Douamiismul par lui-même

1. Sunteti douamiist? Daca da, ce înseamna asta? Daca nu, cum va definiti ca autor? Cu ce grupare/directie literara sau critica va simtiti solidar?
2. Ce a adus nou douamiismul în literatura româna (if any…)? Cât de autonom este el în raport cu generatiile & directiile literare anterioare (saizecism, optzecism, nouazecism)?
3. Exista în momentul de fata tentative de „depasire“ a douamiismului? Încotro credeti ca se vor îndrepta literatura si critica româneasca în urmatoarele decenii?

ADRIAN SCHIOP
Beautiful 90’s

Nu mi-am batut capul cu doomiismul, categorizarea asta mi-a fost antipatica si mi s-a parut teapana si vida de sens ca o metafora conceptuala proasta, nefericita. Cel mai bine m-am simtit în fracturismul lui Ianus, desi când s-a întâmplat fracturismul eu nu eram la Bucuresti, ci în Cluj, în Auckland, apoi înapoi pe vatra copilariei din Porumbacu de Jos. Dar spiritul insurgent al lui Marius Ianus nu a tinut seama de asta si m-a bagat între fracturisti. Îmi place sa fiu bagat acolo pentru ca terenul meu de reflectie sunt anii ’90, ceea ce se numeste tranzitie sau postcomunism, cu anarhia, insecuritatea, deruta si traumele de atunci. Sunt anii în care m-am format si în care m-am simtit cel mai liber. Însa „anii mei si tineretea/ au zburat ca pasarea…“ si nu am mai putut sa ma regasesc în ce s-a întâmplat mai departe, când lucrurile au început sa se aseze. Mintea mea a ramas în continuare lipita de fractura anilor ’90 si de tot ce s-a-ntâmplat în acel binecuvântat interval când un sistem a fost înlocuit cu altul din care nimeni nu întelegea nimic. Ma consider un produs al verzei înfloritoare de atunci, al derutei traumatizante si al vidului de reguli din acei ani neverosimili; asa cum spunea Bakunin, orice distrugere e creatoare si în anii ’90 se distrugea frenetic si totul se învârtea în jos în spirala si noua societate, mai buna si mai dreapta, se încapatâna sa nu apara. A fost înspaimântator de frumos în acei ani, desi, ca toata lumea, n-am stiut sa profit de ei si am visat la o noua societate, cu bani pt toti, democratie si legalitate. Când în fine granitele Schengen s-au deschis si noua societate a putut sa apara dintre pliuri, substanta mea interioara era iremediabil corupta de frumusetea orbitoare a anilor ’90 si nu s-a mai putut face nimic, democratia, legalitatea si restul mi-au lasat în gura un gust salciu si coclit, iar în inima un sentiment acut de alienare. Beautiful 90’s sunt paradisul meu imaginar.

BOGDAN COSA
2011: Literatura în viteza
de croaziera

1. E imposibil sa spun, în conditiile acestea, ce sunt. Ar fi prematur si, mai mult, ar parea – fie ea dorinta ardenta de afiliere, fie negare a tuturor punctelor comune cu scriitura douamiista si „proclamare a independentei“ – o dovada clara de imaturitate, o impertinenta pe care probabil as considera-o peste câtiva ani, când as reciti acest dosar, naiva.
Pot sa spun, în schimb, ce simt: ca sunt cu un picior pe un mal si cu celalalt într-o barca, barca despre care nu stiu nimic, nu stiu daca e plina de oameni sau daca urmeaza sa fiu singur pe ea, daca va pleca de la mal sau, dimpotriva, se va legana mult si bine în acelasi port. În orice caz, proximitatea nu ma legitimeaza în niciun fel.
Pâna nu demult am fost în permanenta confundat cu Andrei Dósa. El venea în Bucuresti mai des, avea lecturi publice, apoi am început sa vin si eu. Eram înalti amândoi, umblam împreuna, nu stia lumea cine-i unul si cine-i celalalt, asa ca am fost dintru început aruncat în „groapa cu brasoveni“, dar nu voi fi ipocrit sa afirm ca, din punct de vedere literar, ma simt mai solidar cu ei decât cu altii. Sunt ca groparul satului, toate gropile sunt egale în fata mea, fie sapate recent, fie sapate cu generatii întregi în urma, la toate s-a muncit si, la un loc, fac cimitirul nostru. La fel ca el, stiu ca au fost altii înainte mea, ca vor fi altii dupa, sunt unic, dar nu ma simt foarte specific.
2. Douamiismul a adus în literatura ce era normal sa aduca orice generatie ar fi venit dupa atâtia ani de cenzura, si aici voi face o mentiune referitoare la reprezentantii acestui caz, sa zicem – ei puteau fi cei pe care îi cunoastem astazi sau oricare altii, n-ar fi contat, rezultatul ar fi fost acelasi, si asta face ca miscarea sa fie autonoma.
Douamiistii au adus ceva ce nu puteau aduce nouazecistii – nouazecistilor le era frica sa izbucneasca, asa ca au preferat compromisul, refularea, frenezia libertatii moderate, livresti –, ceva pentru care, de fapt, au luptat optzecistii, dar pentru care n-au mai avut energie (sau, cine a avut, s-a multumit cu locul care deja se încalzise sub el si s-a plafonat), ceva la care ma raportez foarte personal, dar nu-l pot prinde într-un concept mai putin general si batut de conotatii ca „eliberare“. Cred ca nu mai exista nicio restrictie dupa douamiism, nicio bariera, nicio frica – douamiismul a creat un precedent – asa ca nu stiu ce i-ar putea tine, în afara de prietenii, pe scriitorii post-douamiisti, sau chiar douamiisti, sub aceeasi umbrela. Nu mai exista ploi, de acum fiecare merge în drumul lui, cel putin pâna la urmatorul brânci socio-politic major.
3. Asa cum spuneam mai sus (si, recent, într-un articol), nu cred ca se pune problema unor „tentative de depasire a douamiismului“. Acest lucru deja se întâmpla în mod natural, nu e nimic premeditat sau controlat prin intermediul unor cenacluri etc. Nu cred sa fi auzit pe cineva punându-si problema în termenii acestia: „hai sa strângem o gasca de textieri tineri si sa le dam rusine douamiistilor“. Chiar si douamiistii devin, rând pe rând, post-douamiisti sau, sa nu fie dubii, zic simplu, scriitori profesionisti, primesc burse în strainatate, li se traduc în alte limbi cartile, în fine, intra rând pe rând într-un circuit cultural mai mult sau mai putin standardizat, ceea ce, dupa parerea mea, e de bine si da o anumita masura lucrurilor. De aici umbra de anxietate pe care o resimt în critica actuala: pare ca nu mai vine nimic dupa douamiism, nu mai e nimic de împachetat si etichetat. Nu stiu, ar trebui sa se simta usurati, cer senin si viteza de croaziera.

Stoian G. Bogdan
SGB par lui-même
1. Practic ce spun acum nu e raspunsul la prima întrebare, raspunsul la prima întrebare îl voi da dupa ce o sa sustin acest toast spunând ca stiu ca raspunzând la acest dosar, avându-i în vedere titlul, ma declar fara sa vreau doomiist. Marturisesc ca actionez în acest sens deoarece nu ratez nicio ocazie sa ma fac cunoscut si-i multumesc distinsului critic literar Andrei Terian pentru prilejul care îmi face ochii sa straluceasca… În încheiere iata si raspunsul: Nu sunt doomiist, dar o sa raspund, totusi, la a doua întrebare din prima întrebare, manifestându-mi astfel, la fel ca toti cei care vorbesc despre acest quasiism, impresia, caci se stie ca tot ce e ambalat în cuvinte e impresie, chiar si ce-am spus mai devreme… Doomiismul este un tarc în care sunt introdusi sau se autointroduc, în mare parte, autorii care au publicat în România în jurul anului 2000 carti scrise în stilul unor scriitori mai mult sau mai putin relevanti din culturile germana, franceza, americana etc. si chiar rusa (daca e sa ne gândim la pastisele lui Marius Ianus din volumul „Ursul din container“), care promoveaza un gen de sensibilitate si de expresivitate de om imatur, adica de acel om pe care Kant îl definea ca incapabil sa-si utilizeze inteligenta fara a fi ghidat de o alta inteligenta, si/sau de om care actioneaza doar în virtutea propriilor maruntaie. Pentru mine doomiismul este un produs second hand.
Ca autor, în absolut, ma numesc Poezeu si nu ma simt solidar cu nicio grupare sau directie literara sau critica. Ceea ce scriu eu, desi se prezinta sub forma de text literar, este de fapt un lung discurs social-politic-filosofic + ceva inefabil momentan, care are ca scop emanciparea omenirii – evident, dupa capul meu. Militez pentru o societate (lume) bazata pe o înalta constiinta si constienta a oamenilor, fraternitate, libertate si echitate sociala, o societate în care minimul garantat oricarui individ este: casa, masa si libertate de miscare. O lume reformata cu oameni constienti de tot, ca fac parte din tot si ca în fiecare clipa fac totul 😉
2. Când eram în liceu împarteam prima banca cu criticul literar Cosmin Ciotlos.
Pe-atunci nu prea învatam, asa ca, la unele teze, copiam de la el. Ca sa nu se observe ca am copiat formulam altfel frazele lui, dar esenta ramânea aceeasi. Spre exemplu, daca el spunea: „L-am privit în ultimii câtiva ani pe prietenul meu Stoian G. Bogdan cum a trecut prin valtrapurile lui literatura zamislind astfel  o jucarioara de vorbe excelenta, care, într-un fel sau altul, o revolutioneaza. TORRENT nu e numai o excelenta jucarioara de vorbe care îti strabate pe jos imaginatia, TORRENT e chiar un gen literar, cum e nuvela sau gazelul sau…“, eu spuneam:  „SGB a trecut literatura prin distileriile lui si a creat un drog de vorbe cu efect subliminal care, întâmplator, revolutioneaza literatura. TORRNET nu e numai un drog, ci si o epopee, un superpoem, un roman, un scenariu, un vis si-asa mai departe…“ Cam asa fac si baietii astia, doomiistii, doar ca niciodata cu geniul meu evident, ci cu textele clasicilor altor culturi, desi avem doomiisti care pastiseaza si din România. Acum, de dragul retoricii, o sa fac niste comparatii flatante. Daca America îl are pe Ginsberg noi îl avem pe Ianus. Daca Rusia îl are pe Maiakovski noi îl avem tot pe Ianus. Daca America îl are pe Bukowski noi îl avem pe Sociu. Daca Franta îl are pe Houellebecq, noi îl avem pe Adi Schiop. Daca în anii 80-90 noi îi aveam pe Ion Muresan, pe Cristi Popescu si pe Ioan Es. Pop, astazi îi avem pe Teo Duna, Claudiu Komartin, Stefan Manasia, Dan Coman, bla bla, desi Komartin pastiseaza si din afara tarii, ici un Passolini, colo un Pavese…  E ca-n târgurile alea unde nu gasesti sosete Nike, dar gasesti sosete Mike sau Nicke 😀 Asadar, ce a adus nou doomiismul? Cred ca nu mai mult decât a adus nou optzecismul sau nouazecismul… adica vechea cultura a marilor culturi ale lumii, adica retard… caci optzecistii au pastisat cam aceiasi poeti, pe când nouazecistii ca Ioan Es. Pop si Cristi Popescu sunt alti pastisati. Cât despre autonomia doomiismului, ce sa zic… fara sa-mi doresc sa-l ating cu aceasta floricica retorica pe distinsul critic, mi se pare rizibil sa vorbesc despre asa ceva.
3. Doomiismul este prin el însusi un „-ism“ depasit si asta nu numai pentru motivele exprimate mai sus, ci si pentru ca el nu are un scop precis. Arta pentru arta e un concept prescris. Însasi arta e un concept prescris, dar asta ramâne între noi. Autorul român modern trebuie renunte sa-si manifeste trairile derizorii prin intermediul literaturii si sa înceapa sa foloseasca literatura ca pe o arma împotriva saraciei de orice fel, împotriva celor care nu îi recunosc sau îi încalca omului drepturile, împotriva a tot ce este fals si promovat ca adevarat, iar critica literara trebuie sa promoveze aceasta arma.
CRISTINA NEMEROVSCHI
Douamiismul si ce vine dupa

Unii autori afirma ca este prea devreme pentru a evalua douamiismul în întreaga sa diversitate, pentru a avea o parere de ansamblu reusita – altii, dimpotriva, sunt de parere ca deja exista texte ce ies din sfera de influenta a acestui „curent“, drept pentru care o retrospectiva asupra douamiismului – chiar si partiala – se impune. Probabil ca si unii si altii au dreptate. Asa cum se întâmpla în orice perioada de timp, si în intervalul 2000 – 2010 (2011) au aparut carti de literatura diverse, variate, originale, experimentale, reusite, mai putin reusite, geniale, imposibil de trecut cu vederea sau complet dispensabile. Pe multe dintre acestea este extrem de dificil sa le prinzi sub umbrela unui atribut comun. Asta nu înseamna ca nu putem vorbi, în spirit wittgensteinian, despre anumite „asemanari de familie“ între autorii care au publicat în ultimii ani; poate ca nu avem o trasatura unica pe care sa o regasim la toti acesti autori (si nici nu cred ca e cazul sa ne-o dorim!), dar avem diferite fire care strabat cartile colegilor de generatie.
Principala caracteristica care îmi vine minte când ma gândesc la douamiism este autenticitatea, sau hiperautenticitatea, cum a fost ea numita adesea. Cred ca pentru prima data, autorul îti lasa cu adevarat senzatia ca scrie în primul rând pentru el, si abia apoi pentru cei care îi vor recepta cartea. Este o dezinhibare totala în cartile multor autori douamiisti – regulile de pâna atunci sunt supuse ironiei, batjocurii, sau sunt date pur si simplu deoparte cu indiferenta. Poate tocmai acest fapt i-a îndreptatit pe multi sa considere douamiismul primul si adevaratul suflu postmodern în literatura autohtona. Ce îmi mai pare evident: autorul douamiist se adreseaza în principal cititorilor din generatia sa, singurii capabili cu adevarat (asuma autorul) sa empatizeze cu ideea si feelingul cartii. Poate si acesta este motivul pentru care douamiismul si-a gasit si adversari înversunati în cei care nu rezoneaza la spiritul acestei generatii
În afara de hiperautenticitate, ar mai fi libertatea totala de creatie. Experimentul, diversitatea, sunt consecinte ale acesteia. Cred ca operele douamiiste cele mai reusite sunt cele care au urmat aceasta directie. La polul opus, sunt si destui autori care au preferat epigonismul, calcând pe urmele câte unui coleg de generatie, dar, în definitiv, aceasta este tot o marturie a faptului ca acela pe care l-au urmat a adus în literatura ceva cu totul inedit si îndraznet.
N-as putea spune deocamdata daca ma consider sau nu un autor douamiist. Cred ca este nevoie de mai mult de o carte publicata pentru a vorbi întemeiat despre o anumita scriitura a cuiva. De aceea, pentru mine, raspunsul la întrebarea asta va trebui sa mai astepte. Sunt de parere ca un autor trebuie sa se raporteze poate în primul rând la cei din generatia sa, fata de care ar trebui sa se simta cel mai aproape ca orientare, nu doar literara, ci ca întelegere a lucrurilor, ca stil si filosofie de viata. Când simt ca am ceva în comun cu autorii tineri care îmi plac, fie ca este vorba de o anumita preocupare tematica, fie ca este o stare sau o atitudine, este pentru mine un motiv de bucurie.
Claudiu Komartin vorbea recent despre o literatura de nisa, aparuta în ultimii câtiva ani. Cred ca aceasta directie se va contura si în perioada ce urmeaza. Cred ca vom avea din ce în ce mai putine carti pe placul tuturor categoriilor de cititori, asta pentru ca, datorita diversitatii de stiluri literare, fiecare cititor îsi va putea gasi o carte care sa-l reprezinte. De asemeni, cititorul cred ca va fi din ce în ce mai exigent cu timpul sau, deci si cu cel acordat lecturii. Putini vor avea dispozitia de a acorda o sansa unui autor complet necunoscut lor, care nu reuseste sa-i prinda de la primele pagini.
În ce priveste critica literara, cred ca vom asista la o migrare înspre bloguri si site-uri mai putin specializate în analiza literara; cu cât recenziile vor fi mai putin „tehnice“, rigide, cu atât îsi vor gasi mai multe ecouri. Dar, probabil, si critica literara de moda veche va continua sa existe.
SERBAN AXINTE
Daca douamiismul e depasit, înseamna ca nici nu a existat vreodata

Pentru a raspunde ma voi folosi de cuvintele lui O. Nimigean: „apartenentele la o generatie sau o promotie (delimitate pe decenii) conduc s…t la clasificari superficiale, fara consistenta paradigmatica. Le consider mai degraba cronologii, dictate de fatalitatea vârstei autorilor la un moment dat. Un fel de leaturi literare“ (O. Nimigean feat. Flori Stanescu, „Inertii de tranzitie, altruisme & bahluviuni literare“, Bucuresti, Editura Vremea, 2006, p. 179). Din aceasta perspectiva, da, sunt douamiist. Cred ca e important sa existi în astfel de cronologii. În plus, marketing-ul generationist poate fi bun si pentru mine. Ma tine cumva conectat la temele si dominantele specifice ale unui timp pe care îl traiesc si eu laolalta cu altii. Si nu vreau sa fac pasul în lateral. Din contra, as achiesa fericit si la generatia urmatoare.
Ramân fidel însa individualitatilor solidare. Cred mult în expresivitatea individuala, în contururile si suprafetele neregulate ale celor cu care nu am aparent nici în clin, nici în mâneca, esteticeste vorbind. Pentru a întelege ceva din relatia cu ceilalti, avem doua posibilitati. Ori ne înrudim prin celebrele afinitati elective, ori pur si simplu ne verificam prin tot ceea ce ne desparte de ceilalti. Ramânem permeabili la ce ne scoate din propriile noastre tautologii. Între scriitorii unei anumite generatii exista un razboi indirect, din care iese învingator nu acela care se tortureaza cu toate incompatibilitatile pe care le sesizeaza si le resimte, ci acela care reuseste sa-si adauge în sine contrariul sau. O oglinda critica. Convexa si concava în acelasi timp. Individualitatile puternice si de cursa lunga se verifica si se completeaza prin ceilalti. Si sa nu credeti cumva ca propun aici un fel de zen al establishment-ului literar românesc. Nici vorba. Vorbesc în continuare despre scriitori.  Dar aceia ce apartin, fatalmente, unei anumite generatii se formeaza în acelasi timp dat si prin aproximativ aceleasi mijloace (biblioteci, media, cenacluri literare, burse în strainatate, site-uri interactive, evenimente sociale, contexte, conjuncturi, prejudecati etc.). Cei care nu reusesc sa se scrie pe ei însisi pâna la capat – laolalta cu toate achizitiile lor de parcurs, mereu active – , ci urmaresc doar un manifest generationist ramân blocati, încremeniti la acest nivel. Vor relua formula si prejudecata înnoirii cu orice pret, pâna vor atinge cel mai deplin conformism. Ma simt solidar cu cei care, într-un fel sau altul, ma ajuta sa ma formez. Cred în distantarea critica ce ma face sa constientizez mai bine individualitatea. A mea si a celuilalt.
Credeti ca o data la zece ani putem inventa noi paradigme? Exista doar scriitori diferiti, chiar radical diferiti, având totusi vârste apropiate, dupa cum exista scriitori care seamana izbitor de mult, desi biologic sunt despartiti de câteva decenii. Si când spun ca doi scriitori seamana, nu trebuie sa se înteleaga cumva ca cel mai tânar îl pastiseaza pe cel mai batrân. Pur si simplu între cei doi exista o continuitate întrerupta si reluata. Când cineva se întoarce asupra unui model nu înseamna deloc ca îl gaseste exact asa cum a fost el lasat. Istoria înseamna miscare si achizitie continua.
Am auzit ca si douamiismul ar fi depasit. Daca o generatie de creatie ce reuneste scriitori care au acum în jur de 30 de ani e depasita, înseamna ca ea, generatia, nici nu a existat vreodata. Bineînteles, fiecare cu ritmul lui de crestere. Eu unul am impresia ca abia încep. Sper din suflet ca nu ma însel.

GABRIEL DALIS
Un cititor douamiist

1. Apelând la o cronologie care pe mine nu ma intereseaza prea mult, debutul meu cu „Semnale de sâmbata“, în 1996, ma situeaza automat sub carcasa nouazecista. O anumita vârsta biologica ma apropie însa de numita generatie douamiista. Nu ma simt consangvin cu niciuna din cele doua zecisme. Daca dorm bine, credeti ca ma gândesc dimineata pe care latura a patului am dormit? Nicidecum.
Ca poet, ma definesc în mod evident prin propria poezie, care se încadreaza într-un concept pe care l-am numit antropolirism (a nu se confunda cu antropocentrismul despre care vorbea Alexandru Musina). Ce înseamna antropolirismul voi detalia în numarul din iunie al revistei Poesis International. Nu ma simt solidar cu nicio grupare/directie literara.
2. Douamiismul a adus, în primul rând, o mare asteptare care nu s-a confirmat. Marea majoritate a poetilor douamiisti ar putea fi structurata într-un studiu numit „Poeti care nu au confirmat“. Dar nu e o noutate în asta. Douamiismul m-a prins foarte bine pe mine însumi doar în postura de cititor.
Autonomia douamiismului este data de câteva lucruri devenite norme prin mimetism. Acestea pot fi legate de autenticism, un anumit biografic înalt, visceralizare, agresivitate, autoreferentialitate si asumarea mizerabilismului împins, ar spune unii, în vecinatatea pornografiei.
Dar tot ce conteaza este faptul ca douamiismul a adus câteva carti frumoase de poezie. În concluzie, cred ca este prematur sa gasim preludii teoretice pentru aceasta perioada recenta, fara prea multe insertii formatoare.
3. Cred ca au aparut deja câtiva scriitori puternic individualizati care propun de la prima lor carte un fel nou de a se scrie poezie. E si momentul revansei lor dupa ani în care, daca nu scriau „douamiist“, nu erau considerati poeti.
Cea mai mare greseala a douamiismului a fost conceperea lui nefireasca. În loc scrierile poetilor sa defineasca o miscare sau o grupare literara, printr-o viziune retrospectiva (adeziunile experimentaliste nu au prea avut sorti de izbânda în literatura noastra), mai întâi a fost impus douamiismul ca terminologie, fara a avea vreo bruma de structura, apoi s-au facut recrutarile. De aici si atitudinea infatigabila, mimetica, devenita subreda si lipsita de resurse atât de repede.
Cred ca este nevoie de ani în care fiecare poet sa scrie fara a spera nimic. Poezia trebuie sa ne recomande, înainte de orice, intim; apoi public.

STEFAN MANASIA
Schita pentru autobiografie
1. Sunt douamiist în masura în care datele debutului si „proiectului“ meu poetic au fost legate, pâna acum, de semispectaculosii ani 2000: între 2000-2002 am publicat în revista „Echinox“ o serie de texte critice si poetice; în iarna anului 2000, participând la Festivalul literar de la Sighisoara, am capatat constiinta de clasa (si rasa) poetica; în fine, începând cu anul 2003, public volume personale. Douamiist, prin bio(biblio)grafie. Solidar cu gruparile reformiste, anarhiste, succedate în Clujul literar din timpul vietii noastre – apropiat, în special, de scriitorii Rares Moldovan, Mihai Mateiu, Alexandru Vakulovski, Stelian Muller, Andrei Dobos, Vlad Moldovan, Cosmina Morosan. Solidar cu (grupuri de) scriitori bucuresteni, ieseni, sibieni, aradeni, timisoreni „tunati“ dupa gustul inimii mele. Ultima descoperire în materie de douamiism „ecumenic“: cele patru numere ale revistei „Poesis international“, atât de primitoare pentru o geografie si cronologie transfrontaliere. Nu mai numesc aici blogurile si site-urile gazda ale invaziilor barbare: sunt coplesit de fiecare data când întâlnesc alte si alte ispravi, corpuri virtuale, manifeste semnate de prietenii sau scriitorii pe care îi admir.
2-3. Nu privesc douamiismul ca pe o platforma, ca pe o valiza: nici macar optzecismul – cu tot apetitul teoretico-distructiv al unor membri – n-a fost asa ceva. Sunt atâtea deschideri si experiente înnoitoare în literatura ultimilor ani, care-mi apare, mai degraba, încâlcita si ramificata asemeni unei retele in progress. Daca vrem neaparat, putem constata: douamiismul înseamna explorarea eficienta a mediului virtual (artistic, literar, publicitar), a noilor tehnologii media, împingerea biografismului pâna la ultimele consecinte – pentru ca abia în literatura douamiista cenzura (sociala, mentala) moare cu adevarat; iesirea de sub tutela Academiei (prin Academie întelegând marile „spirite“ pedagogice, modelatorii si papusarii institutionalizati – Criticul de ieri si de azi) are loc tot acum. Ciocnirea diverselor formule literare, accesul permanent, opulent, nemediat la informatie, la ultimele mode permit multiple radicalizari, renasteri sau „crime“ în interiorul douamiismului. Internetul – marele prieten al literatorilor de dupa 2000 – e înca anarhic, aproape imposibil de controlat. E suficient sa privim tectonica revistelor, cresterea si descresterea site-urilor si blogurilor literare ca sa ne da seama ca e asa.
Corpurile noastre scripturale nu s-au departat suficient, fiecare în propriul tunel, ca un pui de cârtita: comunicam pentru o vreme, îmbratisam trucuri comune, idoli comuni. Mai va pâna sa zicem ok si sa îmbatrânim brusc.
Senzatia mea e ca nici nu vom (mai) fi depasiti (ca saizecistii, optzecistii) doar biologic, ci biotehnologic.

GEORGE NEAGOE
Generatia si tribul
1. Daca m-as orienta dupa debut, m-as putea considera un douamiist. Însa, asa cum sustineam si în alte împrejurari, criteriul cronologic nu este decisiv. Totodata, socotindu-ma aspirant critic, nici mai mult, dar nici mai putin, sunt aproape convins ca douamiismul nu depaseste sfera poeziei: Marius Ianus, Ruxandra Novac, Elena Vladareanu, Dan Coman, Teodor Duna, Claudiu Komartin, Dan Sociu si Radu Vancu pot fi catalogati, cu argumente îndestulatoare, pilonii unei generatii. Colectia de EgoProza, initiata de editura Polirom, a lansat carti, nu romancieri sau nuvelisti de oarecare importanta ca sa încercam macar sa detectam elementele de coeziune. Nici nu trebuie sa ne mire. Poezia a dat tonul modernismului interbelic (Arghezi, Barbu, Bogza, Voronca), iar Sadoveanu, prozatorul principal din perioada respectiva, refuza psihologismul si introspectia. La fel s-a întâmplat si cu neomodernismul saizecist, dominat de poeti: Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Leonid Dimov, Mircea Ivanescu sau Virgil Mazilescu. Nici optzecismul/ postmodernismul nu se abate de la regula. Existenta acestuia a fost consfintita si definita de cele doua volume colective („Aer cu diamante“ si „Cinci“), scoase în regie proprie de componenti ai Cenaclului de Luni. Nu admit ca s-a coagulat o critica douamiista, deoarece îi lipseste coerenta programului. De pilda, saizecistii aparau autonomia esteticului si îsi promovau congenerii, uneori exagerându-le amploarea, ca sa contracareze literatura aservita ideologiei P.C.R. Din pacate, alt termen de comparatie nu am în aceasta chestiune. Optzecistii nu s-au constituit într-o grupare de critici. Unii nici nu si-au propus asta. Mircea Cartarescu si Alexandru Musina sunt teoreticieni, Dan C. Mihailescu, eseist, Mircea Scarlat, istoric literar, iar Ion Simut, exeget (întreprinzând printre putinele revizuiri veritabile despre literatura româna din comunism). Critic autentic ramâne doar Ion Bogdan Lefter, care, dincolo de judecati transante, si-a citit cu oarecare consecventa colegii, încercând sa-i impuna în canon. Deocamdata, nu sesizez o tendinta dominanta în critica tânara actuala. Cronicarii îi comenteaza pe autori din toate vârstele literare, fara sa destabilizeze ierarhiile. Iar atitudinea fata de poezia douamiista nu da semne de generozitate. Dimpotriva. Sensibilitatea criticilor pe care i-am banui ca sunt douamiisti pare mai degraba atasata de versurile lui Dimov, Mircea Ivanescu, Mazilescu, Mircea Cartarescu, Alexandru Musina ori Ion Muresan.
Nu ma socotesc un douamiist. Întâi de toate, din pricina celor afirmate anterior. Apoi, îmi place sa cred ca fac parte, la ora actuala, din propriul meu trib. Ceea ce nu înseamna ca nu ma revendic de la o scoala: sunt un calinescian interesat de contextualizari. Iar când îmi dau seama ca exagerez cu atâtea clasificari, îmi aduc aminte ca, deocamdata, ma aflu în stadiul de aspirant critic neoimpresionist.
2. Simplul fapt ca ne raportam la douamiism ca la o generatie înseamna recunoasterea inovatiei pe care o aduce. Nu se poate discuta despre o generatie fara manifestarea unor schimbari. Douamiismul are o poetica foarte bine conturata. Vremea teoretizarilor a sosit, dat fiind ca, de prin 2003, în nucleul dur al generatiei nu s-a mai strecurat niciun intrus. Dintre noutati, urmatoarele sunt relevante. În prima instanta, constatam radicalizarea limbajului, pâna la aparenta lui trivializare si la senzatia ca se apropie de pornografie. Trivial nu e sigur, deoarece respectivele cuvinte emana doar sunete, nu devin instrumente de creare a imaginilor. Iar pornografia nu tine de literatura. O alta trasatura dominanta consta în „autenticismul livrescului“. Poetii mimeaza transcrierea nefiltrata a propriilor experiente, când, în realitate, se plaseaza în scenarii intertextuale si în structuri arhetipale desacralizate. Aceasta a doua însusire se leaga de reîntoarcerea la una dintre valorile liricii moderne, teoretizate de Hugo Friedrich – transcendenta goala –, care nu conduce la spleenul simbolist, la exasperarea expresionistilor sau la cearta cu divinitatea a misticilor, ci la confruntarea cu propria conditie degradata si degradanta, din care deriva si „mizerabilismul“. Si nu în cele din urma, trebuie precizat ca principalele modele literare românesti ale douamiistilor provin din epoca interbelica: avangarda (Geo Bogza, „Poemul invectiva“) si modernismul ultim, implicat social, contestatar (Geo Bogza, Ion Caraion, Geo Dumitrescu), ceea ce ma determina sa-i încadrez în tipologia neomodernistilor. E clar ca, din punctul de vedere al afinilor, douamiistii nu vor sa se dezlipeasca de traditii. Poate de la saizecisti n-au vrut sa asimileze nimic, refuzând evazionismul estetic. Nu generalizez. Radu Vancu, unul dintre tinerii poeti fruntasi, îl are ca mentor pe Mircea Ivanescu. De asemenea, Angela Marinescu i-a influentat pe Dan Sociu, Ruxandra Novac si Elena Vladareanu. Însa nu cu versurile eterate, în cautarea esentelor, ci cu versurile viscerale, sângeroase din „Fugile postmoderne“. Totodata, dintre optzecisti, Ion Muresan se bucura de o larga pretuire.
3. Poate ca exista astfel de tentative, dar nu le observ. Observ numai epigoni.
Nu dau pronosticuri literare niciodata. E ca si cum as juca la loterie. Iar eu nu câstig niciodata în atari situatii. Mi-ar placea totusi ca actualii tineri critici sa redacteze monografiile despre marii scriitori români. De pilda, faptul ca avem un singur studiu fundamental despre Arghezi, semnat de Nicolae Balota, arata ca avem restante la acest capitol. Criticii literare românesti i-au lipsit dintotdeauna asemenea abordari exhaustive, indispensabile. Alte lipsuri flagrante? Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu sau M. Blecher. De asemenea, m-as bucura sa recuperam urmatoarea axioma: critica reprezinta un gen literar. Nu insinuez ca ar fi o arta.

GABI EFTIMIE
Nu ma simt solidara cu nicio grupare, toti suntem niste dive

1. Nu. Daca asta înseamna *wink, acea grupare de poeti care au debutat a.D. 2000+,  atunci înseamna ca nu fac parte din grup. Cu toate ca am fost la câteva întâlniri ale fracturistilor si pe unii i-am cunoscut, n-am îndraznit niciodata sa ma amestec în treburile lor. M-au intimidat destul de tare, pareau the real pros.
Nu ma simt solidara cu nicio grupare *te asteptai la asta, banuiesc, toti suntem niste dive. Ma simt solidara si am o relatie de prietenie & fan/groupie cu Valentina Chirita, Ruxandra Novac, Adrian Schiop, Ionut Chiva, ideologic : Ciprian Siulea. Îmi plac oamenii clona HitGirl, Liviu Diamandi de pe clubliterar.
2. Mie mi-au placut mai mult momentele-accident, care au fost totusi încadrate aici, dar care veneau din alte zone, precum Ruxandra, Peniuc, Urmanov, nu m-am simtit în largul meu around fracturismul de pilda, n-avea suficienta sobrietate pentru mine. Mi-as fi dorit sa fie putin mai aproape de estetica filmului românesc nou, sau Dogma, mai blank, fara vociferarea aia tipica. Sau sa mearga spre efectul provocat de realitate, cel hipnotic, nu-pot-sa-iau-realitatea-asta-în-serios, cum e la Ruxandra Novac, val chimic, de pilda.
3. Da, evident.  Cred ca e interesant de observat cine ce ia din diverse zone (precum muzica *chiar si pur tehnic vorbind), cine se prinde ca nu e suficient sa te rezumi la text. Ma gândeam la Vlad Moldovan aici. Experientele artistice mature, omagiile adresate artei de a scrie nu ma intereseaza. Ma intereseaza în schimb mesajul nu neaparat ideologizat al artei, dar arta care porneste de acolo, de la a face un statement social, dar care se distanteaza de mesajul politic, pe fata si arta perisabila, cum ar fi performance art, metodele de a amesteca în mod fericit, constient diverse canale prin care poti comunica memorabil, fie ca e literatura, muzica sau alte zone ale artei, mai apropiate de public. Cred ca nu m-am priceput niciodata la scris, asa ca nu am cum sa am o atitudine profesionista, întotdeauna a fost ceva personal, accidental, perisabil, un rant.