Guillermo Cabrera Infante, Nimfa nestatornica, traducere de Liliana Plesa Iacob, Bucuresti, Curtea Veche Publishing, 2011.
Pus oarecum in umbra de faima mondiala a altor reprezentanti ai celebrului „Boom latino-american“ al anilor ’60-’70, de care, de altfel, el insusi a incercat sa se distanteze, considerat uneori un scriitor prizat mai degraba de critica literara decât de publicul cititor obisnuit, Guillermo Cabrera Infante (nascut in 1929 in Cuba, militant activ impotriva regimului autoritar al lui Fulgencio Batista fiind, in paranteza fie spus, unul dintre fondatorii revistei „Nueva Generación“ si un sustinatori declarat al idealurilor democratice si stabilit, dupa 1965 in Europa, intr-un exil pe de-a-ntregul asumat pâna la sfârsitul vietii, in 2005) a fost, de-a lungul intregii sale activitati literare, fascinat de lumea muzicii si a filmului, deprinzând si practicând perfect atât tehnica montajului sau a flash-back-ului, cât si configurarea punctelor de fuga sau strategiile contrapunctice. Opera sa se dovedeste, astfel, a fi un adevarat univers a carui individualitate in contextul literaturii latino-americane contemporane nu mai trebuie demonstrata, ci, eventual, evaluata la justa valoare, având in vedere si creatiile publicate postum ale autorului. Caci, daca „Tres tristes tigres“ (1964) sau „La Habana para un infante difunto“ (1979), considerate textele reprezentative ale lui Cabrera Infante impuneau un prozator de prima marime si, demonstrau, deopotriva, placerea uluitoare a acestuia de a experimenta la nivel narativ sau de include in fiecare pagina de proza procedee considerate, pâna atunci, greu de asimilat domeniului literaturii, „Nimfa nestatornica“ („La ninfa inconstante“), cartea aparuta in anul 2008, mult asteptata de lumea literelor hispane, confirma un talent covârsitor si, in egala masura, aduce câteva note de noutate la care, poate, nici cei mai ferventi sustinatori ai sai nu se asteptau: pe de o parte, coerenta unei naratiuni conduse, de la inceput si pâna la final, cu o mâna extrem de sigura, iar pe de alta, intensitatea lirismului – insa intotdeauna perfect integrat unui text romanesc.
Unele dintre marile creatii anterioare ale lui Cabrera Infante dadeau senzatia a fi compuse din mai multe fragmente (semi)independente, rezultatul fiind un colaj de un tip special, chiar si „Trei tigri tristi“ mizând mult pe secvente narative care se oglindesc unele in altele si ofera, astfel, o viziune integratoare, dar care tind sa devina, in anumite momente, un excelent exemplu de montaj literar-cinematografic; „La Habana para un infante difunto“ reia modelul consacrat al educatiei protagonistului, insa intrerupe firul epic pentru a recompune atmosfera specifica a Havanei – una dintre marile teme (obsesii, de-a dreptul!) ale scriitorului. In comparatie cu aceste exemple, „Nimfa nestatornica“ pare un text mai simplu poate ca si este realmente astfel, insa, la o lectura atenta, cartea se dovedeste a fi mult mai bine structurata din punctul de vedere al cronologiei, pentru prima data respectata atât de bine de Cabrera Infante, dar si la acela al unui lirism de substanta care, acum, nu mai da senzatia unui pur adaos formal, ci devine una dintre componentele ce definesc insasi structura romanului.
Cititorul are in fata, la un prim nivel al semnificatiilor, o poveste de dragoste, inedita, in esenta sa, caci protagonisti ii sunt un critic de film suficient de pedant si mereu fascinat de complicatele jocuri si asociatii lingvistice si o adolescenta de (aproape) saisprezece ani, Estela Morris, frumoasa (foarte frumoasa, desigur!), insa lipsita de stiinta de carte pe care un astfel de indragostit ar fi fost de asteptat sa si-o doreasca de la iubita sa… Cu toate astea sau, mai bine zis, impotriva tuturor acestor deosebiri care, practic, fac de la inceput istoria celor doi „o poveste asimetrica“, dupa cum Cabrera Infante insusi a numit-o, pasiunea pe care o traiesc pare a fi mai presus de orice ratiune si capabila sa invinga orice argument rational. Astfel, in atmosfera inconfundabila a Havanei anilor 1957 – 1958 descrisa de autor cu o placere pe care nu incearca vreo clipa sa si-o ascunda, ea fuge de acasa, unde si asa nu era fericita, iar el fuge dintr-un mariaj care il facea sa se simta cum altfel decât nefericit… Cartea, cu numeroase accente legate de biografia lui Cabrera Infante, dupa cum a marturisit Miriam Gómez, sotia scriitorului (cea care a si pregatit pentru tipar acest text, dupa precisele sugestii ale autorului), demonstreaza convingerea acestuia ca in literatura mereu intâlnim viata, cel putin sub forma sa cea mai elaborata, care este memoria… In plus, textul mizeaza mult pe valorificarea unor simboluri care l-au atras mereu pe Cabrera Infante, semnul sub care sunt puse majoritatea actiunilor si atitudinilor protagonistei fiind zborul fluturilor, dar si uluitoarea evolutie a acestora, mai cu seama stadiul de nimfa – de aici si titlul cartii. Estela este, fara indoiala, o „nimfa nestatornica“: cititorul afla de la bun inceput ca povestea de dragoste s-a sfârsit, ca frumoasa adolescenta a murit (nu se spune nici cum, nici când, acest amanunt fiind trecut sub tacere si tratat in cheie vadit simbolica). In fond, Estela nici nu moare in adevaratul sens al cuvântului, ci mai degraba dispare, se evapora in lumina nesfârsita – a zilei sau a iubirii; asemenea unui fluture minunat, facut doar pentru a uimi, prin frumusetea sa, pe toti cei care au sansa – sau ghinionul… – de a-l intâlni. Caci Estela – numele sau trimitând, deopotriva, la stralucirea stelelor estrella, dar si la recea eroina din „Marile sperante“ ale lui Dickens si la Stella lui Jonathan Swift – cucereste si pune in incurcatura in acelasi timp prin fragilitatea sa, dar si prin capacitatea de a intruchipa prezentul insusi, frumusetea clipei si, desigur, intensitatea sublima a unei iubiri imposibile.
Ironia – nu putea lipsi ironia dintr-un text al lui Cabrera Infante! – este tocmai ca aceasta replica in cheie cubana a marilor personaje feminine ale literaturii universale nu e deloc interesata de cultura, ea fiind, prin excelenta, natura. Jocul erotic prezent in primul plan al naratiunii se transforma, astfel, pe nesimtite, in complicat joc literar, modelul fiind, desigur, Nabokov cu a sa Lolita, combinat in mod savant cu sugestii preluate de autor din peliculele lui Truffaut. Sexul insusi devine mai degraba un pretext narativ si simbolic decât un simplu act, accentul fiind pus, intotdeauna, nu pe implinirea erotica si nici macar pe mecanismele stabilirii micului contract amoros al celor doi, ci pe sentimentul pierderii, pe deziluzia care il va marca pentru totdeauna pe protagonistul narator. Cabrera Infante se joaca, asadar, cu toate conventiile consacrate ale genului romanesc, in primul rând cu mult apreciata (de catre toti reprezentantii sau descendentii realismului) verosimilitate. Autorul introduce in acest roman indoiala sistematica, extrem de critica in anumite momente si accentuat metapoetica in altele, ce marcheaza granita si asa nestatornica intre ceea ce s-a petrecut realmente, ceea ce naratorul implicat isi aminteste si ceea ce, finalmente, acesta scrie. Plus, desigur, pentru ca, din nou, acest element nu putea lipsi dintr-un text al lui Cabrera Infante, trimiterile livresti, imbogatite de ritmul de bolero pe care naratiunea incearca (si chiar reuseste) sa-l recreeze. Devin, deci, evidente, ecourile naratiunii corale din „Trei tigri tristi“, dar capata o noua consistenta, citite din aceasta perspectiva, si permanentele reflexii ale autorului asupra propriilor naratiuni anterioare. „Nimfa nestatornica“ stabileste, in fond, un nivel (si un dialog!) metatextual a carui viabilitate estetica este cu mult superioara creatiilor anterioare ale autorului. Astfel, prin subtilul mecanism elaborat de Cabrera Infante, lectorul insusi poate fi pe deplin implicat in text, jocul limbajelor si al intentiilor – chiar daca, cel mai adesea exprimate doar pe jumatate – devenind adevarat principiu de constructie al cartii.
Doar procedând in acest fel, scriitorul reuseste sa duca aparenta pasiune amoroasa gratuita la un stadiu superior si sa prezinte, prin intermediul acesteia, chiar procesul (nu o data dificil si chiar mai adesea dureros!) al cunoasterii de sine al unui protagonist care, treptat, devine artist. Chinurile dragostei se dovedesc, asadar, a nu fi deloc zadarnice, iar implinirea erotica se transfigureaza in plan estetic, singurul menit a dura. Fara indoiala, Estela lui Cabrera Infante poate fi comparata si cu proustiana Albertine, dar si cu fascinanta Maga, creata de Julio Cortázar, in „Sotron“, ramânând, deopotriva, cel putin in anumite momente, legata de atitudinea unui Sancho Panza feminin, dar si de aceea a unei Dulcinee totalmente inventata de un indragostit mult prea indragostit si mult prea citit pentru a mai distinge adevarul de iluzie. Rolul ei, insa, mai mult decât acela de a se defini pe sine, este acela de a-l ajuta pe iubitul ei sa se cunoasca, macar prin intermediul ei, pe el insusi – si, mai mult decât atât, de a-l determina sa scrie, veritabila nastere a literaturii din inflacararea pasiunii.
Odata cu aparitia celui de-al doilea volum al romanului „Don Quijote“ al lui Cervantes, in 1615, a fost consacrata capacitatea genului romanesc de a include, intre granitele textului, atât fictiunea cea mai avântate, cât si viata, fie ea si una transfigurata estetic, a autorului sau. Gillermo Cabrera Infante, dincolo de toate celelalte modele posibile pe care le-a urmat, se raporteaza cu prioritate exact la acest mare exemplu si la acest mare adevar, scriind o carte deopotriva cuceritoare si complicata, veritabila oglinda in care realitatea livresca sa se poata privi in voie; dovada, daca mai era nevoie, ca, asa cum spunea autorul insusi, „realitatea sunt mereu ceilalti, fie acestia oameni, personaje literare sau carti.“