În luna iunie, sirul lung al reuniunilor cu participarea sefilor de stat si de guvern a continuat cu o noua Conferinta a ONU pe tema dezvoltarii durabile, tinuta la Rio de Janeiro. Unii se întreaba de ce a fost convocata aceasta reuniune al carui esec nu era doar previzibil, ci si garantat. Tot mai multe, tot mai costisitoare si tot mai ineficiente au devenit întâlnirile la vârf. Diplomatia si-a schimbat cursul, negocierile nu mai sunt sustinute de diplomati. Sefii statelor sau ai guvernelor Uniunii Europene se întâlnesc cel putin de doua ori pe an, ministrii lor cu o frecventa mult mai mare iar rezultatele sunt cele pe care le suportam din ce în ce mai greu.
Baluri de lux. Asa putem socoti recentele summit-uri G-8 de la Camp David din SUA, G-20 de la Los Cabos din Mexic si, desigur, amintita conferinta de la Rio de Janeiro din Brazilia. Toate trei tinute în plina criza, într-un interval de numai câteva saptamâni. Toate trei fara rezultate. La nici una nu a fost avansata vreo solutie viabila pentru sanatatea economiei mondiale. Baluri de lux. În secolul al XIX-lea, în saloanele Vienei, reprezentantii marilor puteri europene reuniti în congrese ofereau receptii somptuoase agrementate cu muzica, dans si sampanie si puneau lumea la cale. Pacea hotarâta de ei rezista uneori ani, alteori decenii bune. Acum s-a stins si viata falnicei Viene. Reuniunile la vârf, organizate în locuri (daca se poate) de agrement, sunt tulburate doar de alter-mondialistii si, mai nou, de indignati. Când au sosit la Rio, la mijlocul lui iunie, cei 130 de sefi de stat si de guvern au gasit deja pe masa declaratia finala pregatita pentru semnat. Un document care ar fi trebuit sa fie angajant pentru soarta lumii de azi si de mâine fusese transformat într-o declaratie edulcorata. Un petec de hârtie. Peste noapte, tot ce antrena responsabilitate politica pentru un plan serios de dezvoltare curata a fost aruncat la cos. Marile puteri industriale nu au mai cazut în plasa acceptarii unor compromisuri asa cum li se întâmplase la negocierea „Agendei 21“ si a „Planului de actiune“ adoptate cu doua decenii în urma, tot la Rio. SUA, China, Canada, India si alte câteva state nu au mai acceptat nici formal angajamente pentru diminuarea activitatilor lor industriale care s-au dovedit catastrofale pentru viata. Daca poluarea este cauza modificarilor climatice de care suferim, de ce nu se aplica acesteia un tratament impartial si serios, asemanator celui de care se bucura drepturilor omului si democratia? Desigur, nu cu aceleasi mijloace. De ce „economia verde“ se opreste la portile marilor complexe militaro-industriale?
Dispute europene. Constatam pe zi ce trece ca ceva înca mai lipseste din constructia Europei comunitare. Ceva esential. Poate ca tocmai de aceea Uniunea Europeana nu este scutita de vulnerabilitati. Proiectul nu este complet sau nu este bun? Înainte de Consiliul Europei din 28-29 iunie, Parisul pretindea ca acest „ceva“ obliga la întarirea uniunii economice. Berlinul nu neaga aceasta necesitate, dar pretinde mai întâi o uniune politica si cere un acord în aceasta directie. Diferenta este mare. Sa întelegem de aici ca Tratatul de la Lisabona este deja depasit? De ce nu? Cred ca discutiile, chiar disputele în jurul naturii integrarii europene sunt deja redeschise. „Nimeni nu vrea sa înteleaga ce urmareste sa spuna celalalt, am citit într-un editorial al ziarului «Le Monde» din 23 iunie; nemtii înteleg propunerile franceze ca o reluare a sloganului «Germania va plati», slogan care a ritmat viata politica franceza dupa Primul Razboi Mondial; francezii interpreteaza integrarea politica «à l’allemande» ca un drept de supraveghere sau ingerinta în sistemul lor de protectie sociala“. Într-un interviu dat ziarului „Le Figaro“, Guido Westerwelle, ministrul federal al afacerilor externe, a reafirmat crezul mai vechi al Berlinului: accelerarea integrarii europene. „Criza a aratat necesitatea accelerarii integrarii. O greseala de constructie a fost comisa la crearea monedei unice: politica economica si financiara a statelor europene nu este coordonata suficient… Europa este mai mult decât o piata comuna si o moneda unica, este o comunitate de afirmare a culturii noastre comune“. Westerwelle a fost întrebat daca în afara acestei preocupari Germania nu este îngrijorata si de cresterea populismului si nationalismului pe continent. „Europa este o casa a carei constructie nu trebuie oprita niciodata; aceasta nu se va termina în timpul vietii noastre. De aceea, critica adusa anumitor dezvoltari europene este nu numai legitima, ci si o datorie civica. Totusi, trebuie facuta o distinctie între aceasta critica si cea a extremismului anti-european, atât de dreapta cât si de stânga, care fierbe o supa otravita la focul unor prejudecati“. Frumos, poetic chiar, chiar adevarat, dar înca departe de claritatea de care avem nevoie pentru a întelege ce vrea Berlinul. Nici precizarea: „atunci când este vorba de Europa, fiecare trebuie sa depaseasca reflexele nationale“ nu pare suficienta. Subiectul merita sa fie reluat.
Dialogul surzilor. Tot într-un articol din „Le Monde“, se spune ca între Paris si Berlin s-a instalat dialogul surzilor. Lumea se astepta ca venirea socialistilor la putere în Franta sa aduca unele nuantari de pozitie, dar lucrurile nu merg întotdeauna în directia dorita. Motorul franco-german, ambalat adesea de Merkel si Sarkozy pâna la supraîncalzire, nu mai functioneaza ca lumea. Optiunile lui Hollande din timpul campaniei electorale rar sunt retusate. Un schimb de replici între noul prim-ministru francez Mark Ayrault cu Angela Merkel confirma aceasta constatare. Pe acest fond a intervenit un politician cu autoritate europeana, premierul italian Mario Monti, care a avut o initiativa de mediere. El a invitat la Roma, cu o saptamâna înainte de Consiliul European, pe cancelarul Merkel, pe presedintele Hollande si pe primul-ministru spaniol Mariano Rajoi. Rezultatul a depasit asteptarile si, în plus, a readus în prim plan doua dintre statele europene cu pondere economica în Uniunea Europeana: Italia si Spania. Premierul italian nu a pornit de la ideea, atât de vehiculata de sceptici, ca nu mai sunt sanse pentru salvarea zonei euro. El fusese încurajat înca de la reuniunea G-20 de la Los Cabos de catre Hollande care sustinuse ca, de dragul stabilitatii financiare, statele cu perspectiva insolvabilitatii, ca Spania si Italia, sa nu fie puse în situatia de a face împrumuturi cu dobânzi ridicate. Hollande a avansat un plan pe trei trepte: crestere economica, întarire a stabilitatii financiare si integrare politica si monetara. Pozitia Parisului favorizeaza statele din Sud care se simt încurajate în strategia lor de a strânge rândurile. Spania cere bani pentru bancile sale, Cipru striga dupa ajutor iar Grecia, care abia si-a putut încropi un guvern, solicita o amânare a datoriilor. Noile autoritati franceze se felicita ca au reusit sa convinga Germania sa renunte la proiectul rigid al austeritatii iar Berlinul pretinde ca s-a facut suficient de bine înteles ca sa nu poate accepta nivelarea ne-diferentiata a datoriilor. Acesta sa fie, oare, dialogul surzilor?
Draga domnule Müller. Premierul italian Mario Monti, expert în finante, a intuit pericolul ajutoarelor sau împrumuturilor. Logica lui este, însa, diferita de cea a germanilor. „Anumite popoare si state din Europa sunt încredintate ca platesc pentru altii“, afirma el si nimeni nu se îndoieste ca aluzia îi vizeaza pe germani. Sintetizez opiniile lui Monti: cu 19,2%, Italia este al treilea contributor la finantarea Fondului european de stabilitate financiara, dupa Germania, care contribuie cu 29,1% si Franta cu 21,8%, urmata de Spania cu 12,7%. Pentru creditele pe care le are în prezent, Italia plateste dobânzi mari, impuse de piata; de aceea, în viitor, nu va mai recurge la credite; Roma este favorabila masurilor de crestere economica si spera ca la sfârsitul lui 2012 deficitul sau public sa fie de 2% din PIB, cu mult mai mic decât deficitul mediu pe UE estimat la 3,6%. „Ce i-ati spune unui ipotetic domn Müller, cetatean german, pentru a-l convinge sa participe la eforturile în favoarea cresterii economice?“, a fost întrebat Monti. Iata raspunsul: „Draga domnule Müller, înainte de orice, destindeti-va. Sunteti convins sau ati fost convins ca eforturile germanilor sustin nivelul de viata al italienilor. Nu acesta este adevarul. Italia nu a cerut nici un ajutor… nu voi merge pâna la a va cere sa realizati ca voi, germanii, profitati de pe urma faptului ca tara voastra este finantata prin instrumente care permit niveluri mult mai scazute de dobânzi în comparatie cu vecinii. Doamna Merkel recunoaste de câtva timp, draga domnule Müller, ca Germania are numeroase avantaje din integrarea europeana. Este adevarat ca având economia cea mai puternica, Germania participa mai mult la bugetul Uniunii Europene. Dar daca economia germana – care functioneaza atât de bine pentru ca sunteti muncitori, economi si nu ati fost prost guvernati – a obtinut rezultate atât de bune în ultimii cincizeci de ani este si datorita pozitiei centrale în interiorul unei piete unice… În sfârsit, domnule Müller, voi adauga ca si noi, italienii, am profitat, putin câte putin, de cultura rigorii a germanilor“. Organizarea acelui mini-summit la Roma nu a urmarit o dezbatere ideologica, ci o convergenta de pozitii. Iar medierea lui Monti a dat roade. Evenimentul arata, dupa cum se scria în „La Stampa“, ca Italia poate juca un rol istoric de arbitru în Europa.
Post Scriptum. Consiliul Europei din 28-29 iunie a declansat la noi pasiuni politice fara precedent. Din acestea, bine ar fi sa ne alegem cu ceva. Macar cu o dezbatere serioasa pe marginea bietei noastre Constitutii atât de des violate. Sunt sceptic, însa. Am constatat ca cheltuiala cu eurodeputatii nostri trimisi la Strasburg este zadarnicita sistematic de rezistenta unora dintre acestia la întelegerea adevaratei lor meniri în instantele pan-europene. Într-o interpretare restrictiva, suntem îndreptatiti sa socotim ca aceasta prezenta ar fi trebuit sa contribuie la schimbarea „civilizatiei“ noastre politice. Nu am avut nici macar acest noroc. Un fost ministru, acum euro-deputat, îmi aduce statornic aminte de personajul unei nuvele a lui Negruzzi despre care autorul însusi spunea ca eroul lui a trecut prin Iasi, nu Iasii prin el.
Draga domnule Monti, ce este de facut? Ne recomandati si noua, ca domnului Müller, sa ne relaxam?
Autor: GEORGE APOSTOIUApărut în nr. 381