Nu ne invatam minte, oricât am da noi din cap in semn ca „nu e adevarat“. Nu ne invatam minte, facem ce facem, si ne trezim ca tot la presedintele juriului ne zboara gândul. „S-ar putea sa-i placa“ – iata o sintagma de care ne agatam, uneori, fie si numai pentru a ne verifica unele impulsuri. Adevarul este ca, in avalansa de filme de tot neamul si tot soiul puse in circulatie de un festival precum Cannes-ul, simti nevoia unei confruntari, macar din curiozitate, daca nu din alte ratiuni. Bunaoara, stii bine ca un hau se casca intre gusturile tale si cele ale criticului X, dar nu te lasa inima sa nu-l sâcâi cu o intrebare: „Ce zici de filmul Y?“ Cât despre pomenitii presedinti ai juriilor, ne-am pacalit de nenumarate ori (adica de cele mai multe), dar prea ispititor e jocul. De data asta am nimerit-o. Asa s-ar zice. In ultima joi a festivalului, ceea ce inseamna cu trei zile inaintea caderii cortinei, pe chipurile multora dintre noi, cei care ieseam de la proiectia lui Apichatpong Weerasethakul, se putea deslusi un mic zâmbet complice, ceva intre „in sfârsit, un film, o posibila Palme d’Or“ si „cred ca i-a placut lui Tim Burton“. Magie, seductie, fantasme, vis, daca nici asta nu-i va fi pe voie… Uite ca am ghicit. Sau, mai exact, ni s-a implinit dorinta. Oricum, nu aveam multe alegeri. Asadar, „Unchiul Boonmee, cel care isi aminteste de trecutele sale vieti“ a fost marele invingator. Thailandezul (Joe, pentru prieteni) a cucerit treptat cetatea Cannes. In 2002 era câstigatorul sectiunii Un certain regard cu „Blissully yours“. Doi ani mai târziu, „Tropical Malady“ (prima productie thai admisa in competitie) dobândea Premiul Juriului, presedinte fiind, atunci, imprevizibilul Quentin Tarantino. Poate nici unul dintre cele doua filme nu ne-au cucerit total, dar o samânta a vrajei fusese bine aruncata. Jungla, ale carei hatisuri ascund misterul coexistentei om-alte vietuitoare (nu le spun intentionat animale), fragilitatea sufletului si a trupului atinse de iubire ca de o boala, toate acestea se regasesc in „Unchiul Boomee…“, cu o limpezime asemanatoare apelor ce cad din muntii nestiuti ai acestui film. Exista un susur al cascadelor cristaline, un freamat al copacilor, un tiuit al greierilor sau al altor gâze, in sfârsit, un cortegiu al soaptelor diabolic de maiestrit orchestrate. De o astfel de lume e greu sa nu ti se faca dor si dupa trecerea dincolo. Boonmee, supus operatiunii zilnice a dializei (cineastul nu si-a reprimat niciodata gustul pentru concretetea stadiilor clinice) isi asteapta linistit sfârsitul. Celor din preajma li se vor alatura fantoma sotiei moarte, apoi cea a fiului disparut si el, reincarnat intr-o maimuta. Nu incape nicio indoiala, au venit sa-l ia. Cu o gratie a firescului il pregatesc pe bolnav pentru calatoria spre celalalt tarâm. Rudele devin calauze, doar cunosc bine drumul „inapoi“ prin padure, grote, pe lânga ape, pâna la punctul terminus. Un delir vizual deplin sustinut de o idee fascinanta: existenta noastra ar arata altfel, daca nu am fi atât de inspaimântati de trecerea in necunoscut ca biete fiinte singure. Probabil ca unele codificari ne sunt straine, cele care tin de mitologiile locului, dar o atotputernica mistica a naturii, un animism halucinant ne interzic blocarea in intrebari. Este trist sa constati cum, dupa mai bine de un secol de filme, profesionisti formati, probabil, la scoala nerabdarii inaltate de anumite productii americane de consum, inca mai au dificultati cu perceperea Timpului in cinema. Un domn de la „Le Figaro“ isi intitula comentariul „O Palme d’Or a plictiselii“. Cam ceea ce se petrecuse si in mintea unora de pe la noi cu „Politist, adjectiv“ (nu anticipez soarta „Aurorei“ lui Cristi Puiu). Cine sufera de boala uitatului compulsiv la ceas ar trebui sa faca alta meserie, nu pe aceea de critic. De admirat ramâne simplitatea lui Tim Burton care, chestionat la traditionala conferinta de presa post-palmares in legatura cu motivarea optiunii sale personale pentru „Unchiul Boonmee…“ a raspuns: „este un vis ciudat, frumos, care ramâne in noi“. Eu una am si acum in urechi acel susur de ape, zumzaitul nevazutelor vietuitoare, lasate „sa curga“ pret de cincisprezece minute pe ecran. Am aflat durata din marturisirile autorului, pentru ca, altfel, habar nu am avut cât a durat secventa.
Coborând pe scara premiilor de la Cannes, intram in teritoriul francez. De mult nu a mai fost tara gazda atât de coplesita, numeric, de trofee. Nu mai putin de trei. Despre filmul lui Xavier Beauvois „Des hommes et des dieux“ umbla zvonul cum ca ar fi un potential candidat al „Palmei“, desi era mai greu de presupus ca, dupa numai doi ani, câti au trecut de la triumful lui Cantet cu „Entre les murs (In clasa)“, ramurica va ramâne din nou la ea acasa. Recunosc: am tinut sa dau o fuga pe la alte sectiuni, drept care l-am sacrificat pe Beauvois, nu m-am dus la vizionarea obisnuita, urmând sa-l „prind“ in ultima zi, duminica dimineata, când in salile festivalului se reiau toate filmele competitiei. E riscant sa-ti lasi mai multe recuperari, s-ar putea sa ai ghinionul ca tocmai titlurile dorite sa fie programate la aceeasi ora. Nu mica mi-a fost mirarea când am descoprit lânga mine câtiva critici de la importante publicatii straine (nu spun cine!). Inseamna ca, dintr-un motiv sau altul, nici ei nu au murit de curiozitate sa-l vada pe Beauvois. Se mai intâmpla, oameni suntem. Daca am fi ratat insa si a doua sansa ar fi fost pacat. Cu transparenta operelor atinse de gratie, filmul reasaza tulburator ideile noastre despre comunicarea cu divinitatea si acceptarea sacrificiului, intr-o matca a ordinii firesti, tacute. Tragica poveste, inspirata de fapte reale, este a celor opt calugari crestini (cistersieni) din abatia Tiberina acceptata pe pamânt algerian din 1993 pâna in 1996, când terorismul sectar musulman a distrus buna convietuire cu oamenii de rând, traitori cu totii intr-un soi de pasnic, ancestral schimb al roadelor pamântului. Amenintati cu alungarea, calugarii, deopotriva medici si duhovnici pentru localnici, vor alege, potrivit propriei constiinte, sa plece sau sa moara. Tacerea, traversarea orelor zilei in liniste, cânt si rugaciune, regula a existentei comunitatii crestine, sunt incorporate in ritmul de pe ecran. Cred ca avem de a face cu un film realmente luminos. Iar daca sfintenia coborâta printre noi ar trebui sa aiba un chip, atunci acesta a fi cel al actorului Michael Lonsdale. Semnele de intrebare pe marginea palmaresului incep si, in fapt, se si termina cu premiul pentru regie aterizat in bratle lui Mathieu Amalric pentru „La tournée“. O explozie de voiosie locala l-a intâmpinat pe simpaticul cineast, regizor si actor, in ultima ipostaza având si câteva performante, de-ar fi sa amintim doar rolul din „Scafandrul si fluturele“ (Julian Schnabel, 2007). L-am cunoscut pe Amalric acum câtiva ani, la Clermont-Ferrand, ca pe un personaj de o ferma determinare intelectuala, de aceea cred ca ar accepta si rezervele celor care socotesc cam exagerat Premiul pentru regie. Ceea ce i-a izbutit au fost voia buna si dezmatul de culori revarsate din prima zi (cu el s-a deschis competitia) peste un Cannes mohorât de trecerea furtunilor, a norului vulcanic. O armata de zuze nebune, artiste americane de music-hall, stele ale revistei „New Burlesque“, sunt aduse de peste Ocean, in nadejdea salvarii unui producator falit, pe deasupra napadit si de incurcaturi familiale. La ora aceea nu cunosteam cuvântul „vuvuzela“, astazi mi se pare cum nu se poate mai potrivit pentru plinutele si galagioasele artiste, imbracate ca o oaste a lui Papuc, daca aceasta ar fi cunoscut scrânteala barochista a femeilor disperate. Cineastul croseteaza, nu fara dibacie, câte un destin rezervat fiecareia, are grija si de propria soarta (Amalric este si protagonist), isi dramuieste rezervele de duiosie si nimereste un numar fellinian ce pare mai degraba prins din zbor la timp, decât construit cu buna stiinta. Una peste alta, filmul atinge onorabilitatea, doar palaria aruncata de juriu e cam mare.
Nici cel mai cârcotas critic nu si-ar fi gasit materie de rumegat in premiile de interpretare. Juliette Binoche a dus in spate tot filmul lui Kiarostami „Copie conforme“, ciudatul film al maestrului iranian in care timpul o ia razna, trecutul disloca prezentul usor de tot, cu umarul, se instaleaza o clipa, fuge, lasând in urma o poveste poate traita, poate nascocita. Binoche, actrita din familia celor care apropie actoria de inefabilul muzicii, ne poarta catre un scenariu ascuns, asa cum sunt toate cele ale vietii traite cu o intensitate dureroasa. Javier Bardem s-a impus si el din prima clipa. Actor cameleonic, spaniolul adoptat de americani strabate in filmul „Biutiful“, al lui Iñárritu, drumul catre o moarte anuntata, asa cum a trait: periculos, generos dar si tragând pe sfoara, fara sperante, dar si fara sa se plânga. Probabil, pentru mai multa diversitate geografica, a trebuit sa imparta premiul cu italianul Ello Germani („La nostra vita“, de Daniele Luchetti). Culmea este ca rolurile celor doi seamana: amândoi sunt tati nevoiti sa se descurce de unul singur cu cresterea copiilor.
„Si daca, in anul urmator, nimeni nu va mai câstiga un premiu la Cannes, inseamna asta ca s-a terminat cu vârsta de aur“? Un bun cunoscator al filmului românesc, A.O. Scott, isi punea aceasta intrebare intr-un substantial articol, „New Wave on the Black Sea“, publicat in „The Times“ din 20 ianuarie 2008. Raspunsul cel mai bun il putem da, acum, in cunostinta de cauza, când, spre dezamagirea multora, „ne-am intors de pe Croazeta fara niciun premiu“, cum scria o gazeta. Tristetea mediatica din tara a fost atât de mare, incât unele publicatii nici nu au mai vrut sa scrie despre penultima zi a festivalului, când s-au anuntat câstigatorii sectiunii Un certain regard, unde figuram cu „Aurora“ lui Cristi Puiu si „Marti, dupa Craciun“, de Radu Muntean. Sunt cele doua filme mai putin valoroase doar pentru ca „au pierdut“ (termen impropriu, imprumutat din vocabularul sportiv)? Au ele neaparata nevoie de lauri pentru a le iubi si, mai ales, a le intelege? Bineinteles ca nu. Datoram mult festivalului de la Cannes, dar asteptarea obsedanta a premiilor, ca singura masura a unei bune receptari, poate fi nociva. Dupa cum nici confirmarea doar prin cronici exaltante nu intretine temperatura prielnica vietii unui film. Cristi Puiu era asteptat de mult. Dupa cinci ani, enormul succes al „Mortii domnului Lazarescu“ a asezat pe umerii cineastului o presiune transmisa si noua, outsiderilor. Criticii au fost socati, altii dez-incântati, daca mi se da voie sa folosesc o astfel de traducere pe limba noastra, pe multi „Aurora“ i-a gasit cu instrumentele analitice nepregatite, de aici repetarea adjectivelor „incitant“, „provocator“, „radical“ care mai mult ascund decât arata. Sa fie vorba de o provocare venita din partea unui film- „radiografie a unei nevroze“, sau a unui film care construieste Timp, ori a unui film-obsesie stilistica? Absolutizarea oricarei componente duce, cred, intr-o fundatura. Daca „Aurora“ „nu a triumfat“, cum ne-am fi dorit, „Marti, dupa Craciun“, (dupa scenariul lui Razvan Radulescu, Alexandru Baciu, Radu Muntean) a ridicat statutul lui Radu Muntean, in care „Libération“ vedea „marea speranta a cinematografului românesc de mâine“. Am intrebat-o pe Claire Denis, presedinta juriului Un certain regard, cum ar califica filmele noastre: „Excelente, dar au fost altele magnifice“. Nu ma intrebati care, nu am vazut decât câteva, matematic este imposibil sa le vezi pe toate. E limpede ca printre ele nu s-a aflat si „Film Socialisme“ al lui Godard, pe care, retroactiv, incep sa-l iubesc pentru marturisirea „Nu am liniste pâna nu voi vedea Europa fericita“! Daca ar sti Godard cât de bine il intelegem, s-ar urca in primul avion cu destinatia Bucuresti.