M-am bătut pentru a vedea Adieu au langage. O singură proiecţie, şi oficială, şi pentru atâta omenire de presă. Nu m-am pregătit, însă, pentru întâlnirea cu Godard, cu toate că fusese anunţată o conferinţă de presă. Nu avea rost să-mi amăgesc sufletul de cinefil. Şi ca mine, cei mai mulţi. Mai mult ca sigur, tot mai însinguratul şi tot mai posomorâtul Jean-Luc nu va veni. Ceea ce s-a şi întâmplat.
Cu puţin timp înainte, a trimis o scrisoare preşedintelui Gilles Jacob şi delegatului general Thierry Frémaux, o misivă video, în stilul său năucitor-paradoxal, condimentat cu nelipsitu-i teribilism, deloc atins de cei 83 de ani. Doar vocea mi s-a părut mai tremurătoare. Intitulată Khann Khanne (oarecum deconcertant, parcă înadins pe gustul presei mediocru-jucăuşă) şi subintitulată Sélection naturelle, ea se adresează vechilor săi tovarăşi, Chers vieux camarades. Rândurile sunt întretăiate de fragmente din filme, ale sale şi ale altora. Ironia, mica înţepătură, dar şi o imensă tristeţe încarcă textul şi imaginile, asemenea unui preludiu al filmului ce urma să fie văzut: „Vă mulţumesc, încă o dată, pentru invitaţia de a urca augustele voastre 24 de trepte, o dată pe secundă (n.m. – cum ar fi putut Godard să rateze prilejul de a evoca celebra sa formulă, «Le cinéma c’est la vérité 24 fois par secondes»). Ştiţi, însă, că eu nu mai fac parte, şi asta demult, din distribuţie. Prin urmare, nu mai sunt acolo unde credeţi voi că aş mai fi, încă. În fapt, drumurile mele sunt altele. Iată locurile unde mă aflu, uneori pentru mulţi ani, alteori pentru câteva clipe, sub protecţia straniului eclesiast, murmurând «ceea ce va fi, a fost deja». (…) Da , de acum încolo, mă voi duce acolo unde am rămas. Fiind în altă parte, nu este posibil să fiu alături de voi în ziua de 21 mai. (…) De altfel, dragă Preşedinte (n.m. – i se adresează direct lui Gilles Jacob), acesta nici nu este un film, cu toate că este cel mai bun dintre toate ale mele. Este un simplu vals şi vă doresc ca, ascultându-l, să găsiţi un adevărat fals-racord cu viitorul dumnevoastră Destin”. Se înţelege de la sine că nu-şi doreşte niciun premiu. Parcă pentru a întări decizia, sau, poate, pentru a-i scuti de o anumită duritate pe cei bănuiţi a-i fi, totuşi, prieteni, cineastul a acordat un interviu postului de televiziune elveţian RTS. „Profesioniştii vorbesc o altă limbă decât a mea. Fie că este vorba de critică, de oficiali, de producători, toţi aparţin unei alte lumi. Ceea ce înţeleg ei prin a vorbi nu serveşte la nimic. (…) Din spirit de contradicţie, aş prefera să nu iau niciun premiu Nu aş vrea ca festivalul să se simtă obligat să-mi acorde un premiu, acolo, sau unul pentru întreaga carieră, chestii de astea pe care, astăzi, le-aş simţi ca lipsite de politeţe. Am avut 5 sau 6 premii, chiar şi un Oscar. Mi-ar fi plăcut să iau la Palme d’Or acum 30 sau 40 de ani, chiar dacă asta mi-ar fi făcut şi rău, fără îndoială. Astăzi, sunt fericit că am evitat acest rău.” Dacă, totuşi, cine ştie, se va trezi cu la Palme… o va dărui consilierului său fiscal, aşa cum a procedat şi cu Oscarul. Festivalul a anunţat că va respecta hotărârea cineastului de a rămâne el însuşi „până la moarte şi niciun pas mai departe”. Gilles Jacob, cu stilul său unic în a găsi justificări măgulitoare, a pus totul pe seama dorinţei artistului de „a nu-şi eclipsa propriul film printr-o conferinţă de presă neîndoielnic show briantissim. Prin urmare, so long Jean-Luc”. Thierry Fremaux avea să ne spună, mai ales celor care nu au avut norocul să-l vadă pe JLG în plin exerciţiu: „Godard, la Cannes, înseamnă, în primul rând, marele spectacol al conferinţelor sale de presă”. Serge Daney l-a descris, ca nimeni altul, în ziarul Libération din 13 mai 1985: „O conferinţă de presă a lui Godard este un rit în sine, unul dintre rarele care mai descreţeşte frunţile festivalierilor, uzaţi de limba de lemn a showbizului. De ce funcţionează atât de bine acest rit? Pentru că Godard îşi joacă jocul, pentru că ia în serios toate întrebările. Numai că, pe furiş, le deplasează, le ironizează cu maliţie, iar uneori chiar le răspunde sincer. Cum se spune în tenis, întoarce toate mingile. Dacă cinematograful ar fi un regat, Godard ar fi nebunul său. Din partea lui se aşteaptă întreaga măiestrie pentru a striga că regele este gol, spunând adevărul în chip imprevizibil şi amuzant”. Am avut şi eu şansa să-l prind într-un astfel de spectacol şi mărturisesc că, pe moment, vrăjită de glasul său exersat, parcă, doar în incantaţie, nu în vorbitul pur şi simplu, am luat de bune mai tot ceea ce am auzit. „Dumneavoastră, care sunteţi un adept al noilor tehnologii, lucraţi pe calculator, bănuiesc”, i s-a adresat cineva. „O, nu, am acasă opt maşini de scris, una mai veche decât alta, aşa scriu.” „Aiurea” – avea să-mi spună mai târziu Serge Toubiana, fostul redactor-şef al revistei Les Cahiers du cinéma – „joacă teatru, foloseşte de mult computerul”. Acest om nu a mai vrut să se arate acum, în 2014. Poate este de ajuns şi acceptarea de a fi selecţionat, în ultimă instanţă o încuviinţare de a-şi lua rămas bun atât de emoţionant de la cei care îl iubesc, care nu-l iubesc, dar pentru care iniţialele consacrate JLG se identifică, neîndoielnic, cu una dintre marile legende ale cinematografului, cu cel care l-a transformat, dacă nu cumva chiar l-a reinventat. Surprinzător şi nu prea, a filmat Adieu au langage în 3D. Teribilism, au spus unii. Eu văd aici un omagiu perfid adus unui timp şi unei lumi de care se desparte, „lumea lui Google în care non-gândirea a contaminat gândirea”. Nicio artilerie grea a efectelor speciale suprapotenţate prin 3D nu mă va emoţiona precum scenele godardiene în care suntem invitaţi, graţie tehnicii, să răsfoim cărţile, aduse la îndemâna noastră, aşa cum sunt aduşi fulgii de zăpadă care se topesc, frunzele care cad. În aparenţă, filmul are o poveste, şi autorul ne furnizează şi un rezumat: „Istoria este simplă, o femeie măritată şi un bărbat liber se întâlnesc, se iubesc, se ceartă, un câine rătăceşte între oraş şi sat, anotimpurile trec, femeia şi bărbatul se regăsesc, se regăseşte şi câinele între ei…”. O fi ea simplă povestea, dar, în fapt, nu este decât un vehicul pentru a transporta filosofia amară a unui artist însingurat, care contemplă punţile comunicării distruse sistematic. Adieu au langage este, cred, cel mai melancolic film al cineastului, creaţie crepusculară, şi asta nu pentru că abundă în referinţe ale deznădejdii, rostogolite în avalanşă, de la Soljeniţîn şi Dostoievski la Saint-Just (cu celebra sa aserţiune, „Fericirea este o idee nouă în Europa”) la Levinas şi Ezra Pound, în sprijin fiind chemaţi şi pictorii, Monet, bunăoară, de la care am învăţat că „trebuie să pictăm ceea ce nu vedem, nu ceea ce vedem, pentru că, oricum, nu vedem nimic”. Toţi cei care nu au imaginaţie se refugiază în realitate, ţine autorul să ne aducă aminte, încă de la început. Realitatea ne umileşte, Dumnezeu însuşi a făcut din noi fiinţe umilite. Ce se întâmplă, suntem pe jumătate fascinaţi, pe jumătate devastaţi, dar nu ştim pentru ce. Continuare, de bine, de rău, a unei lumi obosite? Criză benefică a acestei lumi pradă victorioasei sale extinderi? Ce ne aşteaptă, oare, în marginea unui secol care nu are niciun nume clar, în niciuna dintre limbile tolerate? Sfârşitul lumii? Venirea unei alte lumi? Cu histrionismul cunoscut, Godard se preface că elogiază femeia, îşi pune întrebarea, precum G. Călinescu odinioară, ce alegem, femeia sau fata? Concluzia: femeia nu-ţi poate face niciun rău, poate doar să te omoare. Şi totuşi, există în acest film de o tristeţe muzicală doi mesageri neobişnuiţi în universul mizantropului Godard: natura înnobilată de anotimpuri şi de pictori (Van Gogh, Monet) şi, mai presus de orice, există căţeluşa Roxy ai cărei ochi ne urmăresc chiar şi când nu se află în cadru. Ea reconciliază cuplul, pentru că, spune el, citându-l pe Buffon, „Câinele este singura fiinţă de pe pământ care ne iubeşte mai mult decât se iubeşte pe sine”. Mai mult decât atât, pricepe totul fără a avea nevoie de cuvinte, „de vorbele noastre care se cred cuvinte şi grăiesc în numele lor”. Şi totuşi, şi Dumneavoastră utilizaţi limbajul, nu? îl întreabă o ziaristă. „În toate zilele şi pentru asta sunt supărat pe mine.”