Despre haine si ceva pe deasupra

Linda Grant, Rochia cea noua, traducere de Alexandra Musat, Bucuresti, Editura Leda, 2010

E adevarat ca nu haina îl face pe om. Însa la fel de adevarat este ca haina îl ajuta, de multe ori, sa se defineasca în raport cu ceilalti, câta vreme hainele, asemenea banilor, au, dincolo de utilitatea imediata, o accentuata semnificatie psihologica si simbolica. Toate acestea sunt atent subliniate, detaliate si nuantate în romanul scriitoarei britanice Linda Grant, „Rochia cea noua“ („The Clothes on Their Backs“), aparut în anul 2008. Asa cum se poate presupune cu usurinta pornind doar de la acest titlu, cartea exploreaza mai multe aspecte ale identitatii si ale relatiilor interumane în perioada contemporana, precum si rolul vesmintelor – iar uneori al aparentelor, fie ele si foarte elaborate masti sociale – în privinta efectului pe care oamenii îl au (sau nu-l au!) unii asupra altora.
Sandor Kovacs, maghiar de origine evreiasca, ajunge la Londra ca refugiat, în anul 1956, având drept unica posesiune doar hainele de pe el. Însa, printr-o tenacitate uluitoare (dublata, e adevarat, de un noroc pe masura!), în doar câtiva ani, va câstiga bani frumosi, ba chiar se va îmbogati închiriind sau subînchiriind locuinte insalubre imigrantilor de culoare veniti în Marea Britanie. Finalmente, la capatul unui proces rasunator, urmat de acuzatii dintre cele mai felurite, Sandor este trimis la închisoare, nimeni nu se mai intereseaza de soarta lui – însa se va interesa el însusi de soarta celorlalti, mai cu seama de aceea a fratelui sau si a sotiei acestuia, dupa ce va fi din nou liber. Numai ca fratele lui este tot atât de discret si duce o existenta tot atât de nestiuta, pe cât e Sandor de galagios si de voit socant în tot ceea ce face. Mai mult decât atât, pentru a-si pierde urma si pentru a sterge cât mai mult din tot ceea ce însemna trecutul sau, inclusiv propria identitate nationala si nu numai, Ervin Kovacs îsi schimba numele în Kovaks, la scurta vreme dupa sosirea sa în Anglia, decis sa nu mai tina legatura în niciun fel cu Sandor si chiar sa-i treaca sub tacere existenta în fata propriei fiice, Vivien. Aceasta afla foarte târziu o serie de detalii legate de istoria familiei sale, e nemultumita de secretomania parintilor sai si e din ce în ce mai convinsa ca multe dintre cheile de întelegere a trecutului se afla în posesia atât de detestatului si de evitatului ei unchi nonsalant si vorbaret, cel care, pe când ea avea zece ani, venise în vizita si îi adusese o ciocolata scumpa, pe care, însa, tatal sau îi interzisese sa o primeasca de la un astfel de om… Aceasta este, de altfel, si cea mai veche amintire a lui Vivien despre unchiul Sandor.
Convinsa, în ciuda imensului scandal de presa care urmeaza dupa arestarea acestuia, ca Sandor nu este, totusi, nici atât de ticalos cum sustin parintii ei si nici atât de vinovat cum se spune prin ziare, ea va dori, înca de atunci, sa-l cunoasca mai bine si sa înteleaga, prin intermediul lui, cine este ea însasi cu adevarat – caci pâna si originea sa evreiasca îi fusese ascunsa suficient de multa vreme de parintii înspaimântati pâna si de umbra lor. Ocazia de a-l cunoaste mai îndeaproape pe acest nonconformist unchi apare dupa ani de zile, când, pentru a-si reveni dupa tragica moarte a sotului sau, survenita imediat dupa nunta, Vivien decide sa-si caute o slujba. Iar slujba pe care o alege este nici mai mult nici mai putin decât aceea de secretara a unui barbat care doreste sa-si scrie memoriile si are nevoie de ajutor în acest sens. Barbatul este (printr-un procedeu narativ suficient de banal si de previzibil si, desigur, usor conventional si menit sa serveasca mult prea bine scopurilor autoarei acestui roman…) unchiul Sandor, dar, pentru a nu-i nelinisti pe parintii lui Vivien, atât ea, cât si el se vor preface a nu se cunoaste, noul nume pe care si-l ia tânara fiind Miranda.
Si astfel, ca o noua shakespeariana Miranda, uimita la tot pasul în fata minunatei lumi noi ce se deschide în fata ei, Vivien va afla multe dintre secretele pastrate pâna atunci cu sfintenie de mama si tatal sau. Ea va evalua, evident, tot ceea ce îi spune Sandor raportând fiecare informatie în parte la ceea ce stia deja sau la ceea ce presupunea, astfel încât naratiunea devine, în acest punct al cartii, veritabil joc al unor oglinzi în care protagonistii din prezent au pentru prima data sansa sa învete ceva din greselile trecutului – sau doar din întâmplarile acestuia. În acest fel, nu doar Vivien va afla care-i sunt originile, ci si Sandor va începe sa se priveasca, fie si temporar, dintr-o alta perspectiva si sa mediteze asupra unora dintre faptelor sale, pe care, pâna atunci, încercase sa le uite. De retinut e ca primul cadou pe care tânara îl primeste de la unchiul ei este o superba rochie verde, de matase, în care simte ca devine ea însasi alta. Si altfel. Iar daca, pâna atunci, hainele fusesera mica armura a lui Vivien, tinând-o la adapost de provocarile lumii exterioare, din acest moment ea începe sa se simta pe de o parte mai vulnerabila, însa – mai important – si mult mai stapâna pe sine, de asta data nu doar în aparenta, dar si cu adevarat umana, iar nu o faptura tacuta si inexistenta, asa cum întreaga educatie primita de la parintii sai o determinase sa devina. Desigur, acum încep sa se ridice si principalele întrebari ale romanului – si ale existentei unei generatii întregi de descendenti ai refugiatilor ajunsi în Anglia în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial si imediat dupa acesta. Caci Vivien întelege ca simpla înfatisare, hainele ca atare nu sunt suficiente pentru dobândirea unei noi identitati si cu atât mai putin pentru a descoperi cine esti cu adevarat. Cu toate acestea, ea îsi da seama si ca în epoca televiziunii si a modelelor impuse de mijloacele de comunicare în masa, rolul aparentei nu poate fi negat, iar încercarea de a trece mereu neobservat (marea dorinta a parintilor sai!) nu face altceva decât sa te însingureze si, desigur, sa te faca si mai vizibil într-o societate prea putin dispusa sa accepte diferentele.
Dupa cum marturiseste chiar ea la finalul cartii, Linda Grant s-a inspirat, pentru construirea lui Sandor, ca personaj, din datele existentei reale a lui Peter Rachman, acuzat de aproximativ aceleasi delicte si judecat de opinia publica cu aceeasi duritate ca si fictionalul sau urmas din „Rochia cea noua“. Dar, spre deosebire de alti scriitori care au preluat modelul acesta, autoarea romanului de fata evidentiaza alte aspecte ale personalitatii umane. Caci, daca, de pilda, Peter Flannery avea în vedere cruzimea si lipsa de omenie a lui Rachman, Linda Grant pune accentul mai cu seama pe readucerea în actualitate, prin intermediul relatarilor lui Sandor, tocmai a unor detalii profund umane si întru totul convingatoare în acest sens, care configureaza un tablou remarcabil si foarte viu al Ungariei din anii anteriori razboiului. În plus, modalitatea pe care acesta o gaseste de a-si justifica, fie si partial, purtarea si atitudinile e de natura nu neaparat de a-l scuza sau de a-l face simpatic, ci de a deschide si o alta perspectiva asupra unor fapte privite, pâna atunci, doar din punctul de vedere al celorlalti. Sigur, asta nu înseamna ca Sandor a fost sau este bun si fara de pata. Caci tocmai ura pe care o nutreste fata de nazisti îl face sa înceapa sa semene, de la un anumit punct încolo, el însusi cu un nazist, mai cu seama în ceea ce priveste cinismul cu care abordeaza problemele si nevoile refugiatilor de culoare ajunsi în Anglia, de pe urma carora el nu ezita sa obtina un profit oricât de mare… Sigur, el poate fi convins ca greselile lui nu înseamna nimic în comparatie cu crimele celor care i-au trimis pe evrei în lagarele de concentrare si apoi în camerele de gazare, însa Sandor uita întotdeauna ca Londra anilor ’70 nu este nicidecum Budapesta dinaintea razboiului…
Partea cea mai reusita a romanului „Rochia cea noua“ (care poate fi privit, deopotriva, ca roman de familie, istoric si psihologic, având, evident, si numeroase fragmente ce prezinta initierea protagonistei, Vivien, care-si asuma si rolul de narator) este cea în care Linda Grant descrie evolutia relatiei dintre unchiul si nepoata ce se regasesc dupa ani de zile, se recunosc, însa pretind, fiecare în parte, a nu cunoaste identitatea celuilalt, jucând un soi de joc al ignorantei doar pentru ca, apoi, lucrurile sa înceapa sa se clarifice, chiar daca nu întru totul, iar mastile sa cada, lasând sa se vada adevaratul chip ascuns atâta timp înapoia lor. Într-adevar, pentru Vivien hainele nu vor mai fi importante, la finalul întâmplarilor relatate în cartea aceasta, pentru modul cum te fac sa arati, ci pentru cum te ajuta sa te simti si sa te raportezi la ceilalti. Uneori, e adevarat, ele, ca oricare alta masca, nu fac altceva decât sa ascunda realele intentii si identitatea, însa alteori, doar prin intermediul lor se poate ajunge la dobândirea adevaratei identitati.