Grecia si noii profeti
Nici nu a trecut criza si Europa, dupa unii, ar fi din nou în pericol. Unul care ar veni de la posibilul faliment al Greciei. Panica a fost mare, s-a vorbit de o posibila contaminare cu virusul grecesc a statelor din zona euro. Scenariul s-a dospit pâna a devenit apocaliptic: daca nu se va gasi o solutie la criza din Grecia, Europa va fi destabilizata, au strigat noii profeti. Am vazut si la televiziunea româna – o frecventez foarte rar –, experti, chiar un fost ministru al Finantelor, care luau în tragic acest pericol. Ehei, mi-am spus, iata cum redevine Atena stapâna lumii. „Asi!“, l-am auzit pe Cetateanul turmentat al lui Conu’ Iancu. Apoi am descoperit ca grecii revoltati au spus primului-ministru Georgios Papandreu, tot cu vorbele lui Caragiale: „Nu voi, stimabile, sa stiu de Europa d-tale…“.
Trimiterile la replici ale marelui nostru dramaturg nu sunt întâmplatoare. Situatia din Grecia nu tine de comedie, este drept, are gravitatea ei, dar nu cred ca este suficient de periculoasa încât sa destabilizeze economii puternice ca acelea ale Germaniei, Frantei, Marii Britanii, Danemarcei, Suediei, Finlandei. Este grava pentru greci, din pacate, dar pentru Bruxelles, cu toate grijile pe care acesta este îndreptatit sa le manifeste, este mai degraba un semnal de alarma asupra imperfectiunilor structurilor de integrare europeana. Altfel, nu vad cum ar putea un singur stat membru al Uniunii Europene sa traga la fund un continent. Nu (mai) vrea grecul sa stie de Europa? Exista solutii. Nici Europa nu este obligata, ca sa o spunem p-a dreapta, sa treaca voios cu vederea, pe muzica de sirtaki, peste malversatiunile grecilor, fie guvernanti, fie cetateni de rând. Adevarul este usor în alta parte decât îl plaseaza noii profeti. Problema care a dat atâtea batai de cap Bruxelles-ului si statelor puternice din Europa vine de la incapacitatea de plata a datoriei externe în care a ajuns Grecia. Soarta grecilor conteaza atâta cât sa fie restabilita si garantata solvabilitatea statului lor ca membru al Uniunii Europene. Familiarizate cu solutii teoretice – adica de si pe hârtie -, instantele de la Bruxelles s-au trezit – cam târziu – ca ceva le-a scapat de sub control în Grecia. Si au intrat în panica. Daca citim mai cu grija presa internationala, nu destabilizarea Europei este în pericol, ci soarta marilor afaceri transnationale. Altfel, economia Europei este prea puternica pentru a crede ca poate sa depinda, cum profetesc unii, de capriciile sau turbulentele unui stat sarac, fie el si membru al comunitatii europene. Trecuta prin doua razboaie mondiale, Europa are o alta logica. Daca cineva doreste sa o cunoasca trebuie sa urmareasca politica Berlinului si sa nu neglijeze pe cea a Parisului. Birocratii de la Bruxelles sunt pompierii de serviciu.
S-a spus, si unii au crezut, ca statul grec intra în faliment daca nu este sustinut cu un nou împrumut. Abia atunci se putea întelege ca ceva necurat se afla în spatele acestui exces de grija. Ceea ce nu se spunea – înteleg din unele ziare occidentale -, era faptul ca din cele 110 miliarde împrumutate cu multa generozitate Greciei de Uniunea Europeana, FMI si Banca Mondiala, cam 108 miliarde nici nu ajung la Atena, ci ramân direct în bancile creditoare. A fost subtil escamotat adevarul ca, de decenii, bancile straine, cu gândul numai la profit, au acordat împrumuturi Greciei asistând impasibile la proasta gestionare a banilor. Împrumuturi mari facute chiar si pentru cumpararea de catre greci de arme fabricate în statele ale caror banci finantau Atena.
Iesirea Greciei din criza – daca se va dovedi o iesire –, a fost impusa de Germania si Franta. Guvernul elen a fost constrâns sa adopte un al doilea plan de austeritate, înca si mai drastic decât cel de acum doua luni, pentru a primi o noua transa din împrumutul enorm care îndatoreaza Grecia pentru decenii, daca nu chiar pentru mai mult. Cum si cine va plati aceasta imensa datorie? Raspunsul la aceasta întrebare l-a dat revolta grecilor. Grecii de rând stiau ca ei vor plati, de aceea au fost violenti. La Atena, noua forma de protest „a indignatilor“, exersata anticipat la Madrid, nu a avut succes în rândul grecilor. Acestia au recurs la violenta, au facut responsabil guvernul grec pentru coruptie si au cerut stoparea îndatorarii statului.
Sa ne oprim, în treacat, la un alt aspect pe care îl ridica reactia fata de revoltele grecilor si la tratamentul acestora despre care noii profeti nu vorbesc. Ca si arabii din Tunisia, Egipt, Siria, Libia, Yemen etc., grecii s-au revoltat în primul rând împotriva guvernantilor lor corupti, eternizati la putere în dispretul democratiei. Se vorbeste de clanuri politice. Spre deosebire de revoltele arabilor, sustinute de democratiile occidentale, cea a grecilor a fost diabolizata. Cum se explica aceasta dubla masura din moment ce natura guvernarii – în care se regasea în toate dimensiunile ei rapacitatea coruptiei -, era pusa în discutie? Evenimentele din Grecia au devenit deja un moment de reflectie. Pentru politicieni, pentru guverne. Dar si pentru bancheri? Dupa Atena nu se va mai putea vorbi despre austeritate cu usurinta. Înainte de austeritate trebuie sa existe responsabilitatea politica si guvernamentala si o mai mare transparenta a afacerilor bancare. Atacurile cele mai puternice la temeliile capitalismului le dau ingineria financiara si escrocheria bancara. Despre acestea se vorbeste cu îngrijorare în cancelariile occidentale dupa criza financiara provocata deliberat de cinci banci americane, în 2008. Evaziunea fiscala si coruptia nu au patent grecesc. Exista culpe la nivelul „supusilor“, nu-i vorba, dar cetatenii sunt condusi politic, sunt sub imperiul legilor. Lor trebuie sa li se asigure evolutia existentiala într-o ordine constitutionala. Grecii nu sunt îngeri, ei au vina lor pentru pacatul de a se fi complacut în expediente la marginea sau în afara legilor. Evaziunea fiscala, scriu ziarele, devenise cronica. Dar acestui pacat trebuie sa i se adauge cel al coruptiei la nivel politic, cu efecte mult mai grave decât escrocheriile individuale.
Planuri de austeritate
Economiile multor state europene fac cu greu fata crizei provocate de datoria publica iar de aceasta se fac vinovate guvernele, nu indivizii. Presa europeana vorbeste tot mai mult de planurile de austeritate pe care le iau guvernele statelor europene. Am amintit de guvernul Papandreu care a trebuit sa adopte, sub presiunea Bruxelles-ului, un al doilea astfel de plan. Putini sunt cei care îi acorda si acestuia vreo sansa. Cum sa fie adunate în cinci ani 28,4 miliarde de euro pentru a fi tinut ritmul platii datoriilor externe? Din economii si privatizari, pretinde Uniunea Europeana. Mai realista, Londra cere sa se închida ochii pentru jumatate din datoria Atenei. Dar cine este dispus acum la atâta generozitate. Greciei i se cere sa privatizeze ce a mai ramas în posesia statului pentru a mai strânge alte 50 de miliarde de euro. Ce se mai poate privatiza, nu în Grecia, ci în Europa dupa doua decenii de neoliberalism galopant? Ungaria s-a trezit din pumni. Nu numai ca renunta la privatizare, ci are de gând sa re-nationalizeze ceea ce s-a grabit sa privatizeze. Treaba nu usoara, ci imposibila. Ziarul ungar „Nepszava“ scrie ca guvernul de la Budapesta ia masuri de întarire a controlului statului: „Nu am nici o intentie de a vinde vreo companie care apartine ministerului, a declarat Peter Honig, ministrul ungar al Transporturilor, Telecomunicatiilor si Energiei. Singura conditie în care s-ar vinde ceva ar fi sa se obtina un pret cu adevarat bun. În afara de o companie din domeniul electricitatii, nu stiu sa fie o alta din portofoliul ministerului pe o lista de asteptare. Oricum, vânzarea acelei companii energetice nu se va face asa curând“. Ziarele din Italia scriu ca guvernul condus de Berlusconi a adoptat si el un plan de austeritate, care ar urma sa aduca în visteria statului, în doi ani, 47 de miliarde de euro. Noul premier portughez Pedro Passos Coelho are ambitiile lui pentru a impune guvernarea de centru-dreapta si propune recurgerea la „un impozit extraordinar pe venituri si cresterea TVA la anumite servicii si produse“. Mai spera sa poata împrumuta 78 de miliarde de euro. Deci, tot datorii la datorii fac apel. Si în Marea Britanie, guvernul conservator al lui David Cameron a lansat un program de austeritate prin înghetarea salariilor, diminuarea posturilor în administratie si cresterea vârstei de pensionare de la 60 la 66 de ani, pâna în 2020. Nemultumitii au iesit în strada la Londra, sindicatele au declansat grevele. Ziarul „The Observer“ din 3 iulie relata faptul ca aproape 40.000 de familii britanice risca sa ajunga în strada ca urmare a reformei alocatiilor sociale la care a recurs guvernul lui Cameron.
Planurile de austeritate au devenit puncte fixe în politicile guvernamentale, dar ele nu scutesc guvernele de responsabilitatea uriasa pe care o au pentru criza în care s-a trezit lumea. Consumismul, cel despre care s-a spus ca este una dintre pârghiile dezvoltarii, este amendat în ultimul timp din ce în ce mai transparent. „Franta nu poate sa traiasca peste mijloacele sale“. Sloganul a fost reluat, la 30 iunie, de presedintele Sarkozy. Numai ca francezii se afla înainte de alegeri iar sinceritatea presedintelui Sarkozy, un neo-liberal convins, este suspectata. I se reproseaza ca prin acest tip de discurs vrea sa dilueze mesajul socialistilor care condamna doctrinal consumismul si cer decenta si solidaritate în societatea franceza. Devin interesante luptele politice nu numai în Franta, ci si în Germania, Italia, Spania si alte state europene care se pregatesc de alegeri. Interesante pentru ca toate guvernele îsi propun reforme iar acestea sunt dupa acelasi calapod: diminuarea pensiilor, a salariilor, a locurilor în administratia de stat.
Ultima criza economica nu mai urmeaza o logica formala. Partidele de stânga încearca sa o foloseasca pentru a recuceri scena politica. Vor avea mari dificultati, spun specialistii, pentru ca partidele de centru-dreapta, aflate la putere în cea mai mare parte din statele europene, au preluat multe dintre conceptele politice ale stângii si exerseaza viguros populismul în scop electoral. Totul pentru a fi uitate masurile drastice de austeritate. Dreapta binecuvânta pâna nu de mult virtutea economiei libere de piata ca sursa a bunastarii generale. Astazi cere sacrificii pentru supravietuire si recurge la panaceul stângii, cel de a reface puterea statului. Numai ca masurile de austeritate pe care le impun guvernele de dreapta nu îndeplinesc functia de stat social, ci pe cea de stat patron. În Germania, în Marea Britanie, în Franta conservatorii din echipele doamnei Merkel sau din guvernul lui David Cameron, neoliberalii lui Sarkozy au cucerit centrul printr-un compromis doctrinal cu reformele de centru stânga initiate cu ani în urma de britanicul Tony Blair. Apetenta pentru libera întreprindere care a adus reputatia liberalilor este sacrificata pe altarul întaririi controlului statului în guvernare.
Sa revenim la spaima noilor profeti care plângeau pe umerii doamnei Europa, îngrijorati ca Grecia îi strica reputatia. Sa stea linistiti. Europa nu depinde de saracia unui stat, ci de abilitatea politicienilor care o conduc. La o adica, dupa cum se vede, acestia gasesc solutii chiar daca trebuie sa recurga la concesii ideologice. Politica îngaduie multe. Interesul statelor puternice nu se împiedica de doctrine sau de ideologii.
Autor: GEORGE APOSTOIUApărut în nr. 332