Citesc de curând în presă că o soţie de preşedinte, o first lady, după ce a înşelat-o bărbatul, ne ameninţă că scrie o carte. Am mai trăit acum nişte ani o altă pătăranie, cu o altă first lady, care, având avantajul că din adulterul bărbatului ei s-a făcut caz planetar (pe tapet fiind, nu uitaţi, războiul din Iugoslavia!), era cât pe-aci să-i ia locul la viitoarele alegeri preşedintelui cu mandat expirat şi să ajungă ea preşedinte. Despre cărţile scrise de sau despre dumneaei ce să mai vorbim! Sumedenie! Au rupt rafturile librăriilor şi ale bibliotecilor şi-au făcut vânzări de top. Fiindcă aşa e omul, curios să vadă cum se întâmplă asemenea lucruri şi la case mari.
Iată deci că există şi un avantaj în faptul de-a te înşela soţul. Sau, cu alte cuvinte, dacă e să cităm „spusa“ lui Stalin de care unii ne mai aducem aminte, uite că şi înşelatul soţiilor are un „caracter de clasă“. Una este vasăzică să te înşele bărbatul în cartierul Ferentari, unde, dacă faci gât, mai iei şi-o scatoalcă, şi alta, dacă adulterul are loc în cercuri înalte. Unde, dacă apari în public cu soţul de mânuţă şi faci mutră înţelegătoare, poţi contracost candida în alegeri prezidenţiale sau, în cel mai rău caz, iei un post de ministru de Externe.
Personal, nu m-a deranjat parcă atât de rău faptul că soţia înşelată ajunge celebră-n politică, cât m-a contrariat ameninţarea cu cărţile. Cum adică să se aşeze dumneaei aşa, hodoronc-tronc, să scrie o carte, când o asemenea idee nu o bântuise niciodată până-n acel moment? Noroc vasăzică cu adulterul, pentru intrarea-n literatură! A călcat soţul strâmb? Ei, slavă Cerului, doamna va scrie o carte! Şi lumea se va îmbogăţi cu un literat. Numele dânsei va sta pe rafturile librăriilor, alături de Tolstoi, de Vargas Llosa, de Mo Yan, dacă nu chiar cu un pas înaintea acestora. Fiindcă de ei nu am avut parte seară de seară la televizor, în uriaşe reportaje despre cele mai ascunse aspecte ale intimităţii lor, spre a ne trezi interesul. Zeci de coperţi cu chipul ultimei doamne înşelate din compania unui preşedinte vor umple vitrinele librăriilor. Şi vor redresa financiar editurile, care se vor sfâşia între ele pentru un asemenea chilipir.
Cât am trăit în România, înainte de emigraţie, noi, cei din primele valuri ale diasporei româneşti, am fost aşa-zisele victime ale unei „politici culturale“. Citeam clasicii literaturii universale publicaţi în „Biblioteca pentru toţi“ şi cumpăraţi la preţuri modice. Cărţile erau însoţite de o prefaţă, ca să ştie omul pe cine citeşte. Uneori şi de un tabel cronologic, ca să-l fixeze pe autor într-o epocă. Este adevărat că, dacă citeşti o asemenea prefaţă publicată între anii ’50-’60, te iei cu mâinile de cap. Este adevărat că şi după au apărut cărţi în care cuvântul hotãrâtor asupra autorului era rostit de Călăuzitorul citat la fiecare pagină, fie el străin sau autohton. Dar cei cu exerciţiu intelectal dobândiseră marea învăţătură de-a citi printre rânduri. Aşa că-l citeam pe Tolstoi. Îl citeam pe Faulkner. Îl citeam pe Camus. Ei ne luau ochii în vitrinele librăriilor. Despre ei se vorbea, despre cărţile lor scriau revistele de cultură. Am crescut vasăzică într-o lume cu acces la valoare sau, poate, mai bine spus, orientată către valoare. Nimeni nu poate înnegri această pagină a biografiilor noastre, oricât de avantajos ar fi în momentul de faţă să jucăm rolul de sacrificaţi în absolut.
Cel mai mare şoc l-am avut aşadar la intrarea în prima librărie după emigrare. Aveam o listă de cărţi, pe care mi-o întocmisem încă din ţară în ultimii ani. O listă cu nume celebre, care nu apăruseră în traducere românească, dar despre care citisem, auzisem, la care râvneam. Mă aşteptam să-i găsesc expuşi la vedere, printre publicaţiile de top, în primele rafturi. I-am găsit greu. Fără urmă de orientare spre ei. Amestecaţi printre alţii. Poate că a fost ghinionul meu, dar ţin minte că, acolo unde mă aşteptam să-i găsesc, am dat cu ochii de-o carte pe care nu o voi uita până în ultimul ceas. Am rămas cu ea în mână dezorientată, vânzătoarea, văzându-mă, s-a apropiat de mine şi mi-a recomandat-o, mi-a spus că e ultimul exemplar, doar-doar mă va convinge s-o cumpăr, lăudându-se că a făcut o vânzare extraordinară, tot tirajul în câteva zile. Cartea era despre o doamnă bine-cunoscută de la Primărie. Care-şi rupsese un picior. Şi scria cum e când stai cu piciorul în ghips. Şi cum e când Ţi se scoate după nişte luni ghipsul. Doamna avusese o experienţă inedită. Doamna scrisese o carte!
Intrarea în librării am integrat-o mai apoi, ca sociolog, în chestionarele folosite în studiul emigraţiei. Proiectul se referea la intelectualii din Europa de Est. Şi întrebarea intra într-un capitol mai mare al chestionarului, despre felul în care ei, după emigrare, mai au acces la cultură. Umblam de la unul la altul, stăteam cu orele în casele lor, discutam despre ce vrei şi ce nu vrei, până să trec la chestionare. Am intervievat atunci douã sute cincizeci de intelectuali din România, emigraţi până în 1990. În Franţa, în Anglia, în Olanda, în Grecia, în Argentina.
Răspunsurile lor semănau. Şi dezvăluiau un fenomen dureros. Înainte de emigare, spuneau, în România, eram obişnuiţii librăriilor, ai premierelor, ai concertelor. Şi acum? Ei, acum nu mai e cazul. De ce? Înainte de a mi se da răspunsul, toţi cădeau pe gânduri. Apoi, încercau explicaţia: preţurile sunt prohibitive, oraşele sunt descentralizate, distanţele mari îţi taie iniţiativa şi… problemele emigraţiei sunt copleşitoare, viaţa de zi cu zi nu-ţi mai dă răgazul să te gândeşti la bucuria unei participări la un eveniment cultural. Aşa că, în timp, a rostit cineva concluzia (desemnând o dureroasă realitate), „am intrat într-o inhibiţie psihologică. Am început să avem sentimentul că noi nu mai aparţinem acelei lumi, a concertelor, a premierelor, a lansărilor de carte. Şi că nici ea nu ne mai aparţine“.
Mă tem că pe această inhibiţie se înrădăcinează jalnica impostură culturală în care trăieşte omul de rând al zilelor noastre. Din cauza acestei inhibiţii, primăreasa care-şi rupsese piciorul aducea câştig librăriilor. Din cauza acestei inhibiţii ziarele şi televiziunea ne pot ameninţa astăzi cu titluri de-o şchioapă că, după ce a fost divulgat adulterul omului cu funcţie de prim-rang, „Doamna scrie o carte“.