Câteva note, doar, despre situaţia, statutul şi contextul psihoterapeutului român de azi. Nicidecum o „radiografie“ ori o „anatomie“, în genul celor atât de purtate la noi cu deosebire în anii ’90, cât o „fotografie“ ¾, de buletin – chiar mai puţin: o fotografie mişcată, a unei situaţii în schimbare.
Entuziasmul pentru psihologie în 1990, precum văzut-am, a fost mare, după ce disciplina fusese evacuată din universităţi. O parte a acestui entuziasm a mers şi spre formările şi specializările psihoterapiei, mai receptivi dovedindu-se în general, cum era de aşteptat, psihologii tineri, iar mai rezistenţi, sceptici ori chiar făţiş împotrivă – psihologi şi psihiatri dintr-alte generaţii.
Bineînţeles că know-how-ul, formările profesionale s-au realizat cu esenţialul sprijin al organizaţiilor profesionale „de peste hotare“. În timp – şi cu deosebire în anii 2000 psihoterapia românească s-a diversificat destul de mult, într-un buchet de orientări, ce cuprinde şcoli mergând de la psihoterapia psihanalitică jungiană, adleriană ori cognitiv-comportamentală şi până la orientări la prima vedere mai… exotice, precum sandplay therapy sau art-therapy (dar foarte prezente, azi). Unele mai active, altele doar cu răspândire şi de succes locale, iar câteva încă incipiente.
S-a simţit, prin urmare, nevoia unui statut în societate pentru noua profesie din nomenclator, drept care pe la mijlocul deceniului trecut a fost realizat un proiect pentru o Lege a psihoterapeutului. Proiectul a căzut, neintrând în Parlament (din diferite motive, unii acuzând obtuzitate, alţii imperfecţiuni ale proiectului). Drept care psihoterapeuţii, deşi cu un specific în multe privinţe diferit, probleme ireductibile de funcţionare şi formare în asociaţii profesionale de sine-stătătoare, sunt azi asimilaţi cu psihologii, având posibilitatea de a profesa legal în cadrul Colegiului Psihologilor din România, pe un parcurs de specializare în trepte, fie ca psihologi clinicieni, fie ca psihoterapeuţi sub egida numitei instituţii tutelare.
Cât priveşte percepţia psihoterapeutului român în rândurile potenţialei clientele, situaţia a fost şi încă rămâne mai degrabă paradoxală. Într-o ţară în care foarte multă lume pare să aibă foarte mare nevoie de sprijin psihoterapeutic, nu doar spre „a se descoperi pe sine“ (nu puţin lucru nici acesta!, dar încă o alegere intelectualizată şi, bineînţeles, cu resorturi mult mai… personale), cât pentru probleme concrete, punctuale, ei bine, într-o asemenea ţară a urgenţelor cererea se întâlneşte, în mod bizar, destul de rar cu oferta. Nu pentru că oferta nu ar exista – e adevărat că la un nivel foarte insuficient, deşi câteodată de ajutor – cu deosebire în oraşe mari ca Bucureşti, Cluj, Timişoara, Iaşi sau Braşov (în cele mai multe localităţi ale României, însă, psihoterapia se află cel mult în cărţi). Cât mai ales pentru că solicitările sunt, pe de o parte, inhibate de mentalităţile autohtone, cu rădăcini adânci, generalizate la toate categoriile sociale şi economice, inclusiv printre titraţi şi intelectuali, mentalităţi după care doar „nebunii“ merg la psihoterapeut sau la psiholog. Pe de altă parte, ocultate de un strat gros de neinformare şi folclor, nefiindu-ne nici în ziua de azi prea limpede când mergem la psihoterapeut şi unde şi cui trebuie să ne adresăm ori ce traseu de „trimiteri“ trebuie să urmăm pentru a pune în fapt o psihoterapie.
Şi, bineînţeles, nu ar trebui să neglijăm nici factorul economic, într-o ţară pauperã şi cu o pătură middle class incertă, mai mult la nivel de deziderat. Nu întâmplător, poate, psihoterapie se face azi în oraşe mari: aici, cât de cât, se mai câştigă, mai ales în contrast cu situaţia din oraşele mijlocii şi mici şi cu sărăcia lustruită de la ţară. Psihoterapia este o investiţie esenţială, dar scumpă şi inaccesibilă pentru cei mai mulţi români.
Dată fiind această ruptură „de comunicare“, pentru a ne exprima vag şi eufemistic, dintre solicitanţi şi psihoterapeuţi, „trimiterile“ (sau „referirile“ / referrals, cu un barbarism încetăţenit printre psihoterapeuţi) se fac, precum într-un mare sat, prin recomandări din om în om: cineva a urmat (sau a auzit despre) o psihoterapie şi îl recomandă pe acel psihoterapeut unui prieten sau unei cunoştinţe. Incredibil sau adevărat, iată sursa principală a „trimiterilor“ la psihoterapie, cel puţin din constatările empirice ale psihoterapeuţilor.
O altă cale prin care se poate ajunge la un psihoterapeut, al cărei succes, de asemenea, nu e probat de statisticile inexistente, cât de o empirie adeseori contradictorie, este cea online. O deschidere la public pe care psihoterapeuţii au cultivat-o natural, în acest moment existând o destul de mare concurenţă între psihoterapeuţi şi orientări psihoterapeutice pe internet. Îndeosebi pe site-urile personale şi, mai nou, pe reţelele sociale (Facebook), ca şi prin reclama plătită pe internet, psihoterapeuţii încearcă să se facă vizibili, împletind uneori autopromovarea cu o activitate de informare şi dizolvare a unor prejudecăţi, precum cele amintite înainte: nu, nu (doar) „nebunii“ urmează o psihoterapie; da, poţi veni în psihoterapie atunci când ai probleme ca asta ori asta. Despre prezenţa pe internet a psihoterapeuţilor, imaginea pe care şi-o creionează şi aşteptările fireşti, ca şi despre cum sunt, probabil, receptaţi de potenţialii clienţi prin acest mijloc de adresare, revista de psihoterapie şi psihanaliză Cafe Gradiva a publicat recent un interesant şi documentat articol, „Psihoterapeut bun Bucureşti – cum îl găseşti“, care analizează şi explică într-o manieră lămuritoare resorturile cererilor şi ale ofertelor online de psihoterapie pe internet din România.
Există, desigur, şi alte căi sau ocazii cu care un doritor de psihoterapie îşi poate întâlni psihoterapeutul, având, însă, un caracter mai degrabă aleator: „trimiteri“ de la un prieten psihiatru, publicitate mediatică, un anumit grad de vizibilitate în mediile universitare şi profesionale.
Vorbind despre imaginea mediatică a psihoterapiei româneşti din aceşti ani, să constatăm că, ieşind întrucâtva de sub o ploaie de distorsiuni şi vulgarizări dintre cele mai groase, psihoterapeutul român a evoluat puţin în prezentările şi preluările din presa scrisă şi „de pe sticlă“, nemai fiind azi montat în materiale cu ghicitoare şi Baba Omida (e adevărat că şi moda acestora a cam trecut sau nu mai face rating), ci având statutul unui specialist-oracol care vede şi de fapt mai mult ghiceşte lucrurile dintr-o privire, formulând îngrijorări şi soluţii ad hoc, iar uneori şi acuze! Mediilor politice, îndeosebi, le place foarte mult să îşi trimită oponenţii la psiholog, psihiatru, şi, cu o întorsãturã neaşteptată, savantă, la psihanalist. Dar psihologul e bun, cu câteva vorbe sever trunchiate de televiziunile de ştiri şi breaking-news, şi pentru alte „subiecte fierbinţi“, precum defenestrarea disperată a victimelor unui incendiu dintr-o clădire din Vladivostok ori un viol atroce din Botoşani. Subiecte precum cele de psihoterapie a copilului şi a şcolarului, prezente în ultima vreme în presă, rămân totuşi rare şi în general sub aceeaşi specie a verdictelor de la ora cinci.
Vorbind despre condiţia culturală a psihoterapiei, trebuie amintit că au existat, în acest sfert de veac de activitate liberă, unele încercări, mai degrabă izolate, dar de o anumită constanţă, iar uneori şi substanţă, ale psihoterapeuţilor, îndeosebi ale celor din psihanaliză şi din psihologia analitică, de a se apropia de mediile culturale (urmând cel mai adesea modelul altor ţări, Franţa fiind exemplul de serviciu). Rezultatele nu au fost concludente, apropierea dintre lumea psihoterapiilor şi cea culturală aşteaptă încă în proiect. Un eşec parţial, întrucâtva previzibil (cel puţin… retrospectiv), nu doar dintr-o singură cauză şi nu dintr-o singură parte, desigur. O cauză ce poate fi numită printre altele este rezistenţa la psihoterapie a multor intelectuali români, vizibilă mai ales în felul în care circulă clişeele despre psihoterapie – şi despre psihanaliză, în principal (poate nu întâmplător, întrucât psihanaliza este considerată de mulţi ca demersul psihoterapeutic cel mai radical – şi, în orice caz, primul în ordine istorică). Deşi într-o anumită măsură o rezistenţă la psihoterapie şi la psihanaliză e firească şi va exista întotdeauna („treaba publicului este să reziste“, spunea inspirat psihanalista Janine Chasseguet-Smirgel), de la lumea culturală psihoterapia ar fi putut primi totuşi un ajutor deloc neînsemnat în toţi aceşti ani, prin preluarea, extrapolarea şi răspândirea unor idei care s-au dovedit într-alte părţi fertile şi creatoare. Se pare însă că lucrurile nu merg atât de repede şi probabil că este nevoie de un răstimp măcar de o generaţie până când lucrurile (adică trecutul) încep să poată fi apropriate şi analizate, aşa cum s-a constatat şi în alte ţări posttotalitare, ca Germania.
Va fi interesant de văzut, desigur, ce evoluţie va avea în următorii ani psihoterapeutul român. Vor rodi oare eforturile sale, pe fronturile unor multiple orientări şi şcoli? Vor creşte nivelul de trai şi posibilităţile financiare ale românului? Va fi mass-media de informare mai informată despre psihoterapie? Se vor arăta oare intelectualii mai disponibili (unii sunt deja) pentru ideile psihoterapiei?
Şi, peste toate: Va intra cura psihoterapeutică în normalitate?
Autor: DORIN-LIVIU BÎTFOIApărut în nr. 533