„Ce-o fi“? – mă întreb de o vreme încoace – că aproape nimeni, din nici un context al patriei-mumă, nu mai pomeneşte, nu mai invocă, nici de rău, nici de bine, termenul kitsch. Să fi dispărut kitsch-ul din diversitatea vieţii noastre, deoarece – dă, Doamne ! – ar fi crescut, peste noapte, în chip „emblematic“, nivelul civilizator şi cultural al tuturor locuitorilor acestui pământ?… Oare, să se fi petrecut atare minune?…
Cu ani în urmă – şi înainte de 1989 şi câţiva (puţini) după aceea – mai sărea câte unul, pe ici, pe colo, la bătaie împotriva năzdrăvăniilor kitsch-ului, ţinându-le spânzurate de coadă, ca pe un vulpoi şiret, prins cu găina în gură. Oricum, prin gazete, prin reviste, prin lecţii şi conferinţe, prin felurite „ziceri“, termenul kitsch mai era pomenit şi mai erau atacate isprăvile lui insinuante.
Dar acum o „eliberatoare“ tăcere generală, parcă vremea kitsch-ului ar fi apus definitiv, năzdrăvăniile lui vindecate şi uitate, ca şi cum acest termen – şiret şi alunecos ca o şopârlă – s-ar fi topit în neant … Încă odată, deci, întrebarea: „Ce s-o fi întâmplat?“
Am o explicaţie, terre à terre, dezamăgitoare. Kitsch-ul nu numai că n-a dispărut, dar şi-a extins firele lui de păianjen şi s-a generalizat în asemenea măsură, de-a lungul şi de-a latul vieţii, încât a început a fi tratat ca o coordonată „normală“ a existenţei şi nu mai e observabil. Se petrece – mi se pare – în această direcţie un ciudat fenomen de ordin psihologic: când în viaţa colectivităţii se instaurează, pe nesimţite, o trăsătură cu tentative totalizante, nu mai simţi îndemnul de a o observa. Acea trăsătură aplatizează aprecierea până la indistincţie.
Înainte de a încerca să descifrăm, cât de cât concret, ce s-a întâmplat cu evoluţia kitsch-ului pe ogorul autohton, este necesar să ne întrebăm cum poate fi definit acest termen. În ce constă, adică, identitatea lui conceptuală? În prima clipă atare întrebare pare de prisos, ca şi cum tot creştinul ar fi „operat“ conştient de mii de ori cu termenul kitsch şi n-ar exista nici cea mai banală dificultate în a-l defini.
Sondând, însă, actul cunoaşterii la obiect, la „bani mărunţi“, vom avea surprize. Vom constata că termenul kitsch este deosebit de sofisticat şi posedă ascunzişuri nebănuite, seducătoare şi derutante. Înainte de orice altceva s-ar putea spune că termenul kitsch implică o structură paradoxală: e o insinuantă pozitivitate negativă care ne duce cu zăhărelul.
După ştiinţa noastră, Lucian Blaga este primul gânditor european care a propus o explicaţie teoretică, nu numai originală, ci şi cu argumente convingătoare, a termenului kitsch, conferindu-i statut de concept în aria meditaţiei filosofice. M-am străduit să atrag atenţia asupra acestei priorităţi demonstrative în cadrul volumului al doilea al tratatului Istoria esteticii româneşti (Editura Academiei Române, 2009). Fără a repeta, cuvânt cu cuvânt, şi mai pe scurt, cele spuse în acea lucrare, voi sublinia, din nou, aportul – cu totul original – al lui Lucian Blaga, în problemă, beneficiind acum de prestigiul şi generozitatea revistei Cultura.
N-am fost niciodată un „protocronist“ trufaş, care să pedaleze pe excese triumfaliste. Dar nici nu împărtăşesc opinia stângace şi opacă, total neconvingătoare – şi cumva resentimentară – a acelor confraţi autohtoni ce dau de ceasul morţii să împingă sub preş orice prioritate cultural-ştiinţifică românească în faţa străinilor.
Ce a spus şi demonstrat Lucian Blaga în lucrarea Artă şi valoare (1939)? El a pornit de la ceea ce a numit „legea nontransponibilităţii“. În ce constă aceasta? „Ea decretează că structurile obiective ale esteticului natural nu pot fi transpuse întocmai în artă fără de a-şi pierde aci calitatea lor iniţială, şi nici invers: structurile obiective ale esteticului artistic nu pot fi transpuse aidoma în natură, fără a-şi pierde aci calitatea iniţială“ (Artă şi valoare, Bucureşti, 1939, pp. 94-95). Iar kitsch-ul îi apare lui Blaga ca un caz particular al abaterilor de la „legea nontransponibilităţii“. În ce constau aceste abateri? „Sunt, adică, structuri «naturale» oferite în ordine artistică, cu aspiraţia de a produce o reacţiune estetică pozitivă, şi la fel structuri «artistice» sunt uneori oferite în ordine naturală, cu aceeaşi pretenţie. Asemenea structuri deplasate le numim «para-estetice», «para-kalie»“ (ibidem, p. 95). Kitsch-ul, consideră teoreticianul român, constituie tocmai unul dintre cazurile particulare ale „para-kaliei“, fenomenul fiind o contravenţie la „legea non-transponibilităţii“. Pe baza explicaţiei propuse de Blaga se poate considera, când este vorba de generalitatea teritorială a esteticului, că fenomenul kitsch constituie o deplasare de la un sine al măsurilor inerente. Altfel spus, credem că fenomenul kitsch – de orice tip – poate fi considerat în specificitatea sa drept paradoxul tentativei de despecificizare a unui anume sine esenţial, structural, punând în loc altceva, străin respectivului sine. De aceea, kitsch-ul constituie, în chip absolut, o inadecvare.
Abia cu câteva decenii după explicaţia oferită de Blaga esteticieni de notorietate europeană – ca Abraham Moles, de pildă – aveau să treacă mai insistent la o teoretizare a kitsch-ului. Când A. Moles propune interpretarea verbului Verkitschen (a degrada, a poci, a măslui), el tinde să reliefeze o substituţie inadecvată, apropiindu-se foarte mult de explicaţia dată de Blaga încă la sfârşitul deceniului al IV-lea al secolului trecut.
Lucian Blaga s-a străduit să depisteze specificitatea kitsch-ului oprindu-se la sfera esteticului. Şi este adevărat că fenomenul kitsch preferă vasta diversitate a activităţilor umane cu proeminenţe estetice. De ce atare preferinţă? Pentru că una dintre trăsăturile kitsch-ului, în general, constă în seducerea sa de către vivacităţi senzoriale. Or esteticul, prin propria-i natură, exprimă o intensă acuitate senzorială.
Kitsch-ul, însă, a păşit dincolo de sfera esteticului, în dinamica, tot mai trepidantă, a diversităţii vieţii: în „cotloanele“ gândirii; în limbuţia înşelătoare a politicii; în goana de neoprit după „a avea“ cu orice preţ; în comportamentele umane etc. În lumea de astăzi extensia insidioasă a kitsch-ului în multiple dintre palierele ontologicului se bizuie, în fapt, pe cea mai caracteristică trăsătură din structura specifică a acestuia. Şi anume – pornind de la consideraţiile lui Blaga – pe devierea inadecvată de la sinele inerent al unui fenomen, al unui dat, al unui „ceva“. Astfel încât sinele inerent a „ceva“ este pervertit prin „altceva“.
După opinia subsemnatului, etalonul kitsch-ului actual îl constituie profilul politicianului din zilele noastre, nu doar din patria-mumă, ci cam de peste tot. Profil ce deviază catastrofal de la autenticitatea măsurii inerente a politicii. Deviere ce se manifestă prin limbuţie mincinoasă, printr-o „puritate“ cetăţenească şi morală de doi bani, prin acte de corupţie evidente, dar tăgăduite cu aplomb. Mă abţin cu greu să dau exemple cât se poate de concrete din gargara „monumentală“ a recentelor alegeri prezidenţiale româneşti. Poate că trăsătura kitsch cea mai degradantă a politicii actuale autohtone o constituie acea perindare a insului de la un partid la altul, trăsătură de o imoralitate absolută, în funcţie de goana după grosimea măduvei din ciolan.
În tot mai puţine locuri – şi de la noi, şi de pe alte meridiane – echilibrul între „a fi“ şi „a avea“ s-a spulberat, a fost făcut ţăndări. Adică acea unitate, acea armonie dintre autentica umanizare a fiinţei noastre interioare şi nevoia de a avea pentru a trăi civilizat; ei, bine, această armonie a fost anihilată cu sălbăticie. În favoarea unei lăcomii kitsch-iste, care-i generează pe mafioţii şi borfaşii cu ştaif. Pe cei care – între altele – nu mai isprăvesc, români şi străini, deopotrivă, să radă din calendarul naturii imensele păduri autohtone. Se pare că încă nu suntem conştienţi că peste nu prea îndepărtate generaţii, în locul falnicelor păduri româneşti, vor şuiera satanic întinse nisipuri pline de greieri, şopârle şi furtuni devastatoare de neoprit.
Din prezenţa de peste tot – azi – a kitsch-ului, într-atât, încât nici nu-l mai luăm în seamă, mai amintesc o ipostază, foarte „expresivă“.
În cei 25 de ani care au trecut de la revoluţia decembristă, cu tacita speranţă că esenţa definitorie a kitsch-ului, ca deviere de la adevărata măsură inerentă a faptelor şi lucrurilor, va fi diminuată, pe întreg teritoriul României – la adăpostul uriaşelor afaceri imobiliare – s-au construit, superficial şi haotic, sute de mii de clădiri, de locuinţe, de „birouri“, de „depozite“ etc., de toate tipurile. Trăsătura definitorie a acestora – care sare de îndată în ochi – o constituie haosul kitsch-ist, concretizat în totala dizarmonie dintre elementele arhitectonice componente şi dintre acestea şi mediul ambiant. Şocant, mi se pare, de mai multă vreme, faptul că kitsch-ul arhitectonic a pătruns masiv în mediul rural, în mai toate satele româneşti. Acolo unde tenacitatea tradiţiei conservase, câteva sute de ani, o armonie desăvârşită între elementele arhitecturii ţărăneşti. Fireşte, pretenţiile civilizaţiei actuale au făcut necesare şi în mediul rural modificări în structurile şi dinamica vieţii, inclusiv în orientarea arhitectonică. Însă, dincolo de exigenţele funcţionale ale civilizaţiei actuale, în arhitectura satului autohton actual proliferează rapid o anume dezordine, contorsionări inutile, o supra-încărcătură kitsch. Seducătoare, într-un fel, căci nu puţine dintre ipostazele kitsch-ului posedă „virtutea“ de a duce „cu zăhărelul“. Spre a-l „distra“ – cu tristeţe – pe cititor am să menţionez în problemă următorul exemplu limită. Într-un sat din judeţul Buzău – în vecinătatea lizierei, din nord-estul judeţului Prahova – am văzut, recent, deasupra unei gomoase case, nou construită, emblema dolarului american. Înaltă de vreo doi metri, se lăfăia acolo, în vârful orgolios al ţuguiatului acoperiş, roşu, de ţiglă. Îmi menţin opinia – pe care am mai exprimat-o, timid, cu câţiva ani în urmă – că unele dintre trăznăile kitsch-iste din arhitectura rurală actuală sunt aduse de numeroşi săteni, de pe „meleaguri europene“, unde s-au dus, cam nefericiţi, să culeagă căpşuni şi să-i îngrijească şi să-i şteargă undeva pe trufaşii „europeni“.
Nu este exclus ca eseul de faţă să trezească nedumeriri în ochii celor ce încă consideră kitsch-ul drept un „fleac“ ce bântuie, spumos, printre mărunţişuri. Din păcate – cum m-am străduit să exemplific – kitsch-ul din zilele noastre s-a infiltrat adânc, până în inima concepţiilor despre viaţă, făcând ravagii în modul de a măsura conduita existentului omenesc. În ziua de astăzi kitsch-ul nu mai poate fi interpretat doar ca o apetisantă rătăcire printre mărunţişuri, ci şi ca un dezastruos acaparator al existenţei, care denaturează viaţa, lipsind-o de autenticitatea măsurii ei inerente.
Autor: GRIGORE SMEUApărut în nr. 503