Volumul de convorbiri semnat de Daniel Cristea-Enache si Dan C. Mihailescu – „Cartea ca destin“ – cata sa fie si o cronica sui generis a unei iesiri din biografie. Octavian Paler se întreba, în „Autoportret într-o oglinda sparta“, cu orgolioasa modestie: „… ce am în urma mea? O biografie? Sau un destin?“. Nu putea sau nu voia sa-si dea un raspuns ferm. Dar fie si numai ale sale „paradise pierdute“, cum le numeste evocându-le, daca nu cumva ele în primul rând, sunt argumente peremptorii privind „transformarea unei biografii în destin“. Cuvânt greu, acesta, pe care nu-l poti pronunta cu usurinta. Iar moralistul si stralucitul eseist stia mai bine decât oricine asta. Toti avem – nu-i asa? – soarta, numai unii, foarte putini, au destin. Apoi, daca nu uitam ce spunea gânditorul antic – caracterul tau, destinul tau! – devenim si mai parcimoniosi atunci când operam cu acest termen ori abordam într-un fel sau altul tema destinului.
În cazul lui Dan C. Mihailescu – „o natura tulbure, excesiva, umorala, reactiva, proteica si impredictibila“ – , cum se autocaracterizeaza, atât el, cât si abilul sau partener de dialog par sa tenteze ideea de destin, cu toate ca „domnul Scriitorinc“ constata, ca „e greu de conchis ceva cât de cât ferm si substantial motivat“ în ceea ce-l priveste. Mai are, slava Domnului!, destula vreme sa se edifice si sa conchida. Între timp, sa ne mai delectam spiritual cu lectura „Cartii ca destin“. N-am sa ma mai refer la „histrionismul“, la „impulsurile prepuielnice“ sau la alte impulsuri pe care D.C.M. si le exhiba în autoportretul ce si-l picteaza cu neostoit apetit si cu simpatica sagalnicie pe parcursul întregii carti. Mai importante sunt, cred, punctele de vedere, opiniile, judecatile sale critice, ca de altfel si cele ale lui Daniel Cristea-Enache, privind literatura, cultura, momentele faste si hiatusurile din evolutia lor. O comparatie pertinenta si relevanta face Dan C. Mihailescu între criterionism si optzecism „în materie de receptare critica si valorizare istorico-literara“. Comparatia releva deosebirea fundamentala dintre ele, care e, în fond, deosebirea dintre doua generatii din cu totul alte epoci ale istoriei si culturii noastre care le-au marcat decisiv evolutia: „Este vorba de suma esecurilor individuale si (ne)împlinirea destinului colectiv. Desavârsirea multelor si marilor talente interbelice a fost cenzurata, desfigurata, ucisa de dictaturi, apoi de razboi si, în sfârsit, de stalinismul românesc. Deci de fatalitatea totalitarismului. Asta în vreme ce, dincoace, deficitul de creativitate si împlinire literara a optzecismului se datoreaza, paradoxal, libertatii totale din postceausism. Criterionistii au sfârsit prematur în puscarii. Optzecismul a fost vlaguit, dimpotriva, tocmai de excesul de libertate“. Dupa ce da o lista, fireste nu exhaustiva, cu numele multora dintre cei care au intrat în scena literara în anii ’80, „configurând un spectru concurential cu irizatii, as zice, devastatoare pentru cei din generatiile anterioare“, criticul atrage atentia ca bibliografia lor nu se situeaza, din pacate, la nivelul promisiunilor si asteptarilor de atunci, multi dintre ei parasind terenul „creativitatii strict literare, în favoarea gazetariei, diplomatiei, a carierei universitare, afacerilor, boemei etc. Tare mi-e teama ca Mircea Dinescu avea dreptate când, în primii ani dupa 1990, inventa într-un editorial din «Academia Catavencu» acel distih mistocaresc, dar cu bataie amarnic de lunga: «Da, Doamne, o dictatura/ Sa facem literatura!»“.
Interesant este si cum se vede pe sine Dan C. Mihailescu, care s-a trezit racolat la optzecisti, dar se considera cu îndreptatire „de formatie“ saptezecist. Ca unul care îsi marturiseste „priapismul cronicaresc“, îi convine sa reproduca ce a spus Nicolae Manolescu despre el, si anume ca este „probabil, cel mai bun cronicar literar contemporan“. Si e firesc sa-i convina. Nu e de ici, de colo ca pâna si cronicarul literar numarul unu al epocii postbelice sa declare: „Daca mâine as relua cronica literara, as face-o ca Dan C. Mihailescu, nu cum o faceam eu însumi deunazi“.
Cum am mai observat, Dan C. da impresia ca nu se cruta, ca este cel mai obiectiv si mai sever critic al sau, dar are grija mereu sa contrabalanseze cu o lauda formulata de altcineva sau cu o observatie a altcuiva ce-i este favorabila. De obicei, încheie episodul autoflagelant într-o maniera ce dovedeste ca „prepuielnicul“ este si un bun psiholog. (Ca sa produc si eu un paradox, voi observa ca poate tocmai de aceea are fobia psihanalizei. Dar cine se poate „bate“ în paradoxuri cu Dan C. Mihailescu?!) Iata o mostra: „Dupa ’90, când am început sa scriu în libertate si nu am mai avut nevoie de eufemisme, esopisme si scriitura palimpsest, am prins definitiv gustul directetii, al lirismului nud, al verdictelor crude, ramânând doar sa lupt cu epitetele în serie (invariabil trei, de nu chiar patru la un substantiv), cu alintarile redundantei si, mai ales, cu agasanta mea incapacitate de a pune punct. Pur si simplu nu-mi vine sa închei frazele si adaug mereu câte o voluta, câte-o paranteza, obsedat de nuante nu o data pâna la… spulberarea sensului. Când am auzit la Ion Cristoiu ca stilul pur gazetaresc nu te lasa sa depasesti sapte cuvinte într-o propozitie, m-a luat ameteala de groaza. În fine, una dintre laudele care mi s-au adus si pe care uite ca-mi place sa le tin minte este (nu mai stiu cine-a zis-o) ca «Dan C. e singurul eseist care spune în aceeasi fraza de trei ori aceeasi idee în trei feluri, dar fara sa ne oboseasca». Aferim». Aferim!
Cronicar asteptat pe oglinda, citit, respectat, invidiat de confrati din toate generatiile si promotiile, inclusiv, cum s-a vazut, de cei mai experimentati, ca sa nu spun batrâni, Dan C. este, înainte de orice, criticul, istoricul literar experimentat, cu nu mai putin de 23 de ani la Institutul „G. Calinescu“, eseistul care stapâneste întreaga harta a literaturii române cu toate reliefurile ei. Apropo de generatii, el nu agreeaza criteriul generationist – unul socratic îmi spunea Nichita Stanescu într-un interviu, adaugând ca generatiile se succed din 33 în 33 de ani! Prefera în ceea ce priveste periodizarile ideea de deceniu „chit ca relativa si perisabila ca orice încercare normativa asupra artelor“, încât „adeseori deceniile tin aici si 15 ani“. Fata de scriitorii din generatia – iata ca tot la ea ajungem! – partenerului sau de dialog, Daniel Cristea-Enache, are, cred, deopotriva, un ascendent si un neajuns. Avantajul este cel al perspectivei, al privirii „de sus“, de pe San Miniato (fabuloasa colina de la Florenta, evocata sarbatoreste de el într-un alt context din „Cartea ca destin“). O astfel de pozitionare – de mai putin implicat mental si chiar afectiv decât criticii din amintita generatie, care simt din interior reusitele, esecurile, convulsiile acesteia si sunt, desigur, mai solidari cu congenerii lor – ar contine si neajunsul. „Nu stiu cum se vede de la voi peisajul actual, dar ferestrele mele sunt total aburite, astfel încât simt tot mai acut nevoia unor buletine meteo care sa-mi clarifice, sa-mi confirme sau infirme presimtirile, presupunerile, prorocirile“ – îi marturiseste Dan C. lui Daniel Cristea-Enache. Si pentru ca veni vorba, e de remarcat ca generatia de critici, sa zicem de pâna în 40 de ani, afirmata practic dupa trecerea în noul mileniu, este pe deplin comparabila valoric cu cea saizecista ce îi are ca lideri pe Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, Lucian Raicu sau Matei Calinescu. Comparabila, dar, se pare, mai putin norocoasa. Atunci, s-a produs o întâlnire cum mai rar se întâmpla în istoria unei literaturi. S-a scris o literatura care a stimulat si a motivat o critica ce tocmai recupera esteticul eliminat de sterilizantul realism socialist, o critica ce a avut, la rândul ei, un rol hotarâtor în emanciparea literaturii dupa „obsedantul deceniu“. A fost un fenomen de fecunda catalizare reciproca. Ea nu lipseste nici astazi. Dar sa scrii despre prozatori ca Breban, Buzura, D.R. Popescu, Balaita, Banulescu ori despre poeti ca Nichita Stanescu, Ileana Malancioiu, Sorescu, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Ana Blandiana, e o mare sansa. Merita sa fii critic, sa însotesti, sa sustii si sa contribui cu talentul tau la consacrarea unor asemenea poeti si prozatori. Pe buna dreptate se vorbea în epoca de o adevarata renastere. Iar pe deasupra tuturor ismelor, periodizarilor si a oricaror determinari istorice, politice sau de alta natura, asta conteaza si asta dureaza. n
Autor: CONSTANTIN COROIU2013-07-11