Analiza propusă în cartea mea Dependenţă şi dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc (Editura Tact, 2014) utilizează o definiţie a conceptului de „dezvoltare“ care include nu doar datele dezvoltării economice, ci şi pe cele ale dezvoltării sociale. Astfel, ea încearcă să disece nu doar mecanismele tranziţiei extrem de lente a României de la economia preponderent agricolă la cea bazată pe industrie şi servicii complexe, ci şi tranziţia de la societatea lipsită de drepturi sociale (la sănătate, educaţie, protecţia muncii etc.) la cea în care aceste drepturi încep să fie instituţionalizate pentru a fi accesate în mod universal pe teritoriul statului. Dezvoltarea pur economică este analizată mergând dincolo de ratele de creştere a PIB-ului şi investigând datele problemei prin prisma ponderii industriei şi muncii salariate industriale în economie, gradul de complexitate al industriei şi exporturilor, valoarea adăugată a producţiei sau sofisticarea infrastructurii fizice (drumuri, poduri, căi ferate). La rândul ei, dezvoltarea socială este analizată uitându-mă la indicatori precum alfabetizarea, educaţia terţiară, indici sanitari şi medicali, plasă socială de siguranţă pentru şomaj, boală, sărăcie sau bătrâneţe, distribuţia bogăţiei între membrii societăţii şi accesul la infrastructura de transport. A reduce dezvoltarea la factori precum indexul bursei sau dinamica investiţiilor străine, aşadar la pilonii economiei de piaţă, cum adesea se întâmplă în dezbaterea publică românească, este dovada succesului ideologiei integrismului de piaţă. Dacă e să luăm în serios teoria încastrării propusă de Karl Polanyi, trebuie să analizăm la fel de atent dislocările produse de piaţă în societate şi consecinţele lor în plan politic.
La fel ca alte state din periferia economiei mondiale precum Brazilia sau Portugalia, România îşi începe istoria de stat capitalist din poziţia de dependenţă clasică, termen pe care Peter Evans îl asocia într-un studiu devenit clasic cu exporturile primare (produse agricole, minereuri, hidrocarburi). Acest tip de dezvoltare, după Evans, este prea volatil şi prea expus la presiunea competitorilor pentru a asigura o dezvoltare rapidă. Din această situaţie se poate ieşi trecând prin dependenţă semiperiferică, un fel de purgatoriu socio-economic în care are loc saltul în industrializare, cel mai adesea la iniţiativa elitelor statale.
În România, această tranziţie de la dependenţa clasică la cea semiperiferică începe abia în anii 1930, sub impulsul radicalizării componentei mercantiliste a capitalismului românesc, şi cunoaşte o accelerare deosebită după intrarea României în sfera de influenţă sovietică. Această din urmă perioadă e asociată cu dependenţa economiei româneşti de URSS şi, începând cu anii 1970, de afirmarea unei dependenţe financiare de ţările capitaliste dezvoltate, prin intermediul împrumuturilor contractate de regimul Ceauşescu. Austeritatea anilor ’80 reprezintă încercarea cea mai radicală de tăiere a canalelor financiare de dependenţă, cu preţul comiterii de violenţe economice extreme împotriva societăţii româneşti. Încercarea se termină în realitate cu o adâncire a dependenţei după căderea acestui regim, ruperea de fluxurile financiare occidentale transformând România într-o dependinţă a instituţiilor financiare internaţionale. Eviscerarea unei mari părţi a infrastructurii industriale a ţării în această perioadă este, în cele din urmă, atenuată prin integrarea în UE, ocazie cu care statutul semiperiferic al ţării se consolidează. Pe această cale se evită cel puţin căderea în forme contemporane de dependenţă clasică, ce pot fi găsite în regiune în economiile dependente de remitenţele emigraţiei (Albania, Kosovo, Moldova, Macedonia) sau în economia dominată de agricultură şi prelucrare primară (Ucraina). Cartea încearcă să identifice atât sursele de vulnerabilitate, cât şi punctele forte ale acestui tip de dezvoltare dependentă, concluzionând că, în ciuda succeselor sale temporare, capitalismul românesc contemporan are un potenţial redus de a ieşi din periferie prin variantele mai încastrate şi normativ mai atractive, pe care le vedem în unele ţări europene.
Acest blocaj în niveluri medii de dezvoltare economică şi socială este într-o mare măsură responsabilitatea elitelor politice şi tehnocratice locale şi a modului în care au negociat constrângerile externe în care s-a găsit ţara după sfârşitul violent al tiraniei naţional-staliniste. Însă, precum în timpul primilor paşi ai capitalismului în România proaspăt independentă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, în capitalismul dependent neoliberal de azi acumularea decalajelor de dezvoltare surprinsă de Bogdan Murgescu nu a fost doar rezultatul ideologiilor interne despre dezvoltare şi constrângerile externe. În acest sens, unele dintre cele mai importante contribuţii la economia politică a dezvoltării subliniază importanţa capacităţii instituţionale şi autonomiei birocraţiei statale, condiţionând succesul dezvoltării de capacitatea statului. În loc să adopte poziţia neoclasic-instituţionalistă în studiile despre dezvoltare, care reduce virtuţile birocraţiei la furnizarea de stat de drept, opera unor Peter Evans, Alice Amsden, Robert Wade, Kevin Gallagher, Atul Kohli sau Vivek Chibber subliniază că dezvoltarea nu poate să aibă loc în lipsa activismului economic al unei birocraţii statale capabile să reziste la pericolul prăduirii resurselor comune în interes individual. Aceşti autori insistă că, fără consolidarea unei birocraţii autonome capabile să conceapă şi să execute un plan de dezvoltare naţional coerent, acumularea decalajelor de dezvoltare este inevitabilă. Studiile lor arată că, în timp ce birocraţia unor ţări ca India a eşuat în această misiune, birocraţia unor state de dezvoltare precum Coreea de Sud a reuşit să facă acest lucru, cu consecinţe dramatice în privinţa capacităţii celor două ţări de a se extrage din periferia economiei mondiale. Din acest punct de vedere, cartea arată că birocraţia statului român a eşuat în această misiune şi a ajuns la un grad însemnat de mobilizare a unui proiect de dezvoltare doar cu preţul impunerii unui regim autoritar de tip naţional-stalinist, în perioada postbelică.
Însă capacitatea şi autonomia birocraţiei statale este necesară nu doar pentru a asigura dezvoltarea industrială. Aşa cum indică literatura de specialitate despre sistemele de redistribuire a veniturilor, construirea bazelor solidarităţii sociale este extrem de dificilă în lipsa acestei variabile. Redistribuirea întru solidaritate a bogăţiei produse în economia naţională este importantă nu doar la nivel normativ, ci şi pentru dezideratul liberal al salvării capitalismului în statele bogate sau al dezvoltării capitaliste în statele mai sărace. Creşterea inegalităţilor este o tendinţă clar dovedită a economiei capitaliste neîngreunate de redistribuirea bogăţiei, Thomas Piketty şi alţii arătând în acest sens că acumularea acestor inegalităţi duce în ansamblu nu la eroism schumpeterian, ci la stagnarea investiţiilor. Spre deosebire de utopismul neoliberal venind dinspre dreapta politică, atât economiştii heterodocşi, cât şi unii economişti ortodocşi cu influenţă în FMI arată că inegalitatea duce la volatilitate în sistemul financiar, slăbiciunea sistemelor de solidaritate socială asigurate de stat fiind compensată prin boom-ul creditelor nesustenabile şi al acumulării surselor de risc sistemic. În fine, unii economişti au indicat că episoadele istorice recente de dezvoltare spectaculoasă în Sudul global au fost posibile datorită efortului de a reduce inegalităţile create de acumularea de capital. Pe întregul parcurs al dezvoltării sale ca stat independent, România s-a remarcat prin diverse grade de desconsiderare a acestui deziderat, subdezvoltarea socială reducând şansele de dezvoltare a ţării pe termen lung.
Cercetarea complexităţii raportului dintre dependenţă şi dezvoltare în România este desfăşurată de-a lungul a trei etape de bază ale istoriei economice a ţării: primul capitalism românesc (1829-1948), dezvoltaţionismul naţional-stalinist (1948-1989) şi al doilea capitalism românesc (1989-2???). Cartea începe cu analiza zorilor capitalismului şi a proiectului liberal din Principatele Române în prima parte a secolului al XIX-lea, continuând cu diluarea treptată a acestui proiect sub greutatea naţionalismului economic, a elitismului politic şi a reafirmării relaţiilor neofeudale în lumea rurală. Deşi această diluare a fost rezultatul efortului conştient al unei părţi a elitelor de a schimba statutul de dependenţă agricolă a ţării, rezultatele în plan social şi economic au fost mai degrabă modeste.
În pofida modernizării politice şi economice aduse de reformele adoptate după prima conflagraţie mondială şi de încorporarea în graniţele statului român a unor foste provincii austro-ungare marcate de o dezvoltare capitalistă superioară, capitalismul românesc nu a cunoscut o reducere semnificativă a decalajelor. Dictatura de dezvoltare a lui Carol al II-lea a încercat o relansare a proiectului capitalist, încercare întreruptă de război, ocupaţia sovietică facilitând împământenirea unei dictaturi de dezvoltare naţional-staliniste care reuşeşte să reducă ceva mai mult decalajele, cu preţul unei represiuni politice extreme în primii ani de după război. Date fiind propriile patologii şi contextul extern, această cale de ieşire din starea de dependenţă clasică a lăsat o moştenire ambiguă în perioada de reinserţie a ţării în capitalismul liberal cu centrul în zona transatlantică. Lăsând la o parte cunoscutele lor limite şi violenţe împotriva omului şi naturii, industrializarea, urbanizarea şi modernizarea socială realizate în timpul naţional-stalinismului au constituit bazele relansării dezvoltării industriale a României în era integrării euroatlantice. Marea Recesiune începută în 2008 a pus însă capăt mitului că eliberarea de aspectele cele mai deprimante ale dependenţei semiperiferice pot fi atenuate în mod dramatic doar prin investiţii străine, eventual cu mici bandaje pe sistemul educaţional.
Modelul de capitalism dependent şi neoliberal care caracterizează România de azi este construit pe permanentizarea precarităţii majorităţii cetăţenilor, pe o politică de stimulare a investiţiilor întemeiată pe principiul ieftinătăţii şi flexibilităţii „bazinului de mână de lucru“ şi a vacanţelor fiscale acordate unei mari părţi a capitalului activ din România. Cu aşa ceva nu se ajunge departe. Speranţa mea este că volumul Dependenţă şi dezvoltare va contribui la consolidarea unei perspective istorice în dezbaterea publică, necesară pentru a ieşi din tragedia socială şi din mediocritatea economică în care ne zbatem de mult prea mult timp. n
Fragment din Introducerea volumului Dependenţã şi dezvoltare,
Editura Tact, Cluj-Napoca, 2014