Despre ura literară

Un portret de speriat, negru şi „duşmănos“ îi face scriitorului Nicolae Breban prăpăstiosul pamfletar şi eruditul analist al romanului poliţist universal, Mircea Mihăieş: Omerta Breban, în România literară nr. 24/12 iunie 2015. Echivocă, punerea sub protecţia „legii tăcerii“ mafiote a prozatorului este şi ilegală: cel puţin în Sicilia, ea a fost de mult abrogată şi scoasă în afara legii … Ce nu mai este dar a fost autorul Animalelor bolnave (titlu premonitoriu!) de odinioară văzut cu ochii înroşiţi de o neobişnuită bucurie a urii ai pamfletarului său de ocazie? Nu mai este un „mare prozator“ şi nici n-a scris decât vreo „două romane şi jumătate“ ce abia „îi asigură“ un locşor în istoria literaturii: „nu e mare prozator, dar a înălţat ura şi resentimentul pe culmi neatinse în istoria recentă a României“. Rămas doar o „anexă voluminoasă“ a unui „pseudonim ridicol şi oximoronic“, directorul „înscăunat“ al Contemporanului decade sub condeiul pamfletarului de serviciu în  „fantoma“ paradigmatică a unui pensionar al propriei reputaţii. „Fantomă“ ce a mai bântuit lumea literară românească prin a doua jumătate din secolul trecut, secolul comunist, când un mare scriitor al vremii „cădea“ fără să poată fi doborât la pământ de secera invidiei şi a urii răzbunătoare a tovarăşilor lui de condei şi drum literar. Într-un pamflet ce a rămas celebru, marele scriitor era somat şi gonit să-şi facă studiile: „Caliban, du-te la şcoală!“. Un paradox comico-tragic face ca spre sfârşitul aceleiaşi ere comuniste, „ucigaşul“ în efigie al rivalului periculos de mai înainte să se fi reîncarnat într-un avocat turbat, şi el scriitor, al acuzării din Plenara CC al PCR  care punea la zid romanul Bunavestire al scriitorului dizident Nicolae Breban: cum se întorc vremurile şi cât de mult îşi păstrează ele actualitatea, în contra şi în pofida calendarului mincinos! Pesemne că ura nici n-are calendar. Parcă aud acuzaţiile din celebra Plenară cu demascarea scriitorului şi a romanului său bolnav în termeni aproape identici cu cei folosiţi acum ca şi atunci,  în vremea dictaturii comuniste şi pe placul lui Nicolae Ceauşescu: cuprins de un „acces nazisto-comunist“ – spune şi sperie lumea Mircea Mihăieş la începutul verii lui 2015! –, „volubilul peltic“ Nicolae Breban, autorul unor „atrocităţi emanate de academicianul fără studii“, are o „ieşire descreierată“ concretizată într-o „instigaţie la omor“; „după ce i-a ameninţat cu moartea (împuşcarea) pe Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici, a taxat ieşirea descreierată drept o «metaforă». Nu, cetăţene Breban – preia pamfletarul de azi formula egalităţii democratice consacrată de Ghilotina de la 1789! –, nu e nicio metaforă: e pură şi simplă instigare la omor făcută de un ins cu identitate reală la adresa altor doi inşi la fel de reali. Adică o faptă penală cum nu se poate mai clară. Şi mai odioasă“. Odioasa faptă penală e descoperită şi stabilită cu precizie erudită de un procuror cu ochi de vultur, martor ocular care vede din gura metroului ce se petrece pe vârful Omul sau pe Caraiman. Şi aude, cu aparatul electronic de înregistrare, şuierul gloanţelor oarbe trase în cei atât de „condamnaţi“ la moarte! Caragiale e mereu cu noi: „simţ enorm şi văd monstruos“ … După stabilirea vinovăţiei, epitetele curg din butoiul ţinut la dospit: „logoreic“ şi „abulic“, „turnător“ şi „consilier al unui tartor al Securităţii“, dedat la „josnicie“ şi „vulgaritate“, cuprins, în fine, de un „delir asasin“, „huliganul“ e „terminat“ din punct de vedere literar din pricina „intensei frecventări a unei leprozerii morale“. Demascat şi vândut sub acest chip opiniei publice, „leprosul“, mare scriitor, n-are de ales decât să se apere fugind înapoi, în cărţile pe care le-a scris şi în biografie, în istoria faptelor lui. Asupra cărora însă, cuprins subit de un sindrom amnezic, eruditul pamfletar tace mâlc: Omerta! Tace şi trece cu uşurinţă bine socotită peste „extravaganţa“ pe care în timpul comunismului şi-a îngăduit-o „iresponsabilul“ Nicolae Breban – într-un acces de „paranoia“, desigur! – de a fi denunţat ca un veritabil dizident din interiorul puterii şi al partidului său (!) celebrele „Teze din iulie“ ale dictatorului, cu urmările lor nefaste pentru cultura şi literatura română. Acest act riscant şi de mare curaj nu-i prinde bine pamfletarului şi detractorului său de azi. Deşi capital pentru biografia lui Nicolae Breban, îl trece cu vederea ca pe un „fapt divers“ nememorabil. Nu-i prima şi singura eroare cu premeditare dintr-un pamflet scris cu vădită plăcere şi cu pofta nespusă a învierii marilor, spectaculoaselor „demascări“ de altă dată, dinainte de 1989 la care, pesemne, nu i s-a dat prilejul să participe. Nu-i nimic, niciodată nu-i prea târziu, recuperează acum, ca şi cum ar fi făcut-o atunci.
M. Mihăieş aduce în discuţie şi modelele, detestabile de la care se revendică scriitorul Nicolae Breban. Primul „model“ e cel din romanul său de debut, o femeie. „Din păcate – scrie M. M. – lipsit de un minim spirit critic, logoreic şi abulic, iubindu-se pe sine cu o frenezie maladivă, Breban a ajuns să-şi transpună debutul stalinist, cel din romanul Francisca, în propria viaţă“. Inexact: debutul lui N. Breban nu-i „stalinist“ (decât cronologic!), ci … stendhalian. Francisca, eroina romanului, împrumută de la Julien Sorel al nostru voinţa de a „cuceri“ lumea şi de a „parveni“ acolo unde ea crede că merită. Energia ei, cu sclipiri „demonice“, pusă în acest „joc“ premerge o tipologie feminină ce va face carieră strălucită în următoarele romane ale lui N. Breban. „În ultimii ani – scrie M. M. – din lumea lui Dostoievski, de la care se revendică emfatic, n-a supravieţuit decât comportamentul golănesc al unui resentimentar hrănit cu filozofia demonică a lui Verhovenski. Visul său de ultimă oră e să tragă cu sine, în mormânt, întreg universul pe care l-a populat cu viziunile-i grandomane… Ca şi Neceaev, modelul lui Verhovenski, ţinta supremă e «să nu laşi piatră pe piatr㻓. Critic subtil uneori, Mircea Mihăieş abia atinge aici într-un exerciţiu uşor şi întrerupt pamfletar, notele unei partituri majore căreia ar meri-ta să i se dedice cu mult mai serios: circulaţia motivelor în proza lui Nicolae Breban şi indistincţia rodnică dintre biografie şi mitologie – mitologia, „demonică“, dostoievskiană – în romanele acestui important prozator al nostru. Momentan criticul e doar pamfletar şi… momentul îi scapă. Pe de altă parte, chiar şi în regim pamfletar plin de ură… literară, nu se poate trece peste elogiul, involuntar şi neconştient, pe care „detractorul“ i-l aduce „detractatului“ său! Să fii compatibil – fie şi în regim „golănesc“! – cu lumea lui Dostoievski şi să fii comparabil şi comparat cu Verhovenski („filozofia demonică“!) şi cu Neceaev („să nu lase piatră pe piatră“!) nu-i chiar ceea ce vrea M. M. să spună, ba chiar din contră: e un elogiu, involuntar desigur, dar cu atât mai elocvent cu cât este mai neintenţionat şi mai întors pe dos. Comparaţiile de mai sus ne spun în esenţă că, precum un mare scriitor, medicul autentic se molipseşte „mortal“ de boala pacientului de care el se ocupă(!), lăsându-se să moară de suferinţele lui! Ce sacrificiu mai mare s-ar putea închipui decât acela al medicului identificat cu boala pacientului său şi al scriitorului cu soarta eroului lui?! Autorul nostru se identifică şi el, până la indistincţie, cu personajele dostoievskiene care l-au inspirat, cu Neceaev, cu Verhovenski dar şi cu dublul său Grobei din Bunavestire sau „transpunând“, cum spune şi pamfletarul, debutul „stalinist“ cu Francisca în propria sa viaţă. E inevitabil ca scriitorul să sufere de bolile şi de „malformaţiile“ celor cărora le dă în ficţiunile lui viaţă literară: doar o mare ipocrizie ori naivitate vecină cu prostia ne-ar putea face să ignorăm procentul, variabil, de alienare pe care orice creaţie veritabilă îl „injectează“ în creatorul ei. Uneori, deseori, această alienare se întoarce în forma urii: ura literară. Nu-i un fenomen specific naţional, ci universal. Europeist incurabil şi occidentalizant fără leac şi mai mult decât atât, Mircea Mihăieş se lasă şi el alături de mulţi alţii „inspirat“ de acest fenomen european şi universal. Acum câţiva ani, prin 2009, apărea la Flammarion, în capitala culturii europene şi a coloniei (cf. Pompiliu Eliade) care suntem, o senzaţională şi instructivă antologie a duşmăniei literare: Une histoire des haines d’écrivains. De Chateaubriand à Proust, alcătuită de Anne Boquel şi Etienne Kern, tineri profesori de la Sorbona. Oglinda unui fenomen incurabil, o asemenea antologie este şi un medicament, homeopatic, menit să amelioreze, nu să tămăduiască ura literară. Poate fi doar un leac pentru curmarea viziunii idilice pe care naivii de bună credinţă o au asupra vieţii literare, o viaţă plină cu tot atâtea infernuri câţi componenţi o animă. Ea mai poate fi şi un mijloc de divulgare a pudibonzilor filistini care întreţin iluzia armoniei celeste din împărăţia literelor: pe naivi oglinda îi poate dezmetici, iar pe filistini îi întăreşte şi-i îngheaţă în pudibonderia lor făţarnică.
Ar trebui tradusă şi la noi respectiva antologie, deşi viaţa autohtonă geme de material ilustrativ pe care văd că editurile ezită să o toarne în pagini. Ce pot afla (învăţa?) cititorii din antologia franţuzească a urii literare? Rivalitatea enervează orgoliul şi tulbură ordinea literară: ordinea trebuie restabilită şi consolidată cu orice preţ. Mulţi iluştri purtători de condei nu ezită să-şi consolideze reputaţia şi poziţia în „ierarhia“ elitei pe seama înjosirii altora. Îşi scot „pana“ în public pentru a-şi acoperi „duşmanii“ de ridicol, în agora şi pe la colţuri, cultivând intens virtuţile inspiratoare ale urii, ferocităţii şi vulgarităţii. Se ştie că reputaţia unui mare scriitor se măsoară şi în numărul şi calitatea adversarilor pe care a izbutit să-i stârnească: prin intervenţie directă sau, mai des, prin delegaţie, încredinţând subalternilor o sarcină ce-i ridică şi pe aceştia în ochii lumii. Măsura urii şi a formelor de răzbunare pe care invidia, gelozia, vanitatea ori diferenţa de viziune şi de opinie le pot lua ne este dată, în respectiva antologie de la Paris, de un mare poet, Louis Aragon, care a „pălmuit“, nu doar doctrinar şi simbolic, ci „fiziceşte“ un mort ilustru proaspăt decedat, marele scriitor Anatole France. „Pălmuirea“ marelui mort a continuat şi s-a înteţit şi după înhumare: a apărut o broşură colectivă plină de calomnii şi invective menite să-l „linşeze“ pe scriitorul deja mort. Marii scriitori nu pot niciodată să moară: în viaţă fiind, sunt „omorâţi“ mai uşor. Avem şi noi un mare poet, un Louis Aragon al nostru, care, după moartea lui Adrian Marino şi citirea unei pagini din Viaţa unui om singur, a sărit să-l „pălmuiască“ pe cel murit: „Marino minte şi mort!“, a exclamat triumfător poetul mare şi viu. Dovadă că modelul francez e transportabil sau transpozabil oriunde şi oricând. „Delegaţii“ urii de porunceală, ai urii literare în serviciu comandat sunt însă detestabili, cu mult mai nesuferiţi decât titularii care se „detestă“ reciproc, dar adesea în forme surprinzător de civilizate şi suportabile. Nu-i niciun secret că nutrimentul urii literare este invidia şi dorinţa de a fi mai bun decât altul: rău este când invidia ia forma poftei cu efecte detractoare de a fi „unicul“ într-o literatură în care unicii sunt puţini şi în general ei nici nu se cunosc unii cu alţii din pricina timpului când s-a întâmplat să apară. În orice caz, fenomenul e viu şi actual, ura literară îşi face de lucru şi pe la noi, revistele literare ne ţin la curent atrăgându-ne atenţia că astfel suntem în rând cu lumea: acum câţiva ani, de la Paris un important corespondent anonim al României literare îşi informa prompt cititorul cu ce scrie Le Nouvel Observateur. „Niciodată atacurile şi replicile schimbate de scriitori n-au fost mai violente şi mai crude ca astăzi“. În Le Monde, un romancier scrie despre altul că „vrea moartea mea“ şi, în concluzie, „Cuvintele nu par a mai ţine de rivalitate, ci de criminalitate, şi sunt teribile. Ele merg dincolo de cearta literară în care, prin tradiţie, gelozia se dispută cu vanitatea. Dacă de aici încolo scriitorii vor ajunge să vrea să se elimine unii pe alţii, cea pe care o vor ucide va fi literatura însăşi“. Iată o concluzie care, având autoritatea modelului franţuzesc, s-ar putea să ne inspire şi să ne mai oprească gura de a scoate vorbe când mintea nu-i acasă. M-aş întoarce o clipă acasă, la „ura de porunceală“ si la delegaţii ei. Nicolae Iorga crede a găsi un prototip al urii de porunceală în marele vornic de sub domnia lui Nicolae Mavrocordat, cronicarul Radu Popescu „devenit – scrie Iorga – prietenul duşmanilor şi duşmanul prietenilor săi. Radu Popescu e reprezentantul sentimentelor, scriitorul judecăţilor lui Nicolae Mavrocordat, cari vorbeşte prin el, cu urile şi pornirile sale… el înfierează, condamnă, urmăreşte cu sarcasmul şi injuria pe duşmanii patronului său… În trecutul lui Radu, fiul lui Hrizea, se găseau acte pe cari acesta dorea să le ştie iertate, să le vadă uitate, acte de trădare faţă de domnul pe care acum îl servea ca boier de Divan şi-l apăra ca scriitor. În violenţa lui, care se coboară totdeauna până la trivialitate, se răsfrânge tulburarea sufletească a trădătorului, graba şi focul neofitului, cari vrea să dovedească, să se afirme. Pornirile vinovate caută să fie reprimate ori ispăşite prin ura de porunceală“. Delegatul urii de porunceală vorbeşte şi urăşte cu vorbele şi cu duşmăniile patronului său Nicolae Mavrocordat: e o substituire şi o „împuternicire“ la actualitatea frapantă a cărora se cuvine să medităm.
P.S. Cu mirosul lui de „copoi“ (detectiv!) literar, M. M. resimte neplăcut şi demască „tăcerea“ complice („omerta“!) a unei largi „categorii de persoane publice din partea cărora aşteptam o reacţie“ faţă de alegaţiile lui Nicolae Breban. Din spirit de solidaritate, el vrea să instituie o largă coaliţie, ce mai, o majoritate parlamentară a „urii de porunceală“ şi le reproşează tăios câtorva dintre „prietenii mei“ că n-au luat „poziţie“, că n-au dat cu pietre în „huligan“; se „miră“ mustrător de „brusca amnezie“ a unei mari poete care, după ce luase „o poziţie fermă“, tace ca un „Sfinx“; le reproşează jurnaliştilor de pretutindeni că n-au „popularizat abominabila prestaţie a lui Breban“; se scârbeşte că „academicienii şi-au băgat capul între urechi“. Uniunea urii şi a duşmăniei la care aspiră şi pe care o propune cu energie civică M. M. e, cum vedem, noua-veche formă de „solidaritate“ brevetată de mult talentatul Radu, feciorul lui Hrizea Popescu şi cronicarul urilor lui Nicolae Mavrocordat: vai de mama ei de solidaritate…