Mastile lui M.I. Gabriel Liiceanu in dialog cu Mircea Ivanescu, Editura Humanitas, Bucuresti, 2012, 254 p.
Nimeni nu mai poate pune, cred, la indoiala simtul lui Gabriel Liiceanu de sacal cultural, gata sa speculeze (simbolic, desigur) ultimele energii ale unei personalitati majore a culturii romane. Emil Cioran, Petre Tutea si, mai recent, Mircea Ivanescu au devenit pe rand „victimele de catifea“ ale eseistului cu fler de manager cultural. Cu ultimul, situatia este oarecum mai ciudata, intrucat e binecunoscuta reticenta lui Gabriel Liiceanu – derivata din preceptele Scolii de la Paltinis – fata de viata literara, de nu fata de literatura in general.
De dragul programului de marketing al editurii (ca doar nu de spaima „pierderii memoriei colective“ ce poate arunca „un popor intr-o stare de discontinuitate“, amenintat „de a fi evacuat din istorie“, cum bombastic ne spune „Cuvantul inainte“), eseistul isi calca insa pe inima si se apleaca, la propriu, asupra personalitatii lui Mircea Ivanescu. Il intereseaza pe intervievator nu atat opera poetului – e remarcabila performanta de a nu cita nici macar un vers in peste 200 de pagini –, cat mai degraba „codul hermeneutic sub care sta viata lui Mircea Ivanescu“.
Fortarea codului hermeneutic
Iar cum pentru descifrarea unui asemenea cod nu-i nevoie de bibliografie, ba chiar se impune depasirea ei totala, Gabriel Liiceanu nu-si bate capul cu documentarea pe viu a operei beletristice, multumindu-se sa consulte nu mai mult de o sursa. Careia ii si multumeste, personal, pentru efortul involuntar de a ajunge pe masa editorului de la Humanitas – privit, probabil, acest efort, ca finalitatea carierei criticului: „Ii sunt recunoscator domnului Al. Cistelecan pentru paginile scrise despre poezia lui Mircea Ivanescu. Ele m-au ajutat sa ma simt mai bine «pregatit» pentru dialogul acesta, chiar daca el nu poarta in primul rand asupra operei, cat asupra persoanei care a creat-o. Ma refer la paginile aflate sub semnatura lui in volumul pe care l-a coordonat recent, «Ivanescu 80» (Paralela 45, 2011), precum si la excelenta postfata pe care a scris-o pentru antologie «Versuri alese» (Paralela 45, 2010), intocmita de Ioan Radu Vacarescu“.
Acestea fiind zise, era de asteptat ca Gabriel Liiceanu sa purceada la spargerea codului hermeneutic Mircea Ivanescu nu printr-o serie de intrebari punctuale, individualizate, menite sa identifice paralele intre viata si literatura, ci fortand teme si problematici de-a gata, precum „destinul uman“, rolul individului in societate, „cutremurul istoriei“ etc. Si cred ca nu exista scriitor contemporan mai potrivit decat Mircea Ivanescu in a deconstrui toata aceasta gonflare metafizica. Ba, surprinzator e sa vezi ca poetul aflat pe patul de moarte isi trage o placere nemaipomenita din a insela pas cu pas asteptarile inalte ale filozofului. „Mastile lui M. I.“ se citeste, de aceea, ca o infruntare savuroasa intre doua personalitati cu totul opuse. Un Liiceanu intransigent, intepat, permanent pregatit sa intre in ipostaza de procuror al istoriei e contrariat cu savantlac stoic de un poet care si-a facut din insignifianta si din elogiul contingentului un adevarat program poetic-existential. Poetul pus pe sotii, de o verva surprinzatoare pentru o persoana care nu mai asteapta nimic de la viata, incearca sa-si convinga interlocutorul ca „destinul“ sau a fost hotarat de o serie de accidente: „La mine totul a fost intamplare, context“, e, probabil, marturisirea cea mai caracteristica, valabila nu numai cu privire la viata de zi cu zi, ci si la creatia in general. Mircea Ivanescu isi exaspereaza cu metoda, dar si cu o viclenie secreta, partenerul de conversatie avid de confesiuni artistice pline de emfaza. Poetul n-a scris altceva, daca ar fi sa-l credem pe cuvant, decat „poezie ocazionala“, in urma unor pariuri mai mult sau mai putin lucide la un pahar de vodca. Mai mult – si aici deja patrundem in taramul fascinant al lui „Mopete“ – scriitorul n-a inteles aproape nimic din mutatiile istorice majore pe care le-a traversat. Traumelor totalitarismului, atat de atent pandite si mosite de G. Liiceanu, doar-doar s-or arata la orizont, Ivanescu le opune „o trecere lina prin viata“, facilitata, ce-i drept, de evaziunea in universul cat se poate de concret al pisicilor si al alcoolului. Iar cand e vorba de politica si de raportarea la sistem, teza poetului e cat se poate de clara: a putut trece nepatat (sau, ma rog, cu cedari minime si formale) prin chingile lui doar pentru ca era ofiter sub acoperire… fara s-o stie.
Inversarea rolurilor
O mare parte din farmecul cartii rezida, de altfel, in inscenarea si inventarea celor mai nastrusnice modalitati de ocolire a chestionarului incruntat marca Liiceanu. Multe fragmente pot fi citite independent, ca sketch-uri – mostre de dialog intre surzi – in care niciuna dintre parti nu e pregatita sa renunte la propria viziune: „G. Liiceanu: «Si bun, stand asa ore si ore, ce se petrece in mintea dumneavoastra? Meditati continuu la conditia umana? Va rememorati viata?» –
M. Ivanescu: «In mintea mea nu se petrece nimic»“. „G. Liiceanu: «V-a interesat sa fiti premiat? Cum v-ati raportat la premiile literare primite, nu putine, din cate stiu?» Ivanescu: «La inceput, cand mi-au aparut primele carti, as fi dorit sa iau premiu, mai ales s-o conving pe nevasta-mea ca reprezint si eu ceva»“. „G. Liiceanu: «– Sunteti ca un boxeur care nu-si lasa niciodata garda jos. N-ati simtit niciodata nevoia de a face aluzie, printr-un cuvant pus pe coperta, la un sentiment dominant, la o stare, la o amintire, la o oarecare idee?» M. Ivanescu: «-Ei, na… Pai ce idee puteam sa am eu?»“. E drept ca uneori Liiceanu renunta la mina severa si se lasa sedus de inocenta mai mult sau mai putin mimata a poetului, intrand el insusi in joc. Alteori, ironia lui Mircea Ivanescu se dovedeste atat de subtire, incat, fara sa ne dam seama, rolurile se inverseaza: profundul eseist aterizeaza in praful contingentului, in timp ce „diminutivatul“ poet incepe sa leviteze ca un guru. Frumoasele scenarii ale tanarului alcoolic (cu complicitati intre prieteni, cu trasee bine marcate, aproape mitologice, intre carciumi si cu un jargon specific) sunt intampinate de Liiceanu cu naivitati moralizatoare: „Dar nu va temeati ca mirositi a vodca?“. Pasiunea cuplului Ivanescu pentru pisici e si ea taxata de filozof cu foarte putin tact metafizic: „Lasau prea mult par“. Poetul nu se incrunta, insa nu-si poate retine o condescendenta mangaiere pe cap: „Astea, cu firele de par, sunt fleacuri… Asta-i important?“.
Nu mai insist – s-a scris indeajuns – asupra rechizitoriului (politicos, dar ferm si inversunat) lui Gabriel Liiceanu la adresa „cedarilor“ lui Mircea Ivanescu, insa merita totusi spus ca si aici poetul ramane la fel de transant, in ciuda umilintei afisate la tot pasul. Nu cred ca Mircea Ivanescu legitimeaza compromisurile sau conformismul, asa cum insista la un moment dat intervievatorul, ci ca el condamna mai degraba aceste procese de intentie post factum. Unei etici alarmiste si disidente, a infruntarii cu sistemul (pe care, ca multi altii, Gabriel Liiceanu a dezvoltat-o doar dupa caderea comunismului!), Mircea Ivanescu i-a preferat o existenta „au fur et à mesure“, nuantata si intelegatoare fata de slabiciunile omenesti. De aceea, in spatele modestiei si a je m’en fiche-ismului mai mult sau mai putin jucat al poetului se ascunde o subtila lectie de etica, ratata complet de filozof.
De altfel, cartea este „un esec ireparabil“, cum a scris Felicia Antip intr-un numar anterior al revistei „Cultura“, doar din unghiul capacitatii de comprehensiune a intervievatorului sau din cel al profesionalismului editarii. Inexactitatile istorice ar fi trebuit corectate la publicare, e adevarat, insa dialogul in sine e excelent si ar fi fost mare pacat sa nu fi avut loc/sa fi ramas in sertar. Mircea Ivanescu n-a devenit un batran amenintat de senilitate, cum sugereaza dansa, ci o personalitate cu scapari de memorie (inevitabile la varsta respectiva), dar de aceeasi inteligenta vie si coroziva dintotdeauna. Iar G. Liiceanu se remarca prin meritul incontestabil de a o fi pus in evidenta prin contrast. Eu unul ii raman recunoscator tocmai pentru ca a prilejuit ultimul spectacol (adevarat regal, de fapt) de inteligenta tonica si dezabuzata marca Mircea Ivanescu.