Când a murit, la 57 de ani, Robert Jordan nu-si incheiase toate socotelile cu viata. Lasa neterminat unul dintre cele mai mari cicluri fantasy din istorie, „The Wheel of Time“ („Roata timpului“), din care publicase, intre 1990- 2005, unsprezece volume groase, unele atingând mia de pagini, plus un prequel. Lungimea seriei depasise cu mult estimarile autorului si rabdarea fanilor. Povestea devenise din ce in ce mai alambicata, mai ampla si mai lenta, pierzând volume intregi cu intrigi si personaje secundare si amânând indefinit rezolvarea, sfârsitul. Dar, in cele din urma, scriitorul se decisese sa incheie. Volumul al doisprezecelea trebuia sa fie chiar ultimul. Jordan anuntase ca il va publica oricât de lung ar iesi, chiar si de o mie de pagini. Pâna la urma, n-a fost asa.
Stiindu-se bolnav, Jordan a schitat firul actiunii care ramasese de desfasurat, a redactat mai multe capitole si a scris, integral, finalul. Dupa moartea lui, raspunderea incheierii „Rotii timpului“ a trecut in mâinile mai tânarului Brandon Sanderson, deja reputat ca autor fantasy, dar si admirator declarat al lui Jordan. Sanderson a decis ca are nevoie de trei volume pentru a pune punct asa cum trebuie. Doua au aparut deja, in 2009 si 2010, iar ultimul urmeaza sa iasa la inceputul lui 2013: fiecare are in jur de 800 de pagini. Ecourile au fost pozitive. Fara a copia stilul lui Jordan, Sanderson i-a pastrat spiritul, minus lentoarea – comentatorii au remarcat ca actiunea, pierzându-si parca rabdarea, a devenit mult mai rapida.
Date fiind prevederea lui Jordan si transplantul acceptat al lui Sanderson, s-ar putea zice ca se putea si mult mai rau. E tocmai ceea ce isi spun acum fanii lui George R.R. Martin.
In 1991, Martin a inceput sa scrie la o serie pe care o vedea in trei volume. Apoi a vazut-o in patru, dupa care, in sase. In momentul de fata, Martin crede ca vor fi sapte volume, dar nu ar baga mâna in foc pentru asta. Din pacate, ritmul in care scrie Martin este unul destul de lent. Intre 1996, data aparitiei primul volum din serie, si 2011, data aparitiei celui de-al cincilea, cel mai recent, sunt 15 ani lungi. Intre volumul al patrulea (2005) si al cincilea au trecut nu mai putin de sase ani. Daca ar fi vorba de o carte oarecare, nu s-ar supara nimeni. Dar seria se numeste „A Song of Ice and Fire“ si, desi inca incompleta, este, alaturi de „Stapânul inelelor“ a lui Tolkien, capodopera suprema a genului fantasy (dar Martin a inceput sa fie receptat ca autor important si in afara fandomului). In plus, creeaza adictie in procente care fac insuportabil sevrajul. Ca atare, George R.R. Martin a inceput de ani buni, in special in perioada scursa intre publicarea volumelor 4 si 5, sa fie supus unei adevarate agresiuni psihologice din partea fanilor care-si pierdusera rabdarea si care isi exprimau in forme verbale adesea violente frustrarea ca Martin, in loc sa scrie la foc continuu pentru a-si incheia cartea, pierde timpul cu fleacuri precum meciurile echipelor preferate de fotbal american si baseball, despre care mai si relateaza intolerabil de frecvent pe blogul sau! Fanii furiosi nu au omis sa-i reaminteasca periodic lui Martin, nascut in 1948, ca are o vârsta, ca e gras si ca poate oricând sã le traga clapa, facând infarct si lasând seria neterminata. (Tot asa, Stephen King, autorul seriei in sapte volume „Turnul intunecat“, care a suferit intre volumele 4 si 5 un accident care aproape ca i-a venit de hac, povestea reactia unor fani la aflarea vestii: „Rahaaat! Turnul se clatina, se darâma, n-o sa-l mai termine niciodata!“.) O astfel de atitudine l-a facut pe Neil Gaiman (si el, cândva, autorul unei serii cult fantasy: benzile desenate „Sandman“) sa scrie o memorabila postare pe blogul sau, care incepea prin cuvintele „George R.R. Martin is not your bitch“ („G.R.R.M. nu este femeia voastra“): „Oamenii nu sunt masini. Scriitorii si artistii nu sunt masini. Va plângeti ca George face si alte lucruri decât sa scrie cartile pe care vreti sa le cititi, ca si cum, cumparând prima carte din serie, v-a facut parti ale unui contract: voi dati zece dolari, iar George sa-si petreaca fiecare ceas in care nu doarme scriind cartile, pâna când duce la cap seria. Un astfel de contract nu a existat. Ati dat zece dolari exclusiv pe cartea pe care ati citit-o si presupun ca nu regretati din moment ce vreti sa vedeti continuarea. s…t Unii scriitori simt nevoia sa-si incarce bateriile, iar apoi isi scriu repede cartile. Alti scriitori isi scriu zilnic norma de pagini, vara-iarna. Altii isi ies din mâna si au nevoie sa faca altceva pâna când le revine inspiratia. Sunt si scriitori care intâmpina greutati cu urmatoarea carte din serie, dar, cum au gata in cap alta carte, se apuca si o scriu pe aia, intâmpinati de protestele cititorilor ultragiati, care-i cer explicatii de ce nu a scris cartea X, când ei, fanii, asteptau cartea Y. Imi amintesc de un editor care povestea iritat, la o adunare a editorilor, despre un autor de BD-uri care-si luase câteva saptamâni libere pentru a-si zugravi casa. Inchipuiti-va, zicea editorul, ca din banii pe care i-a pierdut prin acest moft putea sa angajeze pe altcineva sa-i zugraveasca locuinta, si sa-i si ramâna. La care eu unul m-am gândit – dar daca omul chiar voia sa-si zugraveasca singur casa?“.
Dar exista si un revers al situatiei de mai sus. Câteodata, e mai bine ca autorii sa nu-si termine cartile. Nu ma refer doar la exemple ilustre, precum volumul al doilea din „Suflete moarte“ al lui Gogol. Sau, din literatura româna, la „Orbitor. Aripa stânga“, roman stricat atât de ultima-i treime, cât si de continuari. E vorba, de fapt, de majoritatea literaturii de consum – romane politiste, de aventuri s.a. Multe sunt proaste, dar multe dintre acestea incep bine – pret de zece pagini, de douazeci sau de cincizeci. O observatie empirica: inceputurile sunt in literatura de consum mai bine scrise decât sectiunile mediane, cel mai rau redactate fiind finalurile. Explicatia e la indemâna: partea de inceput, pentru a induce curiozitate, asteptare si adictie, acorda o mai mare atentie descrierii, atmosferei, detaliilor; odata ce cititorul devine captiv al enigmei sau aventurii, toata reteta devine o chestiune de ritm si de dozare a lui (un ritm prea lent sau prea rapid plictiseste, unul prea lejer devine neserios, unul prea incordat isi determina pasagerul sa sara pagini, eventual sã sarã direct la final): paginile sunt mai curând inghitite decât gustate, ca atare e inutil sa mai fie scrise bine – tot ce trebuie sa livreze e informatia ritmata. In plus, e sensibil mai usor sa propui o enigma decât sa o dezlegi. Cititi „Misterul camerei galbene“ al lui Gaston Leroux, unul dintre romanele politiste clasice: pe cât de imersive sunt incipitul si enigma propusa, pe atât de catastrofale sunt sfârsitul si enigma, odata rezolvata. Dupa cum, in mod natural, o enigma intacta ofera cititorului mai multa participare decât o enigma descifrata: in stadiul de incipit al enigmei, mintea ramâne „deschisa“, rulând interpretari; in 99% dintre cazuri, dupa descifrarea misterului, el isi pierde orice interes, fiind expediat catre Recycle Bin. Romanele politiste sunt genul literar care se uita cel mai usor. Problema lui principala nerezolvata e cum sa isi pastreze cititorii dupa ce s-a incheiat. Poate am sa ma ocup alta data de asta; deocamdata ma multumesc sa sugerez o solutie: atunci când va prinde un roman politist, abandonati-l dupa primele capitole – nu pentru ca nu v-ar placea, ci tocmai pentru ca va place.
In rest, sa ne rugam pentru sanatatea lui George R. R. Martin.