Discutii libere: colinde, colindat, colindatori

În cadrul celor câteva minute pe care le aloc, consecvent, de multi ani, la cursurile mele, discutiilor libere, înainte de Craciunul trecut, o studenta din anul I Etnologie, care se pregatea sa mearga la colindat cu un grup vocal din Universitate mi-a cerut parerea despre un text din repertoriul grupului, text despre care avea nedumeriri si întrebari – daca acela era, cu adevarat, un colind si, daca da, atunci care ar fi putut fi semnificatia lui.
Iata, mai jos, textul respectiv: „Jos în Tara Româneasca (bis)/ R(efren) Negura, negura/ Dâmbra, dobra, elibra/ Foaie verde iedera/ Este-o gradina domneasca (bis) R/    Da’ domnu-ne Iuonasu (bis) R/ S-o facut calugarasu (bis) R/ La colidi-ie la Blaju (bis) R/ Si doamna sa Iuonita (bis) R/ S-o facut calugarita (bis) R/ La colidie-n Bistrita“.
Transcriu, cât pot de fidel, textul manuscris, pus pe hârtie de studenta noastra, fara vreo indicatie despre culegator, loc, an al culegerii etc., detalii cât se poate de importante pentru un raspuns pertinent întrebarilor ridicate. Constat, totusi, acuratetea consemnarii, încercarea de transcriere fonetica, pastrarea – presupun – nealterata a unor elemente lexicale locale, regionale sau arhaice, asa-numitele de catre un lingvist „elemente întunecate“, mai ales în versul al doilea al refrenului („dâmbra, dobra, elibra“), ca si cuvântul „colid’ie“, necunoscut mie, în fine, câteva indicatii geografice – Blaj, Bistrita – care ne-ar permite o eventuala localizare a zonei de provenienta, precum si „incipitul“ („Jos în Tara Româneasca“) retinut de Ovidiu Bîrlea (1981, 331) în câteva colinde transilvanene, „ca un ecou sublimat al vechilor dorinte de a se uni cu tara“ (!!!-N.C.). Prezenta refrenului, cu sintagme tipice pentru colindatul din Transilvania (în special „Foaie verde iedera“), si versul de deschidere autentifica apartenenta textului la categoria colindelor, iar optiunea stapânilor „gradinii domnesti“ pentru calugarie l-ar plasa în zona colindelor profesionale, daca nu cumva, tinând seama de antroponimele evocate, va fi fost un colind onomastic, pentru cei care poarta numele Ion. Absenta formulei finale, urarea directa („V-o-nchinam cu sanatate“ etc.) are o explicatie sigura în modul în care au fost culese cele mai multe colinde, din majoritatea colectiilor, înregistrate sau puse pe hârtie în afara contextului ceremonial al colindatului, când formula nu-si avea, practic, rostul.
Si, cu aceste consideratii ad hoc, discutia s-a încheiat si noi am revenit la oile noastre, la propriu, pentru ca tema lectiei, la data respectiva, era pastoritul traditional.
Au trecut Craciunul si Anul Nou, cu toate ale lor, dominante fiind, în media de toate culorile, aspectul culinar (cârnati, sarmale, „pomana porcului“) si „distractia“ (pâna si un copilas de 4-5 ani, întrebat ce o sa faca în vacanta, la bunici, raspunde, dupa sablonul auzit la adulti, „o sa ma distrez!“). Iar în sfera „distractiei“ s-au înscris zecile de festivaluri de obiceiuri, „de la Turnu-n Dorohoi“ si „din Hotin si pân’ la Mare“, unde nu mai vin vecinii estici „de-a calare“, ci colindatori, uratori, mascati, facându-si zgomotos simtita prezenta, pe scenele din salile de spectacol sau în aer liber, pe strazi, în orase, la poalele blocurilor, pe bulevarde, în statiile de metrou etc. etc. Manifestarile organizate au fost preluate cu aplomb de nesfârsitul numar de canale de televiziune, nationale si locale, încât, daca cineva ar fi monitorizat cu atentie fenomenul, ar fi constatat ca timp de cel putin doua saptamâni, daca nu chiar mai mult, obiceiurile de Craciun si de Anul Nou au tinut capul de afis în audio-vizualul românesc. Sa adaugam la acestea un fenomen nu mai vechi de doua decenii, concertele de colinde, devenite, nu-i asa, traditionale, precum, pastrând proportiile, Concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena. Cantautori cu staif, din tara si din strainatate, si-au creat publicul lor, care îi urmeaza fidel în marile sali de concert ale României (din pacate, nu prea multe!), le fredoneaza cântecele, le cumpara CD-urile, aducându-le, cum relata presa la vremea respectiva, câstiguri frumusele. Ca sa nu mai vorbim despre cântaretii de muzica populara sau despre interpretii de muzica traditionala (e o distinctie care s-a impus si de care trebuie sa tinem seama) care si-au inclus în repertoriu un colind sau ceva ce seamana cu un colind (e trendy, nu-i asa!), impunând moda cântatului solistic al colindelor, ceea ce contravine flagrant imaginii pe care cercetatorii seriosi ai fenomenului au încercat sa o impuna în studiile lor docte: colindele sunt cântece ceremoniale, interpretate, de regula, în grup, de catre ceata de colindatori barbati tineri, feciori.
Urmând îndemnul antropologilor de a-i asculta pe nativi, sa luam nota de o informatie cuprinsa în „Memoria ethnologica“. Revista de patrimoniu ethnologic (aici, o nota filologica: daca în titlul publicatiei scrierea „ethnologica“, cu th, se sustine oarecum, în subtitlu, „patrimoniu ethnologic“, nu mai are, dupa parerea mea,  justificare) si memorie culturala editata de Centrul Judetean pentru Conservarea Culturii Traditionale Maramures, anul XII, nr. 44-45, iulie-decembrie 2012, Baia Mare, în care Marius Clonda sistematizeaza obiceiurile de Craciun în viata satului românesc din Ardeal, ierarhizând grupele de colindatori, în ordinea în care acestia se manifestau, de la cei mai mici, de trei-sase ani, urmati de cei de 6-12 ani, grupati pe neamuri (frati, veri) sau pe vecinatati, apoi cei de 10-14 ani, care – nota bene! – merg cu steaua sau cu Irozii, abia „al patrulea rând de colindatori“ reprezentând obiceiul în plinatatea lui, al cetelor de feciori, „buni de armata si de însurat“, care colindau mai ales casele cu fete de maritat, si, în al cincilea rând, gazdele, apoi, al saselea rând de colindatori formându-l „gazdele“ care colindau alte familii de gazde si prieteni“. Cum se vede, nici vorba de colindat individual, solistic, întreg obiceiul fiind o manifestare de grup – grup  de vârsta, de gen (baieti) sau de statut social, tineri necasatoriti, feciori.
De altfel, aceasta particularitate a fost avuta în consideratie si de membrii Comisiei Nationale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial din România care au întocmit, împreuna cu Comisia similara din R. Moldova, dosarul pentru includerea Colindatului de ceata barbateasca pe Lista reprezentativa UNESCO în 2013.
Ca principiul nu mai este respectat întrutotul, si nu de ieri, de alaltaieri, rezulta din cercetarile de teren din ultima suta de ani si din culegerile publicate în urma acestora, în care, la rubrica Inf. (informator) a fost trecut adesea un singur membru al cetei, poate conducatorul acesteia, „vataful“ sau cum i se spune local acestuia, sau un membru al  cetei, disponibil la data culegerii sa „spuna“ sau sa cânte colindele din repertoriul cetei  respective.. Pentru ca mai e o observatie de facut: în foarte rare cazuri colindele au fost culese in situ, la fata locului, în procesul colindatului, de Craciun (sau de Anul Nou), ori macar în perioada îndatinata, consacrata zicerii lor. În A.I.E.F. s-au pastrat colinde culese de marele etnomuzicolog Constantin Brailoiu, de la un singur interpret, din Cârtisoara-Sibiu, pe 18 septembrie 1937,  de la doi interpreti din Dragoslavele–Arges, în data de 8 martie 1939. Si Ilarion Cocisiu culege de la trei interpreti din Gurasada-Hunedoara, în plina vara, pe 13 iulie1938, Lucilia Stanculescu o înregistreaza pe Maria Stroe, de 19 ani, din Jugur-Arges, la 19 noiembrie, 1954, Harry Brauner îl înregistreaza pe Stefan Georgescu zis „Cosaru“, de 45 de ani, în Bucuresti, în data de 15 noiembrie 1932 etc., etc. (Toate exemplele din „Colindatul traditional românesc. Sens si simbol“. Prefata, antologie si glosar de Sabina Ispas, Editura Saeculum Vizual, Bucuresti, 2007; tot aici, exemple de colinde culese în perioada Sarbatorilor, de echipe ale I.E.F., alcatuite din profesionisti precum Ovidiu Bîrlea, Mariana Kahane, Lucilia Georgescu, Al. I. Amzulescu, Ghisela Suliteanu s.a.)
Revenind la textul care a declansat aceste „discutii libere“, constat ca o varianta foarte asemanatoare cu acesta se afla în antologia mentionata mai sus: „Colo josu-i mai în josu-i/ Frunza verde iedera,/ Negura dela Dobra ielibra! ssic!- n. autt/Iesti-o gradina domniasca,/ Da’ nu-i domn cin’ s-o domneasca,/ Ca domnutu Ionas/ S-o facut calugaras/ La manastire la Blaj/ Si doamna-sa, Ionita,/ S-o facut calugarita/La manastire-n Baita.// Si-o-nchinam cu sanatate,/ Ramâi, gazda, sanatoasa,/ Cu colinda veseloasa.“, urmata de o nota a editorului: „Colinda – A.I.E.F., Fg. 4945a; localitatea Galda de Sus – jud. Alba; interpret: Man Vianu, 51 a; culegator: Ilarion Cocisiu. Învatata «ta’de cân’ am fos’ mic, de la Daramus Tiprean din Cetea. Feciorii si copiisit n-o prea stie aici, la noi»“ (Ispas 2007, 275).
Informatiile retinute de culegator de la interpretul colindei sunt pline de interes. Ele sustin, odata-n plus, caracterul insolit al textului, confirmat si de faptul ca în tipologia realizata de Monica Bratulescu , sub 215. Face-m-as calugaras au fost înregistrate numai patru variante, aceasta plus una din Urisiu de Sus, Mures (culeg. B. Bartók), alta din Tusinu-Sâmpetru de Câmpie, Mures, din colectia lui Sabin V. Dragoi,  si o a patra din arhiva I.C. E. D., tot din Galda de Sus, Alba. Iata mai jos varianta 298, Tusin, jud. Cojocna, „Colo, colo, ’n valea mare,/ Christos Domnului nostru/ Este-o gradina domneasca/ N’are cine s’o pliveasca./ Haideti cu toti s’o plivim,/ Domnului sa-i multumim,/ Ca domnul sau Toderas/ S’a facut calugaras,/ La manastire la Blaj,/ Si doamna-sa Toderita/ S’a facut calugarita,/ La manastire’n Bistrita“ (Sabin V. Dragoi, 303 colinde cu text si melodie. Culese si notate de…, Ministerul Cultelor si Artelor. Comisiunea pentru Arhiva Fonogramica si Publicarea de Folklor Muzical no. 1, Scrisul Românesc, (f.a) s1931t).
În absenta oricarei informatii în legatura cu „destinatarii“ acesteia, colinda a fost plasata de Monica Bratulescu (1981) într-o categorie hibrida („X. Colinde-cântec“), în timp ce Sabina Ispas creeaza o clasa adhoc, „Calugarie“, în care include un colind la fel de insolit ca si acesta, „Cel unchias batrân“, tot din culegerea lui B. Bartók, întâmplator sau nu înregistrat în aceeasi localitate, Urisiu de Sus, judetul Mures, cules de la un singur interpret, Vasile Suciu, de 31 de ani, în aprilie 1914 (cu aproape 100 de ani în urma!) si un text cu totul diferit, „Toader Diaconul“, extras din colectia lui G. Dem Tedorescu (1885), „Scris în Bucuresti, la 11 maiu 1884, dupa Petrea Cretu Solcan, lautarul Brailei“ (La Monica Bratulescu, Tipul 158. „Diacon si diaconeasa calugariti“, cu mentiunea „dub.“, adica dubioasa!, în clasa VII. Edificatoare si moralizatoare).

Trebuie sa ma opresc aici. Discutiile libere provocate de textul colindului pregatit de studenta noastra si de colegii ei pentru colindatul urban de la Craciunul anului 2012 tind sa depaseasca limitele unui articol de revista. Ramân neelucidate o parte din cuvintele cuprinse în refren, marcate cu „sic“ de Sabina Ispas, vocabula „colid’e“, din textul prim, ridica semne de întrebare circulatia lui restrânsa, legatura cu viata monahala, semnificatia toponimelor si înca altele. Precum si chestiuni de tehnica a culegerii si editarii folclorului, tinând de „spinoasa“ si actuala problema a textualizarii (termen tehnic pe care PC-ul meu nu-l recunoaste!). Se vede treaba ca „folclorul vechi“ nu si-a epuizat resursele, reconfigurându-se într-un obiect de studiu mereu nou si, pentru unii, chiar incitant.