Masacrul continua in Siria, mai cu seama in orasul Hama si in legatura cu aceasta e imposibil sa nu facem anumite paralelisme. In 1982, trupele lui Assad-tatal masacrau in Hama rezistenta Fratilor Musulmani. Acum, tancurile trag din plin in populatia revoltata. Artileria, de aceasta data este a Garzii Republicane conduse de Mahir Assad, fratele presedintelui Bashir, in vreme ce in 1962 erau trupele de asalt speciale comandate de Rifat Assad, fratele celui autointitulat „Leul din Damasc“, tatal lui Bashir… Un fel de istorie care se repeta, aproape identic, la mai bine de treizeci de ani, si care spune multe despre situatia din Siria.
Decizia de a reprima intr-o baie de sânge opozitia in chiar ajunul Ramadanului este semnificativa – atunci, ca si acum – si atrage atentia asupra raportului de forte in disputa, in vreme ce guvernul se pregateste sa prezinte Parlamentului un intreg pachet de reforme mai mult sau mai putin democratice. Opozitia are pareri clare in ceea ce priveste actuala guvernare, ea vrea caderea regimului Assad. Asta in vreme ce regimul ofera acum un pluralism atent controlat, ce lasa partidului Baas rolul de „partid conducator al statului si societatii“. Regimul concede revizuirea legii electorale si autorizeaza legalitatea partidelor politice, dar pune o serie de conditii cu care cei ce au pornit revolta nu pot fi de acord. Ca de pilda aceea care interzice formatiuni politice cu baze confesionale sau de filiera transnationala, prevedere menita sa scoata din politica Fratii Musulmani. Tot interzise sunt si formatiunile politice pe baze etno-tribale, cum ar fi kurzii. Ca sa nu mai vorbim de prevederea care instituie ca norma fundamentala interzicerea tuturor partidelor care nu demonstreaza suficient patriotism – o norma greu de cuantificat si tocmai de aceea foarte lesne de manipulat de catre Putere…
Regimul, in mod clar, incearca prin toate mijloacele sa câstige timp, convins fiind ca frica de schimbari politice radicale ar putea determina pe multi, in interior ca si in exterior, sa nu dea credit total opozitiei. In ceea ce priveste situatia interna, regimul mizeaza pe speranta de a-i pune impreuna, ca un front comun, pe toti cei care se simt amenintati de o instabilitate ce dureaza de acum de luni de zile si are repercusiuni semnificative, indubitabile in sectorul economic. Se mizeaza, de asemenea, pe acea sectiune transversala a societatii siriene care se teme de reforme democratice si pluripartidism ce ar putea aduce la putere factiuni islamiste. In sfârsit, clanul Assad mai spera si in alianta minoritatilor confesionale: alauitii, crestinii, care se tem de eventuala ridicare a unui regim dominat de majoritatea sunita, si druizii.
Pe plan extern, regimul conteaza pe spaima de instabilitate geopolitica, intr-una dintre regiunile cele mai nevralgice ale planetei. Acea spaima care, cu tot carnagiul din Siria, e responsabila si de tacerea asurzitoare a tarilor din Orientul Mijlociu ca si a cancelariilor occidentale. Pâna la urma, s-ar putea spune ca aceasta cadere de guvern e temuta in egala masura si de catre prieteni si de catre dusmani. De la aliatul credincios, Iranul, care ar vedea spargându-se unitatea siita pâna la Libanul Hezbollah-ului care tine ochiul atintit la Assad, si la Israel, care se teme nu numai de un guvern islamist, dar chiar si de unul filo-occidental care ar trebui sa fie transparent si sa dea socoteala opiniei publice. Caci israelienii au preferat intotdeauna inamici previzibili celor imprevizibili care ar putea eventual taia avantajele care vin din situatia de nici-pace-nici-razboi si ar ridica in mod vocal chestiunea inaltimilor Golan nicicând restituite de catre guvernul israelian. Preocupata, nu in mai mica masura, e si Turcia, cu spaima ca din haosul situatiei siriene ar putea fi alimentata problema curzilor. Cât despre lumea occidentala, poate ca nu a fost niciodata mai preocupata de faptul ca instabilitatea in Siria ar putea determina pierderea anumitor valori si interese clare in zona si o destabilizare a intregului Orient Mijlociu, o criza de proportii.
Hama este, asadar, un extrem de important si dramatic test national si international. Vedem cum, in fata fortelor guvernamentale covârsitoare, rebelii se retrag acasa, pentru a nu cadea victime celei mai active si masacrante de pâna acum represiuni din toate statele arabe. Si daca statele din zona si Occidentul ar fi fost mai indignate pe fata si s-ar fi facut mai vocale in ceea ce priveste criza siriana, probabil clanul Assad ar fi abdicat pâna acum. Ramâne insa, si asa, marea problema necunoscuta: rolul fortelor armate, conduse exclusiv de clanul Assad, dar compuse in marea lor majoritate din suniti. Ce s-ar intâmpla in cazul unei ulterioare escaladari a conflictului, in asa fel incât sa ajunga de proportiile celui din Iranul pre-revolutionar, in timpul sahului Pahlavi? In cazul unei veritabile insurectii populare ar prevala lealitatea fata de clanul Assad sau fraternizarea cu masele? Multi analisti politici considera ca asta va depinde de felul in care opozitia va reusi sa atenueze sau chiar sa anihileze conflictele dintre laici si religiosi, dintre generatii, dintre sat si oras si mai ales acelea tribale care conditioneaza inca mult Siria.
Pentru multi locuitori ai oraselor Homs si Hama, unde au izbucnit pentru prima data revoltele, orice incitare la discriminare, ura, stari conflictuale in populatie nu inseamna altceva decât mâna lunga a guvernului care incearca sa provoace disensiuni, sa slabeasca unitatea opozantilor. Oamenii incep sa identifice cu exactitate semnele provocarii si pe acelea ale conspiratiei.
Autor: DUMITRU RADU POPAApărut în nr. 337