Încă din facultate, cineastul înțelege că rostul lui, ce așteaptă societatea de la el, e să creeze filme care – zis mai direct sau mai oblic – trebuie să deștepte oamenii. „Să pună oamenii pe gânduri”, „să facă oamenii să-și ridice semne de întrebare” sunt expresiile pe care le folosim pentru a califica dacă un film și-a atins scopul sau nu. Altfel spus, cineastul, asemenea scriitorilor, pictorilor, muzicienilor și a altor artiști, ține să-și revendice și un rol educativ. Puțini sunt cei, dintre cineaști, care se gândesc la propriile filme ca la simple forme de entertaining, ca la prilejuri agreabile de petrecut timpul liber. Nu. Ideea care ne însuflețește pe toți e că de priceperea și de iscusința noastră depind educația oamenilor și – destui nu s-ar sfii să adauge – sănătatea lor morală. Presupoziția e, desigur, că omul obișnuit trebuie instruit, culturalizat, elevat – singurul mijloc prin care putem spera la oarecare progres, la un strop în plus de civilizație. Trebuie să ne asumăm această sarcină, dacă vrem cu adevărat ca semenii nostri să nu sucombe, Doamne ferește, într-un și mai mare marasm decât cel în care deja se află. Până aici, toate bune și frumoase.
Ca să-și atingă acest obiectiv, fiecare se pregătește cu mai multă sau mai puțină dedicație, cu mai mult sau mai puțin talent. Dincolo de o pregătire tehnică și teoretică, o idee anume a ajuns să bântuie însă imaginarul multor creatori de film de la noi. Aceea că cineastul îl slujește cel mai bine pe spectator negândindu-se la el, neîncercând să-i măgulească așteptările. Pe câți nu auzi etichetând cutare sau cutare film drept „comercial”? Subînțelegând că respectiva peliculă e făcută să ațâțe niște pofte nu neapărat spirituale, dar mai ales că-i lipsesc acele calități de natură să inspire interogații benefice pentru lărgirea orizontului spectatorului. Îți respecți spectatorul în măsura în care reușești să te exprimi în mod autentic, dar mai ales evitând să faci din el interlocutorul căruia îi este adresată povestea. O formă de egoism, am putea crede – chiar dacă, nu-i așa?, una sofisticată. În definitiv, istoria e plină de artiști care par să-și fi produs arta neavând mai întâi în minte decât dorința de a se exprima pe sine. De la Van Gogh la Kafka și de la Mozart la John Cassavetes, o nesfârșită puzderie de inși și-au riscat timpul, energia și talentul, încercând să spună ceva fără să se gândească prea mult la gustul ipoteticului consumator. În același timp, să remarcăm totuși că niciunul din ei nu și-a propus să moară de foame. Dacă tot își puneau sufletele pe tavă în propriile creații, nu s-ar fi supărat să le fie și cumpărate. Lucru care, bineînțeles, celor mai inspirați dintre ei li s-a și întâmplat. Raționamentul e la îndemână. Izbutești performanța de a crea o artă atât de autentică, atât de generoasă în viziune, încât să se mai recunoască și alții în ea… vine și banul. Experiența relevantă e totdeauna răsplătită.
Ei, cam tot așa se gândește și cineastul român. Împărtășește cu acești admirabili predecesori aceleași idealuri de libertate de expresie, nutrește, laolaltă cu ei, aceeași speranță de a-i mișca pe oameni. Cu o singură, notabilă, deosebire – una care afectează creativitatea și despre care nu se vorbește îndeajuns. Artiștii cu pricina, imensa lor majoritate, nu-și puneau speranțele în spinoase concursuri de finanțare de la stat pentru a-și produce arta. Nu că ar fi avut ceva împotrivă, nu din scrupul n-au făcut-o. N-au făcut-o din măcar două motive. Unul ar fi că ideea subvenționării artelor, la scara timpului, e o treabă relativ recentă. Un al doilea ar fi că impulsul creator, în ciuda a ceea ce se crede în general, este, înainte de toate, în beneficiul autorului. Primul care se bucură să-și contemple arta, cu aferentul efect terapeutic, e chiar creatorul. Ba șanse bune sunt să fie cel care se bucură cel mai deplin de ea, de vreme ce e făurită, vorba aia, ca pentru el. Așa stând lucrurile, ideea că ai putea cere bani altora ca să te simți tu bine nu le-a venit oamenilor decât târziu. Grație, desigur, evoluției gândirii politice – arta e un bun atât de folositor comunității încât comunitatea însăși, ca presupus beneficiar, trebuie să susțină producerea ei. Că vrea sau că nu vrea.
De fapt, artiștii, cu vagi excepții, au fost arareori susținuți, iar când s-a întâmplat, a fost prin bunăvoința unor inși cu dare de mână. Făcătorii de artă au creat, ca să spuneam așa, pe riscul lor. Eventual, și pe al altora dispuși să-și pună economiile în joc. Dacă, de exemplu, unul din ei se întâmpla să picteze un tablou care nu se vindea decât un secol mai târziu, atunci asta era. Ghinionul financiar era gestionat de autori, fiecare după posibilități.
Cu cineastul român (spun român, dar obiceiul în cauză domină Europa occidentală de niște zeci de ani de-acuma) lucrurile nu se petrec așa. Nu se petrec așa pentru că, grație existenței unui Centru Național al Cinematografiei, el are o speranță la care artiștii trecutului nu puteau aspira: banul public. Sigur, nu toți cineaștii au acces la fondurile CNC-ului. Dimpotrivă, concurența pentru a obține finanțarea propriului film poate fi – și este – acerbă. La fiecare anunțare de rezultate, există câștigători și există învinși între care se nasc periodic fel de fel de dispute cu privire la legitimitatea punctajului, jurizării, ba chiar și a legii cinematografiei. Dar acesta este, în ultimă instanță, un amănunt. Câtă vreme bani sunt de dat, o ierarhie se va crea în mod natural, indiferent de valoarea reală a proiectelor.
Așa, și? De ce ar merita distincția asta atenția noastră? Filme sunt și dacă le faci pe banii tăi, și dacă le faci pe banii statului. Tot artă, așa-zicând, tot autori. Ei bine… da și nu. În realitate, inventivitatea, talentul, inteligența se manifestă diferit, de la un caz la altul. Pentru cei mai mulți dintre artiștii vremurilor trecute nu era suficient să se exprime plenar, trebuiau să împace cumva și necesitatea de a ajunge la sufletele altora – cât mai multe, dacă sperau la o oarecare remunerație. Cei care nu izbuteau acest lucru, sfârșeau în mizerie. De fapt, viața artiștilor semăna cu a oamenilor obișnuiți – asemenea vânzătorului din piață, trebuiau să furnizeze semenilor lor ceva pentru care oamenii erau interesați să plătească. Iar asta îi obliga pe artiști la anevoiosul proces de a-și înțelege publicul – adică, în ultimă instanță, de a-l iubi. De aceste indispensabile interogații – ce nevoi are spectatorul tău? ce așteaptă de la arta ta? cum parcurgi drumul până la el? – cineastul modern e scutit. Îi lipsește literalmente motivația. Dacă filmul nu aduce atâția spectatori cât să-și recupereze investiția, nu se întâmplă nimic. Fiecare dintre realizatorii filmului a fost deja plătit pentru serviciul prestat, iar riscul pe care pe vremuri și-l asuma fiecare e asumat, azi, de noi toți. Adică de nimeni. În paranteză fie spus, obiecția mă privește și pe mine – am colaborat și eu la două filme de lungmetraj finanțate de CNC.
De-aici până la a ține prea puțin cont de viziunea spectatorului – fie ea și mărginită, uneori – a fost doar un pas. Așa se face că destui cineaști au ajuns să-și gândească filmele având concepția că spectatorul român e atât de înapoiat și de lipsit de gust încât viziunea regizorală trebuie ferită de orice inoportune compromisuri cu așteptările lui. Chiar din punct de vedere al procedurii concursului CNC, dobândirea unei finanțări pentru un film nu este condiționată de exigența de a obține suficiente încasări încât filmul să-și recupereze investiția. De-un eventual profit, nici nu mai vorbim. În felul acesta, talentul cineastului este stimulat să nu se preocupe de sensibilitatea spectatorului, ci doar de idiosincraziile personale. Altfel spus, de un solipsism. Ceea ce se și întâmplă. Din istoria recentă a filmului românesc, ultimii 10-15 de ani de când CNC-ul finanțează anual filme, cu câteva foarte puține excepții (care nu pot fi inventariate pe mai mult de degetele de la o mână), nu putem numi niciun film românesc care să-și fi recuperat investiția. E un soi de creativitate care se bucură când beneficiază de câteva mii de spectatori, uitând cu inocență că i-ar fi trebuit câteva sute de mii. Pentru acești câțiva, o mulțime care nu reușește să alcătuiască niciodată o masă critică, se cheltuiesc, anual, câteva milioane de Euro. Un preț destul de mic, aș spune, pe care statul îl plătește pentru ca cineaștii români să nu-și asume riscul de a eșua căutând răspuns la întrebarea ce vor oamenii. Pentru ca cineaștii să nu-și descopere potențialul de creativitate, adică de altruism față de cetățenii pe care pretind că îi educă. Cu cât ne vom asuma mai puțin riscul financiar de a face un film care să eșueze, cu atât vom produce filme mai irelevante, mai sortite a fi ignorate de public.
