Prima Piata a Universitatii (1990)
Cand a avut loc primul fenomen al Pietei Universitatii, eram foarte mic (aveam zece ani), dar m-am raportat la el cu tot sufletul, dintr-un spirit de fronda. Parintii mei, ca 80 la suta dintre romanii de atunci, nu acceptau si nu întelegeau „golaneala“ aceea. Ca atare, fiind alaturi de „golani“, strigand Jos Iliescu!, în timp ce ai mei stateau la coada (si ce cozi erau!) sa îl voteze, era o obraznicie copilareasca, ziceam eu, necesara. Ceva similar cu efortul depus, tot în acea perioada, de mine si de fratele meu, de a da o gaura în perete pentru a ne proteja de perspectiva „înfricosatoare“ de a fi încuiati în camera noastra daca suntem obraznici.
Dupa aceea, am crescut mare si am învatat ce e aia democratie: cu bune si cu rele. Mi-am dat seama ca „dictatura majoritatii“, desi este de multe ori idiotizanta si retardanta, este mult mai putin periculoasa decat dictatura oricarei minoritati care „stie ea mai bine“.
Nu am mai putut sa fiu subiectiv cu Piata Universitatii si am descoperit, în ceea ce s-a întamplat în 1990, radacinile multor rele si gafe politice, ale caror consecinte le suportam si acum.
De aceea, recunosc ca nu am fost încantat sa particip la a doua Piata a Universitatii. Sunt un om de dreapta: nu cred ca masele adunate la un loc pot sa gandeasca, ba cred chiar ca pot influenta negativ un gand sau un mesaj individual, radicalizandu-l sau provocand bruiaje.
Am coborat în strada din doua motive:
1. Spre deosebire de 1990, majoritatea este acum reprezentata în piata. Ceea ce îi confera mai multa legitimitate democratica.
2. Actuala putere este clar depasita de realitati si trebuie înlocuita cat mai repede. Iar presiunea strazii este unica solutie, în acest moment, pentru îndepartarea lui Traian Basescu de la putere.
Dar Piata Universitatii de acum m-a cucerit prin ineditul ei. Cand ajung seara în Piata, patrund într-un fara precedent mall al democratiei. Gasesc de toate, de la extremisti de dreapta pana la extremisti de stanga, trecand prin toate formulele politice si civice care se regasesc în Romania.
Sunt aici legionari si anarhisti, stelisti si dinamovisti, democrati si comunisti, penelisti si pesedisti, pensionari si tineri întreprinzatori, romani si tigani, adepti ai „domnului Dan“ si baptisti, ecologisti si „neoliberali“, distributisti si capitalisti, monarhisti (foarte multi! – ceea ce e îmbucurator) si republicani. Sunt feministe (simpatice si agresive „ciumpalace“, cum îsi spun ele) si misogini (ca mine, sic!).
Nici macar basescienii nu lipsesc (evident, nu au propriul lor „magazin“ cu oferte), laudandu-se ulterior pe bloguri ca au fost acolo, au vazut si… au scapat nevatamati.
E un singur moment cand Piata are o singura voce: atunci cand se striga „Jos Basescu“ (în diferite variante – unele mai vulgare, altele agresive, altele comice). Si aceasta este o expresie a realitatii sociale a Romaniei de acum, cand Traian Basescu e, pe buna dreptate, cel mai contestat roman.
„Dislike“ pentru politicieni, nu pentru politica
În Piata Universitatii nu au acces politicienii (sau, ma rog, politicienii cunoscuti). Daca îndraznesc sa intre în Piata, risca sa se confrunte cu… rezultatul celor 22 de ani de activitate politica de pana acum.
Da. Se striga „USL-PDL, aceeasi mizerie!“, dar, de fapt, luati la bani marunti, oamenii stiu ca e nevoie de partide si nu urasc partidele (nici macar PDL-ul), ci urasc personificarile politice ale acestor partide, diversii lideri de ieri si de astazi, cu agendele lor politice meschine.
De altfel, ce sa astepti de la Piata, decat sa reflecte o realitate „strigata“ de sondaje, dar ignorata de politicieni, indiferent de culoarea lor politica: peste 50 la suta din romani dispretuiesc actuala clasa politica.
Si nu! Nu dispretuiesc politica. Faptul ca sunt în Piata e politica. Da. Omul simplu nu articuleaza bine aceste distinctii, dintre clasa politica si politic, dar nu va lasati pacaliti si manipulati: el face aceste distinctii.
Concluzii? E prea devreme pentru ele. Ne vedem în Piata.