Zeruya Shalev, Farame de viata, traducere si note de Ioana Petridean, Iasi, Editura Polirom, 2012.
Atunci când vine vorba despre romanul israelian contemporan, cititorul este, în general, tentat sa se gândeasca fie la experimentele narative sau la constructia epica stratificata prezente în multe dintre paginile lui Amos Oz, probabil reprezentantul prin excelenta al prozei din aceasta parte a lumii, fie la acele aspecte si probleme abordate mai cu seama în jurnalele de stiri: violenta din Orientul Mijlociu, tensiunile interetnice si, în special, conflictele dintre israelieni si palestinieni. Cu toate acestea, prozatoarea Zeruya Shalev, cunoscuta mai cu seama pentru trilogia din care fac parte romanele „Viata amoroasa“ (1997), „Sot si sotie“ (2000) si „Thera“ (2005), a ales sa ignore în mod voit atacurile cu bomba sau cu masini-capcana, precum si obsesia lipsei de securitate de pe strazile din unele zone ale Israelului si sa aduca în fata cititorilor preocupari ale vietii de fiecare zi, mai ales atmosfera de familie – dar fara sa le lege neaparat de spatiul cultural al tarii sale. De altfel, si cel mai recent volum al sau, „Farâme de viata“ (2011) – care, în paranteza fie spus, consacra recunoasterea internationala de care s-a bucurat autoarea si succesul pe care îl are de ani de zile la publicul cititor – implica o poveste care ar putea fi plasata în orice colt al lumii. Zeruya Shalev demonstreaza, de la începutul creatiei sale si pâna la cele mai recente aparitii editoriale, capacitatea de a crea un adevarat spatiu sufletesc ca „geografie“ a romanelor sale, personajele pe care le construieste putând sa-si traiasca pasiunile, practic, oriunde. Aceasta e si una dintre marile teme din „Farâme de viata“: legatura adesea precara dintre fiintele care, cel putin teoretic, ar trebui sa fie apropiate (parinti si copii, soti, frati), dar, deopotriva, raportul dintre dragoste si sex, ca si complicatele (si, uneori, greu de prins într-o analiza finala) relatii dintre acei oameni care considera ca se cunosc foarte bine – si chiar mai mult, dintre acei oameni care cred ca se iubesc.
Rememorari si dezamagiri
Subiectul ca atare al acestui roman e legat de demersul de rememorare a propriei existentei pe care îl întreprinde Hemda Horowitz, de pe patul din micul apartament unde traieste. Bolnava si îmbatrânita, apasata de singuratatea în care îsi duce zilele, femeia îsi trece în revista întreaga viata, de la anii copilariei si pâna la momente foarte apropiate de prezent, concluzia amara la care ajunge ea fiind ca totul a stat sub semnul iremediabilului esec. Tristetea, dezamagirea si amaraciunile de tot felul domina textul si, implicit, depanarea acestor amintiri: caci, desi a fost cel dintâi copil nascut în kibbutz, Hemda nu a reusit sa se ridice la înaltimea asteptarilor parintilor (mai ales ale tatalui), nefiind capabila sa mearga singura pâna la vârsta de trei ani. Apoi, s-a dezamagit pe ea însasi, devenind prizoniera unui mariaj lipsit de dragoste si traind fara pasiune alaturi de un supravietuitor al Holocaustului. Relatia cu copiii sai este dificila înca din primii ani: daca pe baiat, Avner, mama are tendinta de a-l proteja mereu si de a-l iubi prea mult, de fata, Dina, pare incapabila sa se apropie cu adevarat. Aceasta realitate se va repercuta asupra întregii familii si va deveni extrem de dureroasa mai cu seama dupa ce Hemda se îmbolnaveste, iar copiii vin, pe rând, sa o viziteze. Numai ca, nemaifiind copii, ei o percep pe mama lor altfel, Avner dovedindu-se neputincios si pasiv, nestiind cum sa-i întoarca mamei afectiunea manifestata fata de el în trecut, iar Dina având mereu tendinta de a tensiona si mai mult relatia si asa complicata dintre ele. În plus, cei doi au, acum, problemele lor, Avner e marcat de o casnicie nefericita care pare a relua, pe alte tonalitati si din alte perspective, toate greselile din mariajul parintilor lui. Dina, la rândul ei, regreta ca a abandonat o cariera universitara care, probabil, ar fi facut-o sa se simta împlinita, pentru a-i oferi fiicei sale, alaturi de sotul ei, un taciturn fotograf, toata caldura pe care ea, în copilarie, nu o cunoscuse. Numai ca, în ciuda tuturor eforturilor ei, adolescenta se îndeparteaza de ea si, finalmente, o respinge, iar Dina începe sa-si doreasca sa adopte un copil abandonat, lânga care sa se poata simti, chiar si dupa ani de zile, fericita ca mama. Familia si apropiatii nu o înteleg si încep s-o priveasca cu neîncredere, în vreme ce, în alt plan, Avner se apropie de o frumoasa infirmiera pe care o cunoaste în cursul vizitelor pe care i le face mamei si traieste alaturi de ea sentimente delicate si profunde, care îi ramasesera straine de-a lungul tuturor anilor casniciei sale. Dar cartea nu se transforma, asa cum ne-am putea astepta, în povestea unui „menage à trois“ din lumea israeliana a secolului XX, ci devine veritabila sondare a profunzimilor – nebanuite, fara îndoiala! – ale psihicului uman. Caci ceea ce parea a fi o simpla legatura menita a alunga plictiseala devine, pe nesimtite, unica modalitate pe care Avner o gaseste pentru a pune în fata propriului mariaj o nemiloasa oglinda, în care se va vedea exact asa cum este: îngrozitor de singur.
O analiza a pasiunilor
Dincolo de aceste detalii, subiectul real al romanului de fata este, din punctul de vedere al autoarei – si asa cum ea a afirmat în repetate rânduri – si o analiza a pasiunilor omenesti prea îndelung neglijate si care ameninta sa produca doar resentimente, frustrari sau chiar, în anumite conditii, sa scape de sub control. În plus, analizarea relatiilor mereu complicate dintre sexe o preocupa în cel mai înalt grad si, pentru a ajunge la acest deziderat, Shalev recurge la naratiunea la persoana întâi, accentueaza tehnica punctului de vedere, iar rezultatul cel mai evident va fi acela ca, dintr-o data, dragostea este redusa la un soi de relatie de putere, în care unul dintre parteneri încearca – si reuseste! – sa-l domine complet pe celalalt. Cu toate acestea, fiecare personaj din „Farâme de viata“ nu înceteaza a cauta împlinirea, pâna si în astfel de iubiri dureroase, pe care le recunosc chiar ele ca fiind mai degraba probe ce trebuie trecute, decât povesti romantice de dragoste.
Demersul Zeruyei Shalev se dovedeste a fi extrem de îndraznet, nu doar din punctul de vedere al tematicii abordate – în fond, dezagregarea unei casnicii ori a mai multora nu mai e de mult o noutate în literatura contemporana – ci mai ales din acela al tehnicii si strategiilor narative pe care le orchestreaza cu o arta care pe drept cuvânt poate fi numita remarcabila. Desigur, ceea ce se petrece între doi soti trebuie sa ramâna intim si neexpus privirii publice – nici chiar privirii apropiatilor – sau, cel putin, asa se presupune. Însa mariajul personajelor din acest roman si problemele lor devin, treptat, obiectul de interes al celorlalti. si, chiar si fara sa fie, asa cum se va întâmpla cu protagonistii din alte romane ale Zeruyei Shalev, de pilda „Viata amoroasa“ sau „Sot si sotie“, mari maestri în arta abuzului psihologic, trebuie sa recunoastem ca aparent inofensivii Hemda, Avner sau Dina stiu sa-si distruga, de-a dreptul premeditat, partenerii de viata si apropiatii, iar asta se vede în mai toate momentele (nu prea multe, totusi…) pe care le petrec cu adevarat împreuna. La o lectura atenta, în unele dintre conversatiile pe care le poarta acestia se întrevad chiar apropieri fata de controversele cuplului Martha si George din celebrul text al lui Edward Albee, „Cui i-e frica de Virginia Woolf“. Însa în cartea Zeruyei Shalev dialogurile celor implicati nu stârnesc niciodata râsul cititorului si nici macar vreun zâmbet condescendent, ci dimpotriva, provoaca, uneori, un fior. Nu de teama, ci determinat de rara capacitate a autoarei de a rosti adevarurile cele mai dureroase cu o uimitoare si doar aparenta seninatate. Pentru a ajunge la acest rezultat, Zeruya Shalev foloseste nu o data metoda fluxului constiintei, reusind sa redea într-un mod extrem de adecvat atât sfâsierea launtrica a fiecarui personaj, cât si nevoia de alinare pe care fiecare, la rândul sau, o resimte; dar, deopotriva, cinismul pe care chiar si cei mai buni sau blânzi oameni îl pot manifesta, poate chiar fara sa vrea si, cu siguranta, fara sa-si propuna neaparat acest lucru.
„Viata merge mai departe…“
Fara îndoiala, la capatul lecturii acestui roman, chiar si acei cititori dispusi mai degraba sa observe imperfectiunile textului (fluxul constiintei parând, uneori, a scapa de sub control, analiza psihologica poate usor insuficient fundamentata) trebuie sa admita ca „Farâme de viata“ este un excelent exemplu de descriere a relatiilor interumane care sfârsesc, uneori prin a le provoca pâna si celor mai puternici nu doar inevitabilul sentiment de claustrofobie sentimentala, ci si trezirea, fie ea si tardiva la realitate. Ca unii critici au fost tentati sa interpreteze aceasta tema a abuzului sentimental ca pe o abordare extrem de voalata a tensionatelor relatii dintre israelieni si palestinieni poate fi acceptat (ori acceptabil) sau nu, însa cu adevarat demn de retinut ramâne curajul autoarei de a aduce în prim plan problemele unor casnicii diferite, de a le cântari toate sansele de a evolua bine, doar pentru ca, în cele din urma, sa sfârseasca prost, precum si capacitatea de a nu transforma tot acest material epic într-un episod de telenovela, ci de a face, în fiecare pagina, dovada ca pâna si aparentul fapt divers poate deveni literatura. Caci nu numai viata lui Hemda e avuta în vedere, ci si alte existente, uneori apartinând unor personaje secundare sau episodice, dramele de familie fiind prezentate întotdeauna succint, în doar câteva rânduri. Totul este expus de fiecare data printr-o bine realizata tehnica a înlantuirii episoadelor, o mentiune speciala meritând atmosfera creata – sau care se creeaza – în jurul oamenilor suferinzi sau tintuiti în paturile de spital. Practic, doar alaturi de cei aflati în suferinta, cei mai tineri se simt cu adevarat sanatosi si nu mai traiesc atât de acut spaima care îi macina: ca la un moment dat vor ramâne singuri, ca vor fi parasiti de cei care, fara sa le fie neaparat dragi, îi înconjoara. Sigur, cei mai multi, de la Avner la Dina si de la ei la însasi Hemda, nici nu fac prea multe pentru a-i pastra aproape pe acestia, de aici permanenta sfâsiere, singuratatea care macina fara mila, sentimentul ratarii, esecul.
„Mai ales într-un loc precum Israelul, cred ca e important sa arati ca viata privata, viata de familie, îsi continua cursul firesc. E important sa vorbesti despre emotii într-un loc unde totul este brutal si haotic. Ca scriitor, este important sa arati ca viata interioara e, în continuare, relevanta pentru oamenii de rând. Eu, una, am hotarât sa urmaresc asta pentru ca numai în aceasta zona pot gasi raspunsuri la întrebarile care ma framânta“, spunea Zeruya Shalev. Finalul acestui roman sta marturie ca, în fond, în creatia sa, lucrurile nu puteau sa se petreaca altfel. Viata îsi continua cursul si existenta merge înainte – chiar si dupa ce Hemda nu va mai fi. Iar cei care vor ramâne în urma ei, iar aici e nota de roman de formare a „Farâmelor de viata“, vor întelege ca, pentru a avea mai multe sanse de fericire, nu trebuie sa uite sa fie, macar din când în când, ceva mai întelegatori cu cei din jur si sa încerce ca, înainte de a le cere celorlalti un anumit comportament, sa stie sa-l evalueze cu adevarat pe cel propriu.