Zavera politica de la Bucuresti, care a semanat atâtea patimi si atâta confuzie în rândul românilor, nu ma împiedica sa ma opresc la doua evenimente internationale memorabile: comemorarea a 60 de ani de independenta a Algeriei si aniversarea a 50 de ani de la reconcilierea franco-germana. Primul, care ne arata o Algerie nevindecata, ofera consolarea ca Parisul îsi regândeste politica în statele arabe; al doilea da sperante europenilor ca pacea, ca stare de concordie, este posibila într-o Europa zguduita de criza. Ambele aniversari au fost impuse în istorie de doua razboaie sângeroase si izbavitoare.
Parisul vorbeste
de o noua lume araba
La ceremoniile de la Alger, ocazionate de împlinirea a 60 de ani de independenta a unei foste colonii franceze, a existat un mare absent: Franta. Adica, tocmai actorul principal al evenimentelor din anii fierbinti ai „razboiul algerian“ sau „franco-algerian“ din 1954-1958. Nici pâna astazi traumele colonialismului nu au fost vindecate. Disputa deschisa de intelectualii parizieni în jurul naturii colonialismului, care ar fi trebuit sa conduca la recunoasterea unor crime incompatibile cu valorile traditionale ale democratiei occidentale, nu a fost dusa pâna la capat niciodata. Acelor crime li s-a adaugat ulterior o vina politica a acelorasi democratii: sprijinirea unor regimuri dictatoriale si chiar a unor dictatori din lumea araba. De la „revolutia iasomiei“ din Tunisia, declansata în decembrie 2010, pâna la alegerea unui musulman ca presedinte al Egiptului, în iulie 2012, Nordul Africii s-a primenit iar democratizarea regimurilor arabe are o alta perspectiva. În fata unei astfel de schimbari, Administratia Hollande vrea sa declanseze dezbateri pentru a fi realizat un nou concept, o noua viziune asupra raporturilor Frantei cu „noua lume araba“ cum o numeste ministrul de Externe Laurent Fabius. La sfârsitul lui iunie, Fabius a tinut o conferinta la Facultatea de stiinte politice. Studentilor de azi, politicienilor de mâine, el le propune o platforma de dezbateri care sa depaseasca „aspectele sumbre ale trecutului“ si sa porneasca de la realitatea ca „istoria noastra cu lumea araba este înainte de toate o istorie comuna (histoire partagée)“. Daca în cazul revolutiei din Tunisia, chiar si în cel a revoltelor din Egipt, Parisul a ratat startul si a trebuit sa adopte, pentru o vreme, o stare de expectativa, timpul a fost recuperat de îndata ce a fost declansata insurectia libienilor. Ce a motivat expectativa? O ipoteza: probabil, nevoia de a pune ordine în excesele de zel ale unor ministri ai Administratiei Sarkozy, care aveau relatii prea strânse cu dictatorii arabi. Revoltele din Libia si Siria ne arata o Franta determinata sa recupereze prestigiul sifonat si devine un puternic atlet al fortei militare. Mereu de partea insurgentilor, cu o viguroasa implicare în dezbaterile din Consiliul de Securitate pentru adoptarea rezolutiilor care au permis interventia militara sub protectia ONU, Franta îsi câstiga un nou statut în rândul popoarelor arabe. Simpatia astfel cucerita, întelegem de la Fabius, alimenteaza militantismul Parisului în favoarea libertatilor democratice ale arabilor rasculati. Istoric vorbind, sensul evenimentelor este corect. Politic, el nu asigura si garantia evitarii riscurilor. „Franta priveste cu încredere schimbarile din lumea araba fiind convinsa ca este întotdeauna preferabil sa faci pariul democratiei. Cu încredere, dar si cu luciditate, caci nu închidem ochii la confruntarile din prezent, din viitorul apropiat si cel pe termen lung. Nu este în puterea noastra sa transformam mecanic revolutiile în succes si nu avem dreptul sa ne amestecam în viata politica a statelor suverane. Totusi, constienta de responsabilitatile pe care le are, Franta vrea si trebuie sa contribuie activ, pe plan bilateral si multilateral, la progresul tranzitiilor democratice, economice si sociale“. Pâna acum, Occidentul – dar trebuie adaugat: nu numai acesta – a construit aliante cu regimuri dictatoriale si chiar cu dictatorii din lumea araba; a venit vremea schimbarii partenerilor, aliantele trebuie sa aiba în vedere popoarele si nu regimurile, întelegem de la Fabius. Analistilor (cei mai atenti au fost cei arabi) nu le-au scapat reticentele de început ale Parisului fata de revolutia tunisiana. Ulterior, ei considera ca politica externa a Frantei „s-a angajat de partea cea buna“. Khaled Hroub, profesor de studii orientale la Northwestern University-Doha si la Universitatea din Cambridge sustine ca, modificata, „linia franceza a ramas (dupa episodul tunisian) aproape constanta. În fapt, (Franta) a dobândit primul rol în cazul Libiei si îsi mentine într-o maniera curajoasa aceasta pozitionare si în cel al revolutiei siriene. Nu este nici arbitrar, nici exagerat sa consideram situatia ca unica pentru ca Franta s-a angajat într-o politica noua si viguroasa în Orientul Mijlociu“. Când Fabius vorbeste de schimbarea viziunii, de fapt a strategiei Parisului, el urmareste sa exploateze prompt bagajul de simpatie, de care vorbeam mai sus, pe care Franta si l-a câstigat. Khaled Hroub are o interpretare personala a acestei simpatii din care nu lipseste un adevar istoric. „Dimensiunea «noua» a politicii de interes (a Frantei) este perceputa si dezbatuta ca fiind ancorata în binele comun împartit cu popoarele arabe si nu cu dictatorii, contrar a ceea ce a prevalat de la decolonizare în regiune, atunci când puterile occidentale îsi facusera obiceiul de a trata numai cu dictatorii. Aceasta atitudine a avut nenumarate efecte devastatoare, interesele occidentale în regiune au fost realizate împotriva vointei popoarelor si nu cu acordul lor; a fost o miscare unilaterala, nu una reciproca.“
Revenind la aniversarea celor 60 de ani de independenta a Algeriei, cele de mai sus pot da o lamurire, fie si incompleta, asupra rezervelor conservate pâna astazi de algerieni fata de fosta lor metropola.
O jumatate de secol de la
reconcilierea franco-germana
Încep sa-si reia frecventa întâlnirile între noul presedinte al Frantei si cancelarul german. Sunt tot mai dese si tot mai amicale. A fost adaptat lingvistic numele cuplului, nu se mai numeste Merkozy, ci Merkhollande. Lasând gluma deoparte, se poate spune ca lucrurile au reintrat în fagasul impus de istoria postbelica raporturilor franco-germane. Folosind împlinirea a 50 de ani de la prima întâlnire de dupa razboi dintre conducatorii Germaniei si Frantei, François Hollande a înviat-o pe Angela Merkel la Reims. În acest oras, cu 50 de ani în urma, generalul Charles de Gaulle, presedinte al Frantei, îl avea ca oaspete pe Konrad Adenauer, cancelar al Germaniei. Era prima întâlnire, dupa 17 ani de la încheierea celui de Al Doilea Razboi Mondial, a conducatorilor celor doua state care, într-o jumatate de secol, se înfruntasera în trei razboaie. Printr-un gest curajos, ei deschideau o politica noua care avea sa marcheze destinul întregii Europe. Alegerea locului întâlnirii nu era întâmplatoare. Orasul Reims a fost ocupat de prusaci în razboiul din 1870-1871, bombardat de nemti în cel din 1914-18 si devastat de armata lui Hitler în timpul ocupatiei din 1940-1944. Peste câteva luni de la aceasta întâlnire, la 22 ianuarie 1963, generalul de Gaulle si cancelarul Adenauer consacrau justetea alegerii lor istorice prin semnarea, în Palatul Elysée, a unui Tratat care punea capat definitiv razboaielor dintre cele doua state. „Nu deschidem o pagina, deschidem o poarta“ declara proverbial generalul de Gaulle. Hollande si Angela Merkel culeg fructele acelei politici întelepte construita cu o determinare exemplara. Retoric, dupa o jumatate de secol, presedintele François Hollande confirma profetia înaintasului sau: „Cine ar fi putut sa se gândeasca în acele vremuri ca succesorii lui Adenauer si cei ai lui de Gaulle, cancelari si presedinti de Republica, vor fi capabili sa mearga împreuna atât de departe si atât de repede… Prietenia franco-germana a fost fundamentul fiecareia dintre etapele constructiei europene“. „Cu 50 de ani în urma, a declarat Angela Merkel, cei doi oameni de stat, Adenauer si de Gaulle, au avut curajul unui nou început, unul extraordinar care, la nivel international, a condus la una dintre cele mai importante prietenii, prietenia franco-germana.“
Ceremonia nu a putut evita imperativele de azi ale constructiei europene. „La nivel politic, trebuie sa încheiem uniunea economica si monetara. Este o munca de Hercule, dar Europa este capabila de o astfel de munca“, a reamintit Frau Merkel. Monsieur Hollande i-a raspuns diplomatic: Europa este ceva mai mult decât o moneda, iar relatia franco-germana este indestructibila în aceasta privinta; nu este o relatie exclusiva, ea invita si pe altii sa i se alature“. Cum se cuvenea, placii comemorative pusa în catedrala din Reims cu ocazia întâlnirii istorice din 1962 i s-a alaturat una noua pe care sunt gravate cuvintele „Es lebe die deutsche-französische Freundschaft. Vive l’amitié franco-allemande“ .