Sari la conținut
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCU
Apărut în nr. 468
2014-05-20

Diavolul şi geniul într-o singură făptură

    Patrick Proisy a jucat împotriva lui Ilie Năstase. Ca oricare alt contemporan şi coleg de circuit cu Nasty, francezul a aflat pe propria-i piele ce înseamnă atât talentul de prestidigitator al românului, cât şi răbufnirile nervoase ale acestuia. De aceea, când a devenit scriitor şi a publicat cartea Destinele de necrezut ale eroilor tenisului, Proisy a aşezat în larga galerie de portrete dedicate campionilor şi ilustrelor figuri ale istoriei sportului alb şi chipul lui Iliuţă. Nici nu se putea să ignore o asemenea prezenţă. Năstase putea fi admirat sau dispreţuit, dar în nici un caz trecut cu vederea.
    Fireşte, autorul francez pleacă de la constatarea pragmatică a performanţelor tenismenului nostru, una uşor de contabilizat la nivelul unui palmares ce putea fi încă şi mai impresionant decât a fost. Să recapitulăm şi noi…
    Campion de simplu la US Open în 1972, la Roland Garros în 1973, finalist la Roland Garros în 1971, finalist la Wimbledon (1972, 1976), câştigător al Turneului Campionilor în 1971, 1972, 1973, 1975, finalist în acelaşi turneu în 1974, de trei ori prezent în Challenge Round cu echipa României (1969, 1971, 1972), campion de dublu la Roland Garros în 1970 (alături de Ion Ţiriac), la Wimbledon în 1973 (împreună cu Jimmy Connors) şi la Forrest Hills în 1975 (tot cu Jimmy Connors), finalist în aceeaşi probă la Roland Garros în 1966 (cu Ţiriac) şi în 1973 (alături de Connors), campion de dublu-mixt la Wimbledon în 1970 şi 1972 (împreună cu Rosie Casals) şi finalist la US Open în 1972 (cu aceeaşi Rosie Casals). Enumerarea ar putea continua, căci Năstase a câştigat la simplu 58 de turnee ATP, disputând alte 38 de finale, în timp ce la dublu s-a impus în 45 de competiţii ATP, pierzând în alte 35 de finale. Este evident pentru orice observator obiectiv că românul a marcat o epocă în sportul alb şi că aprecierile de tipul „a fost un mare talent, dar palmaresul…“ nu pot fi luate în serios.
    Ei bine, cifrele seci pot configura un portret credibil campionului nostru, dar ele nu sunt în măsură a epuiza policroma personalitate a acestuia, uneori mai plastică şi chiar mai spectaculoasă decât apariţia unui cameleon.
    Asupra acestor aspecte „colorate” şi anecdotice se apleacă, plin de înţelegere şi simpatie, Patrick Proisy în volumul Destinele de necrezut ale eroilor tenisului, apărut la editura pariziană Cherche Midi în anul 2011. Iar portretul pe care autorul i-l pictează jucătorului român este unul şi inspirat, şi verosimil. Iată ce scrie fostul campion francez: „Năstase are un talent nebun. O capacitate permanentă de improvizare, o prodigioasă atingere a mingii, o viteză de anticipare complexantă. Dar, deopotrivă, şi o propensiune în a-şi pierde nervii, luând în balon pe arbitru sau pe adversar. Fireşte, totul spre încântarea maximă a publicului. Totul se petrece de parcă un diavol ar somnola înlăuntrul lui, niciodată în pană de imaginaţie, mereu în căutarea provocării. Desigur că acest diavol l-a oprit să obţină mari victorii în turnee importante”.
    Iar după acest preambul portretistic elocvent de la sine, autorul purcede la a trece în revistă unele momente cu-adevărat memorabile ce l-au avut ca erou pe Iliuţă Năstase.
    De pildă, în iulie 1975, pe când trebuia să joace un dublu alături de Arthur Ashe în Louisville, Kentucky, românul şi-a vopsit faţa cu cremă neagră de ghete, spre deliciul celor cinci mii de spectatori din tribune, majoritatea afro-americani…
    Altă dată, tot în 1975, dar la Turneul Campionilor de la Stockholm, Nasty juca împotriva aceluiaşi Ashe în grupă. Primul set a fost câştigat la unu de român, în setul secund americanul conduce cu cinci la doi, dar este egalat, apoi Ilie are nu mai puţin de şapte (7) mingi de break, toate pierdute. Năstase cedează manşa la cinci. În decisiv, el este condus cu patru la zero şi apoi cu patru la unu. La serviciu se găseşte Ilie, situaţia e dramatică, căci scorul este 0-40! El anulează prima minge de break. Serveşte apoi, dar Ashe opreşte mingea cu mâna, căci un copil de mingi scăpase un balon în teren în timpul schimbului. Normal, serviciul trebuie reluat cu două mingi. Doar că diavolul dinlăuntrul campionului român se trezeşte şi-şi face numărul. Năstase pretinde că Ashe nu a ridicat mâna pentru a anunţa că doreşte întârzierea serviciului. Urmeză o serie incredibilă de mimici, gesturi şi sunete ivite din noaptea bestiarului uman vizualizat doar de Bosch şi Blake. Ilie întârzie cu premeditare serviciul, întrebând de două-trei-cinci-şapte-zece-cincisprezece-douăzeci de ori „Are you ready, Mister Ashe?”. La capătul răbdării, americanul îşi ia bagajul şi părăseşte sala. Arbitrul de scaun îl dă câştigător pe Năstase, dar juriul turneului îi descalifică pe ambii jucători, apoi doar pe român. Seara, la restaurant, Iliuţă, ascuns în spatele unui imens buchet de trandafiri, îşi cere scuze în faţa prietenului său Arthur Ashe. Care, cum altfel, începe să râdă şi-l invită să ia loc pentru a bea împreună berea împăcării.
    Acesta era Năstase şi de acest Nasty îşi aminteşte cu plăcere publicul sărit de patruzeci de ani, iar nu de cifrele unui palmares oricum demn de toată admiraţia!