Cu un brad de Craciun încarcat de daruri seamana ultimul numar din 2013 al revistei „Saeculum“, publicatia creata si tinuta mereu vie de regretatul Alexandru Desliu si slujita cu abnegatie de Mircea Dinutz, alt daruit trecut si el prea iute în alta lume. Revista de la Focsani e un reper însemnat al vitalitatii culturale ce supravietuieste, eroic, în vechile provincii românesti. De aceea e preferabil, în pofida oricaror neajunsuri si a sumbrei profetii despre disparitia revistelor de cultura, sa începem anul cu o picatura de inconstienta si optimism iresponsabil cu privire la soarta acestor importante repere ale culturii românesti ce traiesc cu fiecare numar sub amenintarea mortii, la propriu si la figurat. Cu putine exceptii, Provincia culturala desfide si surclaseaza, în momentul de fata, respectiva profetie în comparatie cu Centrul prapastios, moralmente mai subred si mai agitat ca oricând si dându-se de aceea mai responsabil, cu sabia ori cu nuiaua în mâna, de soarta si viitorul respectivei culturi: vizibil influentati, puternic, de partizanate politice, destui exponenti ai Centrului „monitorizeaza“ cultura, arta si literatura cu arma la umar, instaurând sau întretinând astfel un climat razboinic si nu putin „terorist“. În câmpul pasnicelor confruntari de idei suiera gloantele, batrânul Kogalniceanu s-a demodat cu vetusta lui pretentie de critica nepartinitoare preocupata de a lovi cartea, iar nu persoana, în fine, polemica, departe de a fi cordiala, e înlocuita cu pamfletul contondent plin de cuvinte urâte si miros de mahala de la care uneori si provincialele se molipsesc. Nu e cazul revistei „Saeculum“ de la Focsani.
Reaparitia „bâtei patriotice“
„Desi cu radacini martiale (polemos însemnând în greaca razboi)“ – scrie Rodica Lazarescu în editorialul sau din „Saeculum“ – „polemica a fost si ar trebui sa ramâna un razboi al ideilor, o batalie în spirit, iar nu o confruntare pe câmpul de lupta, în strada sau peste gard, «armele» polemistului fiind argumentul, logica, spiritul critic, masura si, nu în ultimul rând, bunul-simt. «O confruntare pasnica de idei» – zice N. Manolescu, revendicându-se de la E. Lovinescu, în vreme ce pamfletul ar fi una de cuvinte, cât se poate de razboinica, polemistul trebuind musai a avea («din pacate», cum sustine acelasi N. M.) talent literar. «Daca nu stii sa scrii ca lumea, e mai bine sa nu scrii pamflet»“. Nenorocirea e ca pamfletarul, noul activist cu vechea bâta patriotica în mâna nu stie ca nu stie „sa scrie ca lumea» si, prins în flagrant delict de mojicie si primitivism, scrie cum stie de la instructorii de „dresaj“ terorist din epoca trecuta. Exemplul pe care-l da dna Lazarescu, acela cu redactorul-sef, „pardon, manager de gazeta literara caruia i se reproseaza“ comportamentul necivilizat si grobian, este edificator pentru mentalitatea totalitara sub comanda careia un asemenea individ, mustrat pentru rele purtari, va sari în fata Tribunei publice (a poporului carevasazica) pretinzând ca mustrarea lui, stâlp de nadejde al culturii nationale, reprezinta „o agresiune anti-româneasca si anti-crestina“, „un afront la adresa României, a crestinismului si a bunului-simt“, a Constitutiei si „chiar a României si a poporului român“! Editorialista de la „Saeculum“ defineste specimenul si specia de confruntare pe care el o reprezinta încadrându-le, bibliografic, între „îndreptarul lui Karel Capek si parabola lui Marin Preda din „Neistovita inventivitate a tipului infect“: nu-i oare prea mare „onoarea“ pe care i-o face purtatorului de bâta patriotica?!
Un „detractor“
Un „caz literar“ cu fond tragic al irezolvabilei contradictii dintre constiinta de sine si imaginea publica îl reprezinta eseistul, criticul literar si prozatorul Alexandru George. În pofida evidentei, stralucitul critic cu acest nume a nutrit despre sine un veritabil cult al prozatorului ce-si închipuia ca este: de aici, din aceasta contradictie deloc întâmplatoare în singuratica breasla, s-au iscat toate conflictele si „confruntarile“ pe care le-a avut în lumea literara. I s-a dus vestea autorului extraordinarelor carti „Semne si repere“ si „Marele Alpha“ dedicata lui Tudor Arghezi, ca ar fi un „demitizant“ si un „demolator“ al lumii taranesti si al imaginii ei din viziunea literara a unor mari scriitori. Faptul provine, cred, dintr-o mare neîntelegere, una care confera însa prozatorului ce voia cu orice chip sa fie un nimb de-a dreptul tragic. Ins „climatic“ si considerat „ursuz“ de multi, omul era de amenitate si cordialitate în relatiile lui normale si naturale; „iconoclastul“ avea umor cu carul si, în particular, era un povestitor inimitabil de fapte si întâmplari din trecut, înclinatie ce i-o fi sustinut, fara îndoiala, credinta ca e si un mare prozator. Nu era. Avea ce-avea cu „taranii“, cu „taraniile“ si cu „lumea taraneasca“ despre care vorbea adesea cu un vizibil dispret, chiar cu indignare!, ca si Adrian Marino în Viata unui om singur, indignare provocata de „obtuzitatea“ proverbiala a taranului în raport cu lucrurile „gratuite“, spre deosebire de un citadin cu multe generatii în spate. Se tragea, ce-i drept, din si traise în mediul respectiv; privea de pe trotuar cu condescendenta si vag umilitor „ulita rurala“ si pe pietonii ei. Literatura româna postbelica – dar nu numai ea! – avea între contemporanii criticului Alexandru George multi mari scriitori „rurali“, proveniti din mediul taranesc sau atasati de acest mediu. Imaginea supralicitata, disproportionata pe care o avea despre prozatorul ce credea ca este l-a facut pe criticul stralucit Alexandru George sa fie perceput ca fiind în permanenta pe picior de razboi cu „rivalii“ sai literari, mai toti prozatori ai mediului taranesc. Si-a transferat aceasta „rivalitate“ imaginara si asupra vietii si temelor taranesti din care se inspirau acestia. Nu cunostea lumea taraneasca; n-avea, cum se spune, nici „organ“ pentru ea, ca si de altfel, irealistul singuratic Adrian Marino. Rivalitatea închipuita si resimtita irealist de Al. George pe tarâmul prozei de fictiune l-a facut sa se exprime negativ cu privire la asa-zisii sai rivali, dar si la adresa lumii taranesti în sine, pe care o detesta, si careia, pe drept cuvânt de asta data, nici nu-i prevedea un mare viitor. A polemizat mult, uneori contondent, parându-i-se ca e „atacat“ din toate partile. A murit crezând ca este un mare prozator citadin, nemeritat si nereceptat la justa sa valoare într-o lume de tarani, dar încrezator în comprehensiunea celor ce vin, în viitor. Care, deocamdata, se lasa înca asteptata în pofida faptului ca, admirabile, povestirile lui insolite si livresti, „cu sensul la urma“, acuza un postmodernism azi la mare pret! Critici reputati, poate cam conservatori, autori de pretioase istorii literare sau în curs de scriere se arata distanti în pretuirea lor pentru prozatorul si, îndeosebi, romancierul Alexandru George. Un critic literar, repet, care poate însa rivaliza stralucit cu cei mai mari critici ai epocii trecute si nu numai. I-a ramas, din nefericire, imaginea de vesnic cârtitor si „demolator“ pe care, constat, o preia si o documenteaza în plus dl Iordan Datcu într-un articol din „Saeculum“ ce debuteaza cu o meritata lauda a impresionantului volum biobibliografic al lui Stan Cristea dedicat vietii si operei lui Marin Preda, pentru a se opri apoi pe larg asupra unui „detractor“ al marelui prozator – nimeni altul decât Alexandru George. Nimic din ceea ce sustine si dovedeste, cu citate în regula, domnia sa nu este inexact: asa este, Alexandru George poate fi socotit de la un punct încolo un „detractor“ (bârfitor) al lui Marin Preda, editorul multora din cartile lui Al George! Dl Iordan Datcu strânge ca un grefier riguros toate înscrisurile si vorbele lui Al George si ale altora auzite de autorul „Marelui Alpha“ la adresa lui Marin Preda alcatuindu-i acestuia un veritabil dosar de cadre de om mic, meschin, arghirofil si ranchiunos, scotând din acest „dosar“ un portret negativ al autorului „Morometilor“, portret „într-o singura culoare, cenusie“ si care, de aceea, cum spune dl Datcu, „nu este credibil“. Nu este „credibil“, însa Alexandru George nici nu trebuie crezut în spusele sau citatele lui. El trebuie doar înteles: în ratiunea dezamagirilor sale cu privire la felul cum „ruralii“ literaturii române (nu) l-au perceput si (nu) l-au pretuit pe romancierul citadin Alexandru George din propria sa imaginatie! Din aceasta socanta si „jignitoare“ contrazicere a propriei imagini pe care si-a faurit-o despre sine izvorasc amaraciunile lui tragice: faptul ca a scris cum a scris, ca „schita «Calul» dovedeste ca Marin Preda nu stie cum se ucide un cal“, rizibil, nu „dovedeste“ nimic. Arata doar ca în fata marelui prozator, stralucitul critic si-a pierdut umorul: si ne face sa zâmbim. Sa zâmbim de ambitia, copilaroasa, a criticului-romancier ca, fiu de cavalerist, el stie ce nu stie Marin Preda: cum se calareste si cum moare un cal de cavalerie, spre deosebire de o batrâna mârtoaga rurala cu care o ruda de-a lui Ilie Moromete nu mai are ce face si ca atare o condamna la moarte! Insensibil si „obtuz“ la farmecul si frumusetea gratuitatii, saracul taran vede ca bietul animal nu mai e bun de nimic si-l ucide cu cruzime… Zâmbim, în fine, cu tristete, în fata inaptitudinii unui fecund si amplu literat si stralucit critic român de a-si învinge aprehensiunea, iremediabila, provocata de o rivalitate imaginara cu un mare scriitor, dar si de cota scazuta de interes a prozatorului ignorat pe care Alexandru George nutrea convingerea ca-l reprezinta. Era „zacas„, scrie dl Iordan Datcu despre acest mare nerecunoscator care-l încondeiaza în ultimul hal pe Marin Preda, editorul multor carti ale ignoratului critic si prozator! Era asa cum spune dl. Datcu si cum sunt multi altii si pe care, pentru aceasta, nu-i pretuim mai putin. Ca si pe marele si regretatul critic iconoclast, eseist subtil si erudit, traducator daruit al unor Voltaire, Anatole France, Zola, al fratilor Goncourt, Rémy de Gourmont, a lui Villiers de L’Isle-Adam si al multor altora.
A scris enorm si n-a suferit putin, trecând prin ocupatii si meserii fara nicio legatura cu literatura: de la muncitor necalificat la Întreprinderea Mecanica din Bucuresti si referent tehnic si desenator la Institutul de Cercetari pentru Constructii, pâna la tehnoredactor la revista Metalurgia si constructii de masini! Între 1959 si 1972 ajunge, în fine, bibliotecar la Biblioteca Academiei. A locuit, pâna spre sfârsitul vietii, singur, într-o garsoniera saracacioasa din mahalaua Dristorului, pe trotuarul careia îl salutam adesea respectuos pentru depozitul enorm de cunostinte pe care-l reprezenta si plin de simpatie muta fata de insul distant si tepos ce era, pretuindu-i superlativ structura de om „enciclopedic“, cu o întinsa stiinta a vietii si a cartii în pofida careia, însa, ramasese un mare candid, în ciuda aparentelor contrare. Brutala uneori, causticitatea lui funciara nu ranea. Cel mult îi intriga pe nepreveniti. Privindu-l adesea, ca acum, de la distanta, între altii sau înconjurat de multi, omul parea inabordabil, izolat într-un cerc invizibil unde nimeni nu putea sa patrunda: era în fond un mare singuratic acest „zacas“ si neobosit „detractor“ al lui Marin Preda. Constantin Toiu ne povesteste, în „Memorii(le lui) din când în când“, ca odata, demult, în tineretea lor înfloritoare, „detractorul“ le-a daruit unor fete frumoase, poete si prozatoare si ele, în loc de flori, ce a doua zi se trec si se ofilesc, o traista plina cu oale si cratite de bucatarie, mai trainice decât florile: se purta acest citadin, fara sa stie, ca un taran veritabil, cu simtul durabilului menit „sa tina“ o viata de om…