Dupa 1989, istoria confesionala a devenit un domeniu dinamic, mai ales în mediile academice din Transilvania, pâna acum afirmându-se doua generatii de istorici preocupati de problematicile istoriei confesionale în Ardeal, spatiu care, prin traditionalitatea multiculturala si multiconfesionala, provoaca la studierea unor teme pâna atunci ignorate de istoriografia nationalist-comunista. În cei douazeci de ani de demers stiintific, au fost abordate, în special, teme clasice care, indirect sau direct, sunt legate de rolul bisericilor românesti în procesul emanciparii nationale, de interferentele confesionale, mai mult sau mai putin consistente (vezi vremelnica experienta calvina româneasca despre care au scris, mai ales, istoricii din Alba Iulia), de statutul legitim al Bisericii Unite cu Roma.
BOR – o institutie osificata
Aceste preocupari au concentrat demersurile istoricilor clujeni si albaiulieni, cu preponderenta, înspre istoria secolelor XVII-XIX, epoca sensibila vizavi de temele modernizarii si afirmarii identitare. În conditiile în care perioada postcomunista era propice unor abordari istoriografice noi, ignorate pâna în 1990 (cu putine exceptii, vezi Pompiliu Teodor si studiile despre iluminismul transilvanean sau vezi Nicolae Bocsan, preocupat de aceeasi problematica manifesta în spatiul banatean), a fost posibila reafirmarea temei legitimitatii istorice a Bisericii Unite si a rolului acesteia în modernizarea societatii românesti din Transilvania si Banat; apreciem, de asemenea, studiile Grupului de la Cluj (Nicolae Bocsan si mai tinerii si numerosii sai discipoli care abordeaza istoria bisericilor românesti în relatie cu modernizarea secolului XIX). Noi am evaluat mai ales acele abordari ale istoricilor laici neangajati în polemicile interconfesionale sau în acele demersuri care au ca scop fortificarea imageriei religioase, într-o epoca în care secularizarea este un bun istoric la care nu trebuie sa renuntam.
În contextul crizei identitare declansate înca din prima decada postcomunista, precum si în conditiile afirmarii optiunii europeniste la nivel public, Biserica Ortodoxa Româna a încurajat discursul autohtonist, iar în ultimii ani, chiar ultranationalismul manifestat de miscari politice radicale precum Noua Dreapta. Revendicarea legionarismului ca ideologie (ultranationalista), ca religie politica, promovarea discursul xenofob si chiar antisemit sunt trasaturi specifice acestei miscari politice radicale afirmate, îndeosebi, în ultimul deceniu postcomunist. BOR, mai ales prin mediile monahale, a facilitat afirmarea noii orientari politice ce reia discursul legionar.
Recursul la istoria mitologizata, la religiozitatea interbelica si la efervescenta trairismului legionar, la autoritatea spirituala (se omite însa fenomenul oscilatiei între obedienta traditionala, rezistenta si colaborationism) sunt încercari de consolidare a imaginii de institutie reprezentativa pentru identitatea româneasca. Biserica Ortodoxa Româna, care conform unor sondaje (un alt paradox românesc!) este institutia în care românii au cea mai mare încredere, pare preocupata nu atât de modernizarea sa institutionala si de cea mentalitara a enoriasilor – caci aceasta nu mai este precum în secolul XIX, mai ales în Transilvania, un factor de emancipare – ci, cu prioritate, de blocarea oricarei initiative legislative care ar favoriza lustratia; BOR este concentrata pe problema retrocedarii patrimoniului, dar si pe ceea ce numeste „apararea traditiei si a identitatii românesti“, considerându-se „biserica nationala“, ignorând rolul greco-catolicilor în afirmarea natiunii române din Ardeal. În afara conflictului traditional cu biserica greco-catolica, „biserica-martira“ (desfiintata, ca cult, în 1948, când BOR a primit patrimoniul bisericii unite), azi, Biserica Ortodoxa Româna manifesta o relativa neutralitate vizavi de celelalte culte recunoscute si mimeaza ecumenismului la nivel de discurs oficial; aceste din urma atitudini publice au creat impresia ca BOR este o biserica pregatita pentru modernitate.
Dar aceeasi obedienta în raporturile cu autoritatile politice, traditionalismul cultural, autismul manifestat în relatiile cu societatea civila si cu nevoile socio-culturale ale societatii românesti, implicarea timida în marile probleme sociale ale acesteia, încurajarea formalismului religiozitatii ortodoxe, conservatorismul manifestat vizavi de modul de viata al enoriasilor, indiferenta vizavi de marile probleme ale contemporaneitatii (când papalitatea a prezentat o readaptare a Decalogului la noile provocari ale istoriei recente, BOR, în discursul oficial, a considerat ca o astfel de abordare este, cel mult, inutila), neîntelegerea mesajului lucid la organizatiilor societatii civile cu referire la protejarea individului si a naturii – sunt alte carente ale manifestarii bisericii în comunitatea româneasca. Din aceasta panoplie negativa nu pot lipsi milenarismul monahal, autoritatea duhovnicului popular, spectacolul exorcizarilor publice din unele medii monastice.
Noua, grave ne par maniera în care BOR crediteaza identitarismul (vezi reactualizarea unor atitudini ultranationaliste si a antisemitismului prin reviste cu influenta), reculul mentalitar (vezi sursa fatalismului recent) si nevoia de a controla, aproape în maniera teocratica, spatiile si „locurile memoriei“ care apartin laicitatii (vezi prezenta constanta în scoli, prezenta ubicua la orice eveniment cu implicatii publice semnificative). În concluzie, putem afirma ca BOR, desi parcurge, din punct de vedere economic, o epoca a pragmatismului, ca institutie este osificata în traditie si nu se manifesta ca unul dintre factorii modernizari postcomuniste. Dimpotriva…
Biserca unita, universalista si nationala totodata, a cunoscut, la începutul anilor ’90, un proces de revitalizare. Redevenita biserica recunoscuta oficial, aceasta a reusit sa îsi recupereze vechii credinciosi, dar a câstigat si enoriasi proveniti, mai ales, din elita intelectuala. Însa faptul ca institutiile statului au sustinut, vizibil sau mai putin transparent, interesele BOR ca biserica traditionala si nationala, mai ales în problema retrocedarilor patrimoniale, i-a facut pe greco-catolici, în stilul lor discret si modern, sa se ocupe de enoriasii fideli, de problemele sociale si, în masura putintelor, de relansarea Blajului ca spatiu al memoriei si spiritualitatii ardelene. Istoriografia, îndeosebi cea albaiuliana, a contribuit esential la afirmarea acestui aspect (vezi demersurile istoricilor Eva si Iacob Mârza, Daniel Dumitran, Laura Stanciu etc.).
Despre unirea românilor cu
Biserica Romei
La Editura Enciclopedica din Bucuresti a aparut în 2010 prima carte (1) dintr-o serie intitulata „Unirea românilor transilvaneni cu Biserica Romei“, serie realizata de o echipa de istorici în colaborare cu Fundatia Pro Oriente. Antologia de studii trateaza unirea unei importante parti a clerului ortodox din Transilvania cu Biserica Catolica, precum si contextul în care aceasta s-a realizat, de la stadiul de idee si pâna în anul 1701 (anul considerat, în acest proces, drept borna cronologica, an eponim). Volumul este structurat sub forma unei colectii de articole individuale redactate de autori cu o experienta solida în cercetarea istoriei confesionale – Iacob Mârza, Ovidiu Ghitta, Greta-Monica Miron, Keith Hitchins, Ernst Cristoph Suttner, Laura Stanciu, Daniel Dumitran, dar si de teologi – Nicolae Chifar, Mihai Sasaujan, Gavril Sipos, Vasile Leb, Paul Brusanowski si Viorel Ionita.
Înfiintata în 1964 de cardinalul Franz König, episcopul romano-catolic al Vienei, Fundatia Pro Oriente si-a asumat ca misiune strângerea si îmbunatatirea relatiilor dintre Biserica Romano-Catolica si Bisericile Ortodoxe si Orientale (2). Bazele fundatiei au fost stabilite în cadrul celui de-al Doilea Conciliu de la Vatican, când Sfântul Parinte Papa Paul al VI-lea, prin promulgarea decretului ecumenic „Unitatis Redintegratio“ (3), a deschis portile Bisericii pe care o pastorea celorlalte Biserici crestine (4). În 2001 a început colaborarea dintre Fundatia Pro Oriente si un grup de cercetatori români, printr-un demers cu tema „Unirea religioasa a românilor ardeleni“. Pâna în prezent au avut loc cinci întâlniri de lucru, la care au luat parte cercetatori laici, dar si teologi romano-catolici, greco-catolici, ortodocsi, luterani si calvini de la universitati din Alba-Iulia, Blaj, Veina, Cluj, Sibiu, Arad, Oradea si Bucuresti.
Prima întâlnire organizata de fundatia vieneza a avut loc în capitala fostului Imperiu Habsburgic, spatiu ideal pentru a lansa proiectul si pentru a începe dezbaterile asupra evenimentului care a schimbat radical viata religioasa din Transilvania, la debutul modernitatii. Problematica a presupus discutarea institutiilor si a personalitatilor care au contribuit la formarea si sustinerea Bisericii Române Unite, dar si a celor care s-au opus acesteia. Urmatoarele doua întâlniri au avut loc la Alba-Iulia în anii 2003 si 2005 si au fost organizate de Fundatia Pro Oriente în parteneriat cu Universitatea 1 Decembrie 1918 din Alba-Iulia. În Mai 2007, la Viena, a avut loc cea de a patra conferinta (V), în timp ce a cincea întâlnire stiintifica s-a desfasurat în 2010, din nou, în cetatea Balgradului (VI). Colaborarea dintre fundatia vieneza si cercetatorii români s-a materializat în articolele publicate în „Annales Universitatis Apulensis“ din Alba-Iulia si în cartea „Unirea românilor transilvaneni cu Biserica Romei“, construct care îi reuneste în comitetul de redactie pe Johan Marte, Ernst Cristoph Suttner, Laura Stanciu, Iacob Mârza si Viorel Ionita. Comitetul si-a declarat deschis finalitatea, si anume, realizarea unei istorii obiective a evenimentelor dintre anii 1697 si 1761.
Cooperarea finalizata prin editarea volumului în discutie s-a dovedit deosebit de eficienta. Ea a presupus alaturarea unor cercetatori cu specializari diferentiate – chiar puternic diferentiate. Acest fapt a permis realizarea unei istorii complete a contextului religios prezent în Tranilvania la începutul administratiei habsburgice. Astfel, pe lânga dezbaterea uneori belicoasa dintre ortodocsi si greco-catolici cu referire la actul Unirii cu Biserica Romei, cititorul are posibilitatea sa cunoasca si punctul de vedere al celorlalte Biserici din fostul principat intracarpatic, dar mai ales sa înteleaga relatia dintre Biserica Ortodoxa din Transilvania si aceste Biserici, îndeosebi raporturile cu Biserica Calvina, în contextul în care a fost posibila unirea ortodoxiei transilvanene cu aceasta. Unirea cu Roma – act dorit si sprijinit de Curtea de la Viena, care urmarea astfel sa întareasca catolicismul, religia de stat a imperiului habsburgic, religie fragila în principatul intracarpatic – nu a fost un proces simplu. Biserica romano-catolica nu era dispusa la orice compromis si impunea conditii grele, chiar umilitoare, clerului superior în schimbul acceptarii drepturilor si posibilitatii de emancipare a populatiei românesti. Discutiile asupra Unirii cu Biserica Romei au început înca din timpul mitropolitului Teodosie, fiind continuate ulterior sub mitropolitul Anastasius Anghel; un astfel de proces a dovedit ca o parte a clerului românesc vedea în aceasta solutia pentru rezolvarea problemelor Bisericii si ale enoriasilor ei; pe de alta parte, protestantii si chiar catolicii din principat au simtit pericolul emanciparii majoritatii românesti prin Unirea cu Biserica Romei, si de aceea si-au oferit sustinerea pentru factiunea conservatoare din ortodoxie, care se bucura si de sprijinul venit din Valahia si care refuza o astfel de unire. Detaliile acestei perioade tensionate sunt cuprinse în paginile cartii, ceea ce o transforma într-o lucrare foarte valoroasa pentru istoria Bisericii Române Unite, dar si pentru istoria premoderna si moderna a Transilvaniei.
Demersul grupului, asa cum specifica Johann Marte, „s-a întemeiat pe faptul ca reprezentarile partinitoare cunoscute îndeajuns pâna acum ale diferitelor grupuri religioase, respectiv laice au cauzat multe conflicte necrestine între români“. Pentru a realiza o astfel de istorie obiectiva (atât cât este ea posibila!), editorii au stabilit o serie de reguli clare – fiecare autor semneaza articolul, fiind responsabil de continutul acestuia; textul trebuia pus, înainte de publicare, la dispozitia celorlalti membri, ca, în cazul ridicarii unor obiectii, autorul si criticul ideilor acestuia sa ajunga la un compromis stiintific; însa, chiar si în cazul în care nu se ajunge la un relativ consens, pentru a nu cadea în autism stiintific, autorul e obligat sa redacteze, macar într-o nota, obiectia ridicata de colegul care îi contesta teoria. Binevenit este si efortul depus pentru traducerea tuturor textelor, astfel încât toate articolele sunt redactate în limba româna, iar pe pagina alaturata, în maniera consacrata, se gaseste textul redactate în limba germana sau în limba engleza.
Cu toate ca acest volum, si cele ce vor urma, vor aduce o contributie însemnata la cunoasterea obiectiva a negocierilor si actiunilor care au dus la crearea Bisericii Române Unite, autorii acestei recenzii îsi exprima scepticismul în ceea ce priveste aplanarea unui conflict interconfesional care dureaza de mai bine de 300 de ani. Ideile si atitudinile (refractare, chiar fundamnetaliste) ale unor teologi determinati intrinsec de optiunea lor confesionala, chiar si atunci când aceste idei sunt ascunse în spatele unor citate din enciclopedii depasite ca logica stiintifica, sunt evidente; este greu de crezut ca un teolog se poate distanta de discursul oficial al bisericii sale, ca acesta îsi va schimba argumentele, indiferent de ce alte documente vor iesi la iveala.
În concluzie, lucrarea pe care ne-o propune Fundatia Pro Oriente în urma colaborarii cu cercetatorii români este interesanta si accesibila atât istoricilor, cât si profanilor.
Note:
1. „Die Union der Rumänen Siebenbürgens mit der Kirche von Rom. Unirea românilor cu Biserica Romei”, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2010, 335 p.
2. http://www.pro-oriente.at/?site=kastiftung
3. http://www.vatican.va/archive/hist_councils/ii_vatican_council/documents/vat-ii_decree_19641121_unitatis-redintegratio_en.html
4. http://www.vatican.va/roman_curia/pontifical_councils/chrstuni/card-kasper-docs/rc_pc_chrstuni_doc_20041111_kasper-ecumenism_en.html
5. http://www.ecum.ro/infoecum/Ro/forschungsprogramme/programul-de-cercetare-unirea-religioasa-a-romanilor-ardeleni
6. http://www.plaiuluminatu.ro/articol–43–13–611–A-cincea-intalnire-initiata-de-Fundatia-Pro-Oriente-despre-Unirea-religioasa-a-romanilor-ardeleni.html
MIHAELA GRANCEA / CORNEL MOSNEAG