Amos Oz, „Deodata in adancul padurii“, traducere de Dana-Ligia Ilin, Bucuresti, Editura Humanitas, 2011.
Departe, departe, intr-un sat cunoscut doar de putina lume, toate animalele au disparut. Satul nu este ca oricare altul, ci e „cenusiu si posomorât, inconjurat de munti si paduri, nori si vânt. N-avea prin preajma vreun alt sat.“ De aici, nimeni nu putea merge mai departe, caci la capatul satului erau codri nemarginiti in care oamenii se temeau sa patrunda, apoi urma un lant de munti inalti; „lumea se sfârsea acolo“. Cel mai greu e, insa, noaptea, când „niciun câine nu mai urla la luna si nicio vulpe nu misuna prin padure, nici macar un greier nu târâia“. Iar gândurile oamenilor se fac tot mai intunecate si spaimele le devin din ce in ce mai mari, aici, in satul unde nu mai era nici macar un pui de sticlete si niciun peste in râu si unde pâna si pasarile calatoare nu mai au curajul sa se opreasca, fie si pentru câteva clipe. Doar invatatoarea din sat, Emanuela, incearca sa le spuna, din când in când, copiilor cum era lumea pe când animalele nu plecasera inca, insa pâna si elevii ei o iau in râs, refuzând sa o creada, urmând modelul parintilor lor, care o dispretuiau pe Emanuela pentru ca inca mai vorbea despre acele lucruri pe care ei incercau sa le uite cu orice pret. Poveste pentru copii, fabula postmoderna, alegorie extrem de bine pusa la punct? Câte ceva (ori doar partial ceva) din toate acestea si inca ceva pe deasupra, cartea lui Amos Oz, „Deodata in adâncul padurii“, dedicata de autor nepotilor sai, cucereste inca din primele pagini si, asa cum era de asteptat, se dovedeste a depasi cu mult cadrul unei istorisiri pentru cei mici. Caci, ramânând, la un anumit nivel, (si) asa ceva, cartea aceasta, publicata in anul 2005, spune – sau mai degraba sugereaza! – foarte multe si celor mari. Iar modelul pe care, la nivel textual, il urmeaza autorul, acela al povestilor care incep cu „A fost odata“ si se termina cu „Si au trait fericiti pâna la adânci batrânete“ este subminat sistematic, tocmai pentru a demonstra, daca mai era nevoie, ca, uneori, in lumea oamenilor mari, lucrurile nu se intâmpla la fel ca in povesti; si nici nu se (mai) pot termina ca atare.
Comparat, de unii critici, cu textele medievale ale caror semnificatii trebuiau descifrate cu grija de catre initiatii intr-ale alegoriei, iar de altii cu situatia din „In fata Legii“, de Kafka, unde, se stie, un om asteapta toata viata in fata unei usi, dincolo de care nu indrazneste niciodata sa paseasca, chiar daca era convins ca acolo isi va descoperi, in sfârsit, sensul existentei, „Deodata in adâncul padurii“ este o scriere mult mai complexa decât o prima lectura ne-ar lasa sa banuim. In primul rând, pentru ca autorul construieste câteva personaje care se individualizeaza profund pe fondul unui univers uman aparent uniform. Astfel, chiar daca toti ceilalti pretind ca au uitat cum era inainte si nici macar nu mai vor sa vorbeasca despre trecut, batrânul pescar Almon inca mai ciopleste in lemn figurine care reprezinta animale in miniatura si tânjeste dupa câinele sau, Zito, care plecase si el odata cu celelalte necuvântatoare ale satului, dar care (e convins Almon!) nu se poate sa-si fi uitat fostul stapân al carui singur tovaras era. La rândul lor, Danir Tiglarul, Solina Cusatoreasa si sotul ei, infirmul Ginome, se poarta, cel putin in unele momente, ca si cum le-ar fi dor de viata pe care o dusesera inainte de a ramâne singuri in sat. Iar Lilia Brutareasa Vaduva inca mai pastreaza firimituri de pâine pentru pasarile care nu mai cânta de ani de zile in trista si tacuta asezare, unde, in fiecare seara, toti oamenii isi zavorasc portile si ferestrele pentru ca nu cumva Nehi, Duhul Muntelui, sa vina si sa pedepseasca pe cineva pentru vina cea veche a tuturor, cea pe care nimeni nu mai vrea sa o recunoasca. Numai ca pâna si acesti câtiva locuitori ai satului ajung sa nu mai aiba curajul de a spune ceea ce gândesc sau de a exprima, intr-un fel sau altul ceea ce simt, de teama ca nu cumva toti ceilalti sa râda de ei. Caci, chiar daca sunt sarmani si lipsiti de toate cele, majoritatea satenilor au suficienta energie pentru a dispretui, a jigni si a face sa sufere pe oricine nu se poarta asemenea lor. Viata se scurge, astfel, searbada si monotona, oamenii vorbesc doar despre ceea ce e strict necesar, iar zilele trec, asa cum si anii trec, incet-incet. Copiii cresc, astfel, intr-un univers al tacerii si al lipsei de veselie, unde oamenii stiu sa râda doar unii de altii, nu, insa, si sa se bucure. Desigur, „lumea adevarata nu este numai ceea ce vede ochiul si aude urechea si pipaie degetele, ci si ceea ce ochiul nu poate sa vada, urechea nu poate sa auda si degetele nu pot sa pipaie si se arata uneori, doar o clipa, celor ce vad cu ochiul mintii.“ Toate acestea ar fi putut sa le spuna copiilor mai ales Almon Pescarul, insa cine sa-l asculte, când cu totii il batjocoresc pentru ca e batrân si refuza sa gândeasca asemenea majoritatii…
Citit ca o poveste, textul lui Amos Oz pare a se situa, ca tonalitate si ca structura, dar si in ceea ce priveste atmosfera adesea sumbra si sentimentul de teama pe care-l induce lectorului, mai aproape de unele dintre povestile lui Charles Perrault decât de atât de fericitele (cel putin in final, când toate incercarile la care sunt supusi protagonistii se termina cu bine, iar Binele invinge Raul) basme ale lui Hans Christian Andersen. Dincolo, insa, de acest nivel, „Deodata in adâncul padurii“ capata semnificatii extrem de profunde si vorbeste cititorului contemporan, israelian si nu numai, despre comunitati unde adevarul exista doar pentru a fi negat de toata lumea, despre teama de a te raporta la trecut, despre viata lipsita de zâmbet si mai ales despre cât de bine stiu oamenii sa-i faca pe semenii lor sa sufere doar pentru ca au, uneori, idei diferite. Iar cei carora aceste scenarii le suna cunoscut si le spun ceva – ceva deloc lipsit de importanta despre lumea in care traim! – trebuie, cu siguranta, sa citeasca pâna la capat „povestea“ scrisa de Amos Oz, nu pentru delectare, ci pentru ca, adesea, prin intermediul pretextului povestii, adevarurile devin mai clare, chiar si pentru acei mereu dispusi sa le ignore. Dar, pentru ca aparenta unui basm, fie el si cu atât de profunde implicatii, sa fie pastrata pâna aproape de final, scriitorul aduce in prim plan, in mijlocul acestui univers atât de cenusiu, doi copii, Maya si Matti, care gasesc in ei puterea de a incalca toate interdictiile si toate obiceiurile respectate de vecinii si cunoscutii lor. Se intâmpla astfel pentru ca, intr-o buna zi, pe neasteptate, cei doi vad in râu ceva ce nu-si imaginasera ca vor avea vreodata ocazia sa vada cu ochii lor: un peste! Convinsi ca nu a fost o simpla iluzie si ca, deci, undeva, departe (sau poate chiar foarte aproape), traiesc si alte animale, pe care pâna atunci le cunoscusera doar din figurinele lui Almon si desenele stângace ale Emanuelei, cei doi pornesc intr-o temerara expeditie. Desigur, in adâncul padurii. Fara indoiala, Maya si Matti simbolizeaza capacitatea umana de a depasi orice conditionari impuse arbitrar si, mai cu seama, dorinta de a descoperi adevarul din spatele tuturor aparentelor. Modelul calatoriei initiatice, semnul caracteristic al majoritatii basmelor, este pastrat de Amos Oz, numai ca aceasta calatorie – pe care cei doi o fac nu fara teama sau ezitari si care nu e deloc lipsita de momente tensionate – nu se incheie cu asteptatul happy-end. Caci, fara indoiala, Amos Oz nu scrie o simpla poveste…
Intrebarea care a revenit ca un adevarat leit-motiv in mai toate interpretarile de care aceasta carte a avut parte a fost ce trebuie sa inteleaga cititorul din aceasta imagine a unei lumi lipsite de animale. Raspunsul pe care scriitorul israelian il ofera – insa doar subtextual – este tocmai ca cititorul nu trebuie sa inteleaga ceva, ci sa caute sa interpreteze. Si, mai mult decât atât, sa aiba curajul de a se privi, in paginile acestui inedit basm, ca intr-o veritabila oglinda. In care isi va vedea chipul, chiar daca nu intotdeauna imaginea reflectata va corespunde cu ceea ce societatea contemporana ar vrea sa vada in orice oglinda in care, chiar daca doar rareori, ajunge sa se priveasca. Considerate, de alti exegeti, drept veritabila metafora a Holocaustului (caci animalele parasesc satul de teama, se exileaza singure „deodata in adâncul padurii“, pentru ca oamenii ajunsesera sa se poarte cu ele cu prea multa violenta), intâmplarile din aceasta carte vorbesc, cu mijloacele si limbajul adevaratei literaturi, fie ea si invesmântata in haina prozei pentru copii, despre un trecut marcat de secrete intunecate, despre o vinovatie colectiva de care nu pot scapa nici macar cei buni, caci si ei ajung, prin chiar tacerea lor, sa prefere conformismul unei societati ipocrite adevarului pe care il cunosc prea bine. Adica, altfel spus, despre societatea omeneasca din mult prea multe momente ale evolutiei sale. Finalul, lipsit de vreo formula facila care sa sugereze ca oamenii vor trai, de atunci incolo, cu totii fericiti, ii evidentiaza din nou pe cei doi copii, Maya si Matti descoperind nu Pamântul Fagaduintei si nici vreun Paradis perfect, ci un soi de refugiu al animalelor si al câtorva oameni din sat, disparuti si ei. Desigur, aparenta e aceea a unei fericiri atotstapânitoare, insa teama si resentimentele nu lipsesc nici de aici. Dovada ca la capacitatea de a uita si de a ierta se ajunge foarte greu… Amos Oz ramâne si acum, cel mai adesea, pe tarâmul sugestiei, oferind cititorilor sai nu dezlegarile vreunei sarade si nici morala vreunei fabule, ci mai multe posibilitati de a-si intelege mai bine prezentul – cu scopul de a-si evalua mai corect trecutul. Natura e plina de fiinte invizibile, afirma Yeats in „Mitologiile“ sale. Pornind, subtextual si de la aceasta convingere, Amos Oz nu vorbeste in povestea sa despre elfi si zâne, ci despre acele fiinte pe care, mult prea adesea, oamenii aleg sa nu le observe sau pe care isi permit sa le ignore ori sa le dispretuiasca. Dar tocmai acestea, fie ele animale sau oameni, sunt cele care fac lumea noastra mai frumoasa, iar viata de zi cu zi, macar un pic mai senina.