureanu, formulând în trecere si câteva interogatii la care, probabil, nu s-a mai gândit nimeni: „V-as întreba, pe fuga: câte carti credeti ca a citit Michael Jackson? Care literatura? Din câte limbi? Din ce secol?“; vezi Mihail Neamtu, „Declinul apusean la moartea unui idol: Michael Jackson“: http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-5871923-declinul-apusean-moartea-unui-idol-michael-jackson.htm.
6 Pentru explicatii, vezi Mihail Neamtu, „William Bligh & Traian Basescu: despre profilul psiho-politic al ofiterului de nava“: http://www.contributors.ro/cultura/william-bligh-traian-basescu-despre-profilul-psiho-politic-al-ofiterului-de-nava/.
7 Observatie valabila inclusiv pentru fostele regimuri comuniste din Est, instituite si blocate în logica statului national burghez. Pentru caracterul comunismului real, vezi, de exemplu, G. M. Tamás, „Un capitalism pur si simplu“, traducere de Alexandru Polgár, „IDEA arta + societate“, nr. 19, 2004.
8 Idee enuntata de Karl Marx & Friedrich Engels înca din 1848, în „Manifestul comunist“ (unde autorii foloseau ca sinonimi termenii „burghezie“ si „capital“): „Burghezia a desfiintat, pretutindeni unde a ajuns la putere, toate relatiile feudale, patriarhale, idilice. Ea a rupt fara mila pestritele legaturi feudale care-l legau pe om de „superiorul sau firesc“ si nu a lasat alta legatura între om si om decât interesul gol, decât neînduratoarea „plata în bani pesin“. Ea a înecat fiorul sfânt al extazului pios, al entuziasmului cavaleresc, al sentimentalismului micului burghez în apa înghetata a calculului egoist. Ea a facut din demnitatea personala o valoare de schimb si în locul nenumaratelor libertati dobândite si chezasuite de hrisoave ea a pus unica libertate, lipsita de scrupule, a comertului. într-un cuvânt, ea a pus, în locul exploatarii voalate de iluzii religioase si politice, exploatarea deschisa, nerusinata, directa si brutala“.
9 Printre exceptii se numara unele materiale publicate pe o platforma de stânga; vezi, de exemplu, Cornel Ban, „Falsele profetii ale flexibilizarii Codului Muncii“: http://www.criticatac.ro/3871/falsele-profetii-ale-flexibilizarii-codului-muncii/; Alina Petrovici, „Ce e cu adevarat revoltator la propunerea de modificare a Codului muncii“: http://www.criticatac.ro/3556/ce-e-cu-adevarat-revoltator-la-propunerea-de-modificare-a-codului-muncii/; Victoria Stoiciu, „Noul Cod al Muncii sau legiferarea vechilor coduri nescrise“: http://www.criticatac.ro/3223/noul-cod-al-muncii-sau-legiferarea-vechilor-coduri-nescrise/; Liviu Voinea, „Flexibilizarea pietii muncii – o fraza de dânsii inventata“: http://www.criticatac.ro/5035/flexibilizarea-pietii-muncii-o-fraza-de-dinsii-inventata/.
10 Sau, în exprimarea pudica a d-lui Neamtu, „mecanismele impersonale de producere a raului social“.
11 în treacat fie spus, este foarte relevant ca în România ultimilor ani toate masuratorile indica faptul ca justitia este o institutie a statului în care populatia are extrem de putina încredere; în schimb, toti dregatorii si negustorii care ajung, din întâmplare, la tribunal, declara automat ca au toata încrederea în obiectivitatea actului juridic.
12 Vezi, ca simpla exemplificare: http://smartwoman.hotnews.ro/dupa-criza-economica-vine-criza-culturii-marile-muzee-ale-lumiii-isi-vand-fata-pentru-a-supravietui.html.
13 Vezi Cristian Ghinea, „“Carausi culturali ai noilor simboluri dominante“. Interviu cu Ovidiu Tichindeleanu, editor la Indymedia România“, „Dilema veche“, nr. 89, septembrie 2005.
14 Pentru câteva articulari (foarte diferite între ele în privinta ideilor, pozitionarilor, referintelor sau stilului), vezi, de exemplu, Alex Cistelecan, „De unde începe gramada?“, „Dilema veche“, nr. 186, august 2007; Adrian T. Sârbu, „Cultura, subcultura de stânga si contracultura critica universala în arena legitimitatii (Sau ceva despre conditiile concrete ale unei practici critice)“, „IDEA arta + societate“, nr. 29, 2008; Ovidiu Tichindeleanu, „Câte ceva despre anticomunism, stânga sa si o alta stânga“: http://revistacultura.ro/blog/2010/08/cate-ceva-despre-anticomunism-stanga-sa-si-o-alta-stanga-o-seama-de-raspunsuri-de-la-ovidiu-tichindeleanu/. De asemenea, vezi si volumele colective: Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Ciprian Siulea, Ovidiu Tichindeleanu (coord.), „Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismaneanu“, Chisinau, Cartier, 2008; Adrian T. Sîrbu, Alexandru Polgár (coord.), „Genealogii ale postcomunismului“, Cluj, Idea Design & Print, 2009; Alex Cistelecan, Veronica Lazar (coord.), „Ghid practic de teorie critica“ (vol. I), Cluj, Protokoll, 2010.
15 Vezi Ciprian Siulea, „Ce mizerii mai patroneaza BNR zilele astea“: http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/ce-mizerii-mai-patroneaza-bnr-zilele-astea-65928.html si Alexandru Toma Patrascu, „Emanatia lui Zamolxe“: http://www.contributors.ro/dezbatere/emanatia-lui-zamolxe/.
16 Vezi Alin Fumurescu, „… Atac Critic la CriticAtac: Comunismul postmodern ca masturbare intelectuala (I)“: http://www.contributors.ro/dezbatere/%E2%80%A6-atac-critic-la-criticatac-comunismul-postmodern-ca-masturbare-intelectuala-i/; Alin Fumurescu, „… Atac Critic la CriticAtac: Comunismul postmodern ca masturbare intelectuala (II)“: http://www.contributors.ro/dezbatere/%E2%80%A6-atac-critic-la-criticatac-comunismul-postmodern-ca-masturbare-intelectuala-ii/; Alin Fumurescu, „… Atac Critic la CriticAtac: «Imagine» – cu G. M. Tamás în rolul lui John Lennon“: http://www.contributors.ro/dezbatere/%E2%80%A6-atac-critic-la-criticatac-%E2%80%9Cimagine%E2%80%9D-%E2%80%93-cu-g-m-tamas-in-rolul-lui-john-lennon/; cu o reactie a lui Vasile Ernu, „Când la dreapta se suna încolonarea, se cauta dusmanii. Un raspuns lui Alin Fumurescu“: http://www.criticatac.ro/7690/cind-la-dreapta-se-suna-incolonarea-se-cauta-dusmanii-un-raspuns-lui-alin-fumurescu/. Vezi si al doilea triptic: Alin Fumurescu, „… rafuiala lui Siulea cu elitele si cuvintele (scrisoarea unui misticoid, anacronic si ridicol)“: http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/%E2%80%A6-rafuiala-lui-siulea-cu-elitele-si-cuvintele-scrisoarea-unui-misticoid-anacronic-si-ridicol-66140.html; Alin Fumurescu, „… Rafuiala lui Siulea cu elitele – «bai, elito, tu de ce n-ai basca» (II)“: http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/%E2%80%A6rafuiala-lui-siulea-cu-elitele-%E2%80%93-bai-elito-tu-de-ce-n-ai-basca-ii-66216.html; Alin Fumurescu, „… Gâlceava lui Siulea cu elitele: Discriminati, nu va lasati! (III – si ultimul)“: http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/%E2%80%A6galceava-lui-siulea-cu-elitele-discriminati-nu-va-lasati-iii-%E2%80%93-si-ultimul-66268.html; plus replicile foarte exacte ale interpelatului: Ciprian Siulea, „Raspuns lui Alin Fumurescu. La ce bun atâta cazna si stropseala“: http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/raspuns-lui-alin-fumurescu-la-ce-bun-atita-cazna-si-stropseala-66197.html si Ciprian Siulea, „Rafuiala lui Fumurescu cu logica: o lupta evident inegala“: http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/rafuiala-lui-fumurescu-cu-logica-o-lupta-evident-inegala-66272.html.
17 Andrei State, „Capitalism fara democratie: ultimul racnet al neoconservatorimii“: http://www.criticatac.ro/9118/capitalism-fara-democratie-ultimul-racnet-al-neoconservatorimii/.
18 Dragos Paul Aligica, „Între dreapta si stânga politica“: http://www.revista22.ro/font-colorblackintre-dreapta-si-stanga-politica-font-8967.html.
19 Dragos Paul Aligica, „Dreapta contra Stânga în dezbaterea publica, fara menajamente. Si o întrebare pentru cititori“: http://www.revista22.ro/articol-11135.html.
20 Recent, un sociolog chiar s-a straduit sa-i explice d-lui Aligica cam ce voia Max Weber sa zica; vezi Cristina Rat, „Mar(r)x Weber. «Neutralitatea» analizei sociale“: http://www.criticatac.ro/9499/marx-weber-%E2%80%9Cneutralitatea%E2%80%9D-analizei-sociale/.
21 Invocarea lui Mark Blyth în textul d-lui Aligica este cât se poate de bizara. Din câte pricep, pozitia sustinuta de profesorul de la Brown University nu poate fi confundata cu idealismului absurd formulat de cercetatorului de la George Mason University. Cartea lui Blyth este despre modul în care institutiile sunt modelate de anumite idei (si credinte) economice si despre masura în care ideile, nu singure, extrase în mod abstract dintr-un context social, ci mediate si traduse institutional au impact asupra configurarii perceptiei publice asupra realitatii. Când vorbeste de ascensiunea ideilor neoliberale în Statele Unite ale Americii si în Suedia (cele doua studii de caz), autorul remarca în mod explicit rolul central al organizatiilor patronale si think-tank-urilor asociate cu ele în raspândirea acestor idei economice. Nu e vorba, asadar, de un fel de competitie strict stiintifica între diferite idei economice, ci de un proces mai complex, în care ideile economice schimba interesele muncii si capitalului în conditii de incertitudine extrema generata de conjuncturi de criza si pe fundalul mobilizarii politice a capitalului si muncii în sprijinul unor idei economice. „Ideas matter because they can actually alter people’s conception of their own self-interest“ (Ideile conteza, pentru ca ele pot într-adevar sa modifice conceptia oamenilor despre propriul lor interes.) – Mark Blyth, „Great Transformations. Economic Ideas and Institutional Change in the Twentieth Century“, Cambridge, Cambridge University Press, 2002; citatul se gaseste la p. vii. Spusa în felul acesta schematic, ideea este chiar o banalitate; prin urmare nu vad cum a ajuns o arma de lupta împotriva „marxismului si altor determinisme structuraliste“, cum se exprima dl. Aligica. Fara a fi în vreun fel marxista, conceptia lui Blyth nu intra în coliziune cu marxismul, daca prin acesta întelegem altceva decât marxismul vulgar cunoscut drept materialism dialectic si istoric, ce a avut ca surse de inspiratie nu „Capitalul“ lui Marx sau „Istorie si constiinta de clasa“ a lui Lukács, ci metamorfoze ale ideilor lui Engels si Lenin. Si în ceea ce priveste situatia economica actuala si posibilele masuri în vederea iesirii din criza, pozitia lui Mark Blyth, înradacinata în traditia keynesiana, se afla la antipodul interpretarilor îndragite de catre promotorul revolutiei neoliberale în Europa de Est; vezi, de exemplu, în limba româna, „Interviu cu Mark Blyth“: http://www.cogitus.ro/economie/interviu-cu-mark-blyth.
22 Am în vedere urmatoarele texte: Victoria Stoiciu, „Vandalism sau proteste? Reflectii pe marginea unor scene londoneze“: http://www.criticatac.ro/9277/vandalism-sau-proteste-reflectii-pe-marginea-unor-scene-londoneze/; Iulia Popovici, „Mitul nemuncii, Londra si Celalalt-criminal“: http://www.criticatac.ro/9308/mitul-nemuncii-londra-si-celalalt-criminal/; Mihaela Michailov, „Sansa anarhiei. Al cui e timpul revoltatilor «needucati»?“: http://www.criticatac.ro/9375/sansa-anarhiei-al-cui-e-timpul-revoltatilor-needucati/; Norbert Petrovici, „Rasismul, un mecanism constitutiv al modernitatii capitaliste“: http://www.criticatac.ro/9434/rasismul-un-mecanism-constitutiv-al-modernitatii-capitaliste/. Si în alte materiale pe acelasi subiect am identificat anumite interpretari pe care le consider eronate, însa ma voi limita la citarea si discutarea doar acestor patru articole.
23 Regret aceasta trimitere deplasata, însa cred ca ar merita citita lucrarea clasica a lui Norman Cohn, „The Pursuit of the Millennium. Revolutionary Millenarians and Mystical Anarchists of the Middle Ages“ (revised and expanded edition), New York, Oxford University Press, 1970.
24 Pentru argumentul de fata, prea putin conteaza, în definitiv, faptul ca revoltatii din Anglia nu sunt principalii vinovati pentru situatia sociala existenta, desi nu cred ca libertatea chiar nu joaca nici un rol; altminteri, cadem într-un determinism cu totul caricatural. Nu afirm ca ei sunt de vina pentru faptul ca nu exista locuri de munca sau pentru educatia precara pe care au primit-o; nu afirm ca orizontul social si posibilitatea de mobilitate sociala sunt deschise. Spun doar ca exista undeva si libertatea, macar sub forma libertatii de a nu confunda un coafor cu un sediu de banca.
25 Dupa aparitia manifestului pentru noua o teorie critica pe care Ovidiu Tichindeleanu îl va publica în numarul viitor din revista „IDEA arta + societate“.