Recent, un poet, romancier si comentator politic pe cât de adorat de unii, pe atât de detestat de altii, pe cât de invidiat si de ignorat, pe atât de celebru pentru a se fi aflat, din nou, in acest an, nimeni nu prea stie bine cum, printre aspirantii la Nobelul pentru literatura, a evocat posibilitatea de a parasi România. Mai curând o amenintare, un santaj, un ultimatum pentru a pune capat unei pretinse campanii de denigrare. Mai curând o dovada de rasfat de adolescent intârziat cu mari framântari sufletesti si sexuale, de monument autohton neinteles de compatriotii cei multi si primitivi, de oracol iluminat care propovaduieste in gol adevarul si calea de urmat a tarii. Mai curând, in sfârsit, unul dintre românii instariti, dacã nu chiar, pe drept sau pe nedrept, bogati, deodata dezgustati public de starea lucrurilor din România si bântuiti de gândul de a-si continua viata pe meleaguri mai civilizate si mai putin sau deloc dezamagitoare. Ceea ce nu se stie niciodata. Fiindca, dupa cum se intinde pretutindeni austeritatea si dictatura oligarhiei financiare internationale, va veni si rândul meleagurilor civilizate sa cunoasca, pastrând proportiile, ceea ce au trait românii când Ceausescu s-a hotarât sa plateasca pâna la ultimul ban datoriile suverane ale tarii.
Se intelege ca nu am nimic personal cu poetul, romancierul si comentatorul politic, cunoscut cândva in treacat si citit totdeauna cu interes. E un caz emblematic, un simptom intr-o Românie, dupã parerea lui, „fascisoida“, de când la putere se gasesc un nou guvern si o noua majoritate parlamentara; in afara de cele câteva mii de kilometri, ne despart, de peste 30 de ani, prea multe pentru a fi banuit de invidie sau de ranchiuna. M-am linistit, de altfel, fiindca dupa momentul public de enervare si de cumpana si dupa incurajarea la fel de publica si de isterizata a amicilor de convingeri politice neoliberale si de aranjamente literare, pare sa-si fi regasit moralul si obsesia predictiilor catastrofale pentru România, unde s-a hotarât deocamdata sa ramâna. Un sacrificiu, probabil.
La drept vorbind, ar fi putut fi oricare altul dintre intelectualii in voga traversati la rastimpuri de crispari identitare, ideologice, morale si sexuale. De-a lungul celor douazeci si doi, in curând douazeci si trei de ani, aceste crispari aduse ca o ofranda generoasa la cunostinta tarii au imbracat cele mai diverse forme, de la dramoleta la grotesc, de la revolta buimaca la resemnare tâfnoasa, de la slugarnicie politica la melancolie mioritica etc. N-as fi dat astfel mai multã atentie decât merita recentei exhibitii a, fie-mi ingaduit, confratelui de breasla mai tânãr si, o, atât de celebru ca ma pierd cu firea, daca in aceleasi zile n-as fi aflat ca traieste in România un anume domn Petru. Spun România, pentru ca, daca tara asta a noastra mai exista, atât cât a mai fost lasata sa existe, exista datorita domnilor Petru.
Domnul Petru e un mester. Se pricepe bine la toate, la zidarie, la tâmplarie, la instalatii electrice si sanitare, la pus parchetul si la varuit. Are o mica echipa, unul dintre baieti si ginerele, la nevoie si alti tineri care, mai devreme sau mai târziu, vor fi poate si ei mesteri. Le dai cheia apartamentului, a casei si-si vad de treaba pâna termina ce au de facut. Când au terminat, lasa locul curat ca intr-o farmacie. In jungla capitalista a României, unde averile se mai fac inca, misterios si nu prea, peste noapte, domnul Petru nu e decât un modest intreprinzator care stie pretul muncii si al banului câstigat cinstit. Ca sa ajungi sa-l intâlnesti si sa te intelegi cu el despre ceea ce ai de renovat sau de reparat, trebuie sa dai de cei pentru care a mai lucrat. Ia timp si rabdare. Cu alte cuvinte, domnul Petru e un anonim in raport cu sleahta de vedete de la televiziune, cu politicienii, cu afaceristii, cu comentatorii de pe cele doua baricade politice, cu literatii.
In afara de faptul ca a rezistat psihozei de a pleca din tara si cã nu-si face nicio mândrie din asta, domnul Petru nu spune mare lucru românilor despre România de azi si absolut nimic Occidentului. Nu e un „brand care nu costa nimic“ si trebuie plimbat si exportat in lumea larga pentru a drege imaginea tarii, cum pretinde editorul despre poetul si romancierul care vinde mai bine decât Vargas Llosa; e de presupus ca el exista superficial si suparator pentru ei doar atunci când li se sparge o teava la baie si negociaza pretul la banut. Asa se face ca domnul Petru nu-si va construi niciodata o casa intr-o padure de la marginea Bucurestiului si nici o vila somptuoasa in Cotroceni. O fata maritata, un alt baiat student, aceeasi nevasta de când s-a insurat, aceeasi vârsta cu celebrul literat care delecteaza occidentalii cu ororile reale si imaginare ale socialismului românesc, domnul Petru n-a avut prea mult timp de citit niciodata, nici carti si nici ziare. La televizor se uita, obosit, cu coada ochiului si se minuneaza intristat de hotiile, jigodismul, prostiile si nerusinarile in care tara, jefuita, saracita, batjocorita, se scufunda de la o zi la alta, ca impinsa de o mâna dusmana. Adoarme cu gândul la ce are de muncit a doua zi. Si, la un pahar de vin, ii e rusine sa povesteasca prietenilor cum si când a cunoscut femeia si ce face el in pat cu nevasta, nu se umflã în pene cu ce-a facut el in viata, n-a iesit din tara decât pe banii lui, nu prea departe, o saptamâna – doua, amintirile despre anii socialismului muribund nu-l framânta. In acei ani a invatat temeinic meserie, in acei ani si-a trait tineretea cum se traieste pretutindeni tineretea si de atunci, sa nu se supere poetul, romancierul si comentatorul politic si amicii lui, domnul Petru si cei ca el duc pe umerii lor si tin in viata ce-a fost si ce-a mai ramas din România.
Autor: CONSTANTIN STOICIUApărut în nr. 396