Despre critica politista

Cine a scris primul roman politist? Majoritatea ar raspunde ca Wilkie Collins, prin „The Moonstone“ („Piatra lunii“), publicat in 1868. Raspunsul corect – cel putin deocamdata – e insa „The Notting Hill Mystery“ de Charles Felix, publicat in foileton in 1862 si in volum in 1865. Descoperit de criticul Julian Symons in 1975, romanul lui Felix – recent reeditat de catre British Library – a constitui el insusi subiectul unui mister: Felix fiind doar un pseudonim, identitatea reala a autorului a ramas multa vreme necunoscuta. Dar nu pentru totdeauna: dupa cum arata un articol din „The New York Times“ (Paul Collins, „The Case of the First Mystery Novelist“, 7 ianuarie 2011), parintele primului roman politist se numea in realitate Charles Warren Adams (1833-1903), de meserie editor – el a tiparit „The Notting Hill Mystery“, carte – noteaza cei care au citit-o – de o modernitate cel putin surprinzatoare: toate schemele literaturii de gen sunt deja acolo, asa cum „Don Quijote“ contine deja toata literatura imitatorilor.
Altfel, literatura politista se bucura in ultimii ani nu doar de atentia „marelui public“, ci si de cea a criticii. In Franta, bunaoara, dupa boomul produs de trilogia lui Stieg Larsson, atât „Le Magazin Littéraire“ cât si „Lire“ se intrec in a dedica numere speciale polar-ului. Anul acesta, „Le Magazin Littéraire“ i-a luat-o inainte concurentei, publicând un astfel de dosar tematic in luna mai („Lire“ a replicat cu un produs similar abia in iunie). De aici se pot afla bunaoara impresiile Juliei Kristeva despre „polarul metafizic“. Autoarea tratatului „Semiotike“, pe cât de celebru pe atât de ilizibil (regretatul profesor Cezar Tabarcea ne spunea ca a dedicat o vara intreaga acestei carti, dar ca regreta timpul pierdut), marturiseste ca lucreaza la un nou astfel de „polar metafizic“ (caci nu e primul cu care si-a fericit cititorii…), „a carui actiune se petrece la castelul Versailles: un detectiv psy investigheaza pasiunea secreta a lui Ludovic al XV-lea pentru un ceas astronomic. Marele mister sta in temporalitatea vietii psihice, in mortile si renasterile ei febrile, si mai putin in intriga politista sau in analizarea crimei si a perversiunii, a inocentei si a vinii“.  Bref, nu-i deloc de mirare ca, dintre cei 11 scriitori francezi invitati sa-si marturiseasca preferintele in materie de literatura politista, majoritatea citeaza titluri anglo-saxone – adica genul de opere care pun mai mult pret pe intriga politista decât pe „temporalitatea vietii psihice“. Singurii autori francezi citati sunt – de doua ori – Georges Simenon (autor publicat de altfel si in prestigioasa colectie Pléiade) si Jean-Patrick Manchette – autor-cult care, dupa clica de imitatori francezi din anii 50-60 ai romanelor hard-boiled americane, a inventat asa-zisul „neo-polar“; cartile lui au inspirat ecranizari precum „3 hommes à abattre (1980) si  „Pour la peau d’un flic“ (1981), ambele cu Alain Delon. Lui Manchette (1942-1995), ii este dedicat un articol special in „Lire“ (numarul pe iunie de care am amintit): „un bon disciple de Flaubert“, „agorafob si depresiv cu stagii la sectiile de psihiatrie“, dar si ultra-stângist – dezamagit insa de turnura terorista de la sfârsitul anilor 60/ inceputul anilor 70, pe care o va ataca intr-un roman –, Manchette are un stil caracterizat prin marci precum „o prima fraza laconica si factuala“, „umorul puternic“ si „comentariile auctoriale sarcastice“. Le pot fi adaugate constiinta teoretica aflata la controlul actiunii, precum si destramarea conventiilor uzuale in literatura de gen, incepând cu viteza povestii: Manchette a produs romane mai curând lente, in stilul filmelor lui Jean-Pierre Melville, aducând a anti-romane (unul chiar a fost refuzat de colectia de specialitate „Serie noire“, Gallimard alegând sa-l publice mainstream). A influentat scriitori precum Jean Echenoz  (sunt curios daca Alex Matei i-a dedicat vreo pagina in cartea lui despre Echenoz publicata de curând la L’Harmattan); dar, spre deosebire de acesta din urma, nu a fost tradus in româneste.
In fine, daca e sa-l credem pe editorialistul de la „Lire“, François Busnel, senzatia anului in materie de polar francez este „extraordinarul“ roman „Mapuche“ al lui Caryl Férey. Dar romanul politist nu-i preocupa doar pe francezi. In „New Yorker“ (numarul din 28 mai a.c.), Arthur Krystal publica articolul „Easy Writers“ („Scriitori facili“), in care se arata ingrijorat de ascensiunea canonica a unei literaturi de consum care in trecut se bucura doar de statutul de „placere vinovata“. Acum, constata criticul american, „Tarzan din neamul maimutelor“ (publicat de curând in mai mult decât prestigioasa colectie Library of America) e privita drept o opera „nu mai putin puternica decât „Paradisul pierdut“ al lui Milton“ (ceea ce, ricaneaza Arthur Krystal, ii pune pe picior de egalitate pe cimpanzeul Cheetah si pe Satan). Krystal are un precursor ilustru in marele Edmund Wilson (pe care, evident, nu rateaza sa-l citeze), care a scris in anii 40 – tot in „New Yorker“ – doua celebre respingeri ale literaturii politiste, una dintre ele intitulata „Who cares who killed Roger Ackroyd?“ („Cui ii pasa de cine l-a omorât pe Roger Ackroyd?“) – persiflare, desigur, a nu mai putin faimosului roman al Agathei Christie „Uciderea lui Roger Ackroyd“) –, incheiata prin cuvintele: „Prieteni, vom fi fiind putini, dar Literatura lupta de partea noastra. Dat fiind ca exista atâtea carti bune care asteapta sa fie citite, atâtea lucruri ce merita sa fie studiate si cunoscute, chiar nu-si are rostul sa ne pierdem timpul cu tot felul de prostioare“. (Nota bene, acelasi Wilson este autorul unui articol despre Tolkien in care „Stapânul inelelor“ este expediat drept „juvenile trash“ – intr-o traducere libera, „gunoi pentru adolescenti acneici“).
Textul lui Arthur Krystal a atras – ca si, odinioara, cel al lui Wilson – nesfârsite proteste din partea comunitatii de fani raniti de judecatile sale. Dar nici cronicarul literar de la „Time“, Lev Grossman, desi de regula prefera critica in forme constructive, nu si-a putut reprima un lung raspuns polemic („Literary Revolution in the Supermarket Aisle: Genre Fiction Is Disruptive Technology“, 23 mai). Desigur, nu-i lipsit de insemnatate detaliul ca in timpul liber Grossman este autor de romane politiste („Codex“  fiind tradus si la „Nemira) si fantasy; sau ca, in calitate de recenzent, si-a exprimat admiratie fata de romanele lui George R.R. Martin, lansând in legatura cu acesta eticheta de „Tolkien al Americii“.
Dar am trecut prea repede peste Franta. Aici, prin aportul lui Pierre Bayard, care si-a aliat psihanaliza si teorii literare relativiste, a inflorit sub-genul „critica politista“. In trilogia formata din „Qui a tué Roger Ackroyd?“ (1998; traducere româneasca la Editura Bastion, 2008), „Enquête sur Hamlet. Le Dialogue de sourds“ (2002), „L’Affaire du chien des Baskerville“ (2008), Bayard a refacut anchetele din romanul Agathei Christie, din piesa lui Shakespeare si din nuvela lui Arthur Conan Doyle, demonstrând – acord acestui cuvânt o rigoare deloc ironica sau laterala – ca adevaratii vinovati sunt altii decât cei indicati de Hercule Poirot, Hamlet si Sherlock Holmes. Exercitiul a prins, dovada ca au inceput sa curga titluri precum „Contre-enquête sur la mort d’Emma Bovary“ (2011, autor Philippe Doumenc)…
…Asa ca, pentru a nu ramâne si anul acesta repetenti, criticii români nu au altceva de facut decât sa prinda din mers acest tren al „criticii politiste“. Imi permit sa sugerez câteva teme care ar putea fi atacate cu succes in patria noastra. Ion Simut ar putea produce bunaoara o contraancheta privitoare la circumstantele mortii lui Ion in romanul lui Rebreanu. Cosmin Ciotlos va reciti „Baltagul“ lui Sadoveanu, aratând ca ipotezele emise de Nicolae Manolescu ramân neatinse de curgerea timpului. Andrei Terian ne va lamuri definitiv ca, dupa cum esteticul nu exista si a cincea esenta este doar o vorba, literatura si critica politista nu exista nici ele – totul intr-un volum de 2 000 de pagini, prevazut cu o manivela pentru intoarcerea paginilor. C. Rogozanu ar putea reciti „Jurnalul de la Paltinis„, cautând semnele unui plan pus la cale de Gabriel Liiceanu de a-i face vânt pe scari lui Constantin Noica. Paul Cernat va cauta desenul din covor in poezia dadaista, Alex Goldis va lua urma „Violentei in poezia lui Ion Pop“. Dan C. Mihailescu va revela ca toate cronicile favorabile avându-l ca obiect pe Norman Manea au in spate burse oferite cu generozitate de „evreimea mondiala“. Daniel Cristea-Enache va comenta dintr-o perspectiva etica poezia „Zdreanta“ de Tudor Arghezi (capodopera in curs de aparitie intr-o colectie pe care o coordoneaza la Polirom), analizând conflictul de interese dintre apetitul pentru oua al lui Zdreanta si functia sa de paznic al curtii. Intr-un eseu concis, Ovidiu Pecican va condamna in vorbe aspre grafomania si, recunoscând ca acest subiect nu are nici cea mai mica legatura cu „critica politista“, va incheia atragând atentia asupra meritelor lui Andrei Marga si in acest domeniu.