O lungă listă de subiecte s-au adunat pe agenda mea de vacanţă, o vacanţă activă, altminteri, începută ceva mai devreme, la sfârşitul lui mai, în care au alternat perioadele de relache (un sejur pe Insula Thassos din Grecia, cu vestigii fabuloase, din timpuri istorice imemoriale sau mai apropiate, o cură balneară la Sanatoriul Elias din Olăneşti, într-o vilă din anii ’50, în cel mai pur stil sovietic al vremii, aflată acum în patrimoniul Academiei Române şi întreţinută cu greu la standarde acceptabile de o mână de oameni inimoşi – trec cu vederea etajul adăugat celor iniţiale, ornat, la extremităţi, cu pridvoare olteneşti, din lemn, care se potrivesc cu corpul central, din piatră şi marmură ca nuca-n perete, şi anexele gospodăreşti din afara parcului, garaje, magazii, adăposturi pentru cine-ştie-ce, aflate într-o stare jalnică), cu perioade de activitate profesională intensă – examene de an, de licenţă, de masterat, plus susţinerea, la mijlocul lunii iulie, cam în extra sezon, a unei teze de doctorat cu o temă, altminteri, foarte interesantă – Interdicţia de a te uita înapoi în basme, participarea la Sesiunea de comunicări „Etnologia războiului şi războaiele etnologiei“ din cadrul „Zilelor academice clujene“, 5-6 iunie curent (1), plus un moment festiv, emoţional – sărbătorirea a 150 de ani de la înfiinţarea Universităţii din Bucureşti (1864-2014), precedată, în ultima zi a lunii mai, de aniversarea a 50 de ani de la încheierea studiilor universitare de către absolvenţii „Promoţiei Centenarului“ 1964 din care fac eu însumi parte şi, printre picături, prezenţa la sărbătorirea dramaturgului, omului de teatru Doru Moţoc, la 75 de ani, la Râmnicu-Vâlcea (2). şi toate acestea pe fundalul Mundialului brazilian, cam lung şi diluat, mai atractiv prin jocul rezultatelor din grupe decât în faza finală, cu excepţia, desigur, a semifinalei Germania-Brazilia, 7-1! La care trebuie adăugate lecturile, unele obligatorii – două teze de doctorat care ar trebui susţinute în septembrie, altele de plăcere.
Între acestea din urmă, două cuprinzând, să zicem, „ilustrate cu imagini din România“ venite de peste Ocean – romanul Şoapte în Bucureşti de Kiki Skagen Munshi, Editura Compania, 2014, cu un cuvânt înainte de Dinu C. Giurescu şi traducerea de Ioana Ilie şi Adina Kenereş, şi volumul de teatru Sala de aşteptare de Constantin Eretescu, Editura Eikon, Cluj Napoca, 2014.
Nu are nici o importanţă dacă cei doi autori – unul diplomat de profesie, american cu îndepărtate rădăcini nord-europene, fost director al Bibliotecii Americane din Bucureşti, celălalt etnolog, român cu origini armeneşti, născut în Basarabia şi „exilat“ în România – trăiesc în S.U.A., unul (Kiki) în sud-vest, în California, celălalt (Coca) în nord-est, în Rhode Island, şi nici dacă ei s-au cunoscut vreodată sau măcar s-au citit unul pe celălalt, fie şi din întâmplare, pentru că, pe când Kiki Skagen Munshi lua în primire postul de la Bucureşti, în 1983, soţii Eretescu, Constantin şi Sanda Golopenţia, erau pe cale de a se stabili în S.U.A., plecaţi fiind, legal, din ţară, în 1981.
Dar experienţa contactului cu „celălalt“/ „ceilalţi“, efortul de a-i înţelege pe aceştia constituie substanţa „literaturii“ ambilor, ca observator, mai mult sau mai puţin implicat sufleteşte, dar nu indiferent, în cazul lui Kiki Munshi, ca subiect trăitor al unor traume existenţiale, în cazul lui C. Eretescu, mai ales în scrierile literare cu tentă autobiografică (În căutarea Alexandrei, Cartea Românească, 1999, Dragă Maria, roman epistolar, Criterion Publishing, 2009, A doua naştere, Humanitas, 2012), nu neapărat însă în volumul de teatru Sala de aşteptare, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014, care aparţine altei vârste, altei epoci de creaţie şi are o altă miză.
Romanul lui Kiki Skagen Munshi apare, la Editura Compania, într-o serie, „document.ro“, siglă bine aleasă, pentru că diplomatul de carieră s-a documentat asiduu pentru scrierea acestei cărţi, o lungă listă cu numele persoanelor (unele publice, bine cunoscute, altele mai puţin) care i-au împărtăşit din experienţa lor de viaţă, în cei 50-60 de ani pe care îi acoperă romanul găsindu-se în „fişa“ cu „mulţumiri“ de la începutul cărţii. Tot aici, asigurarea că singurele personaje reale sunt caii, animale pe care autoarea le adoră şi care fac parte din viaţa ei (rapoartele anuale trimise prietenilor în perioada Sărbătorilor sunt scrise adesea de ei, de Haiduc sau de Hidalgo, împreună cu alte orătănii din ferma sa din California). După cum personajul Ellen, cu inserţii din jurnalul intim sau din însemnările zilnice, poate fi identificat cu autoarea însăşi. Celelalte personaje sunt „plăsmuiri“, rezultate din povestirile de viaţă („life stories“) ale celor amintiţi în „mulţumiri“ sau pur şi simplu ale experienţei directe ori ale imaginaţiei autoarei. Între aceştia, Antonescu, ofiţerul de Securitate care îl recrutează ca informator pe Fane, personajul central al cărţii, devenit agent dublu şi trimis „pachet“ în afara României lui Ceauşescu cu acordul şi cu ajutorul securistului, complice la „evadarea“ pusă la cale de Ellen, diplomatul american.
„Şuşotelile“ (parcă ar fi mai aproape de sensul lui „whispers“ din titlul versiunii în engleză a cărţii decât „şoapte“, deşi traducerea, în general, e curată şi expresivă!) care ajung la urechea diplomatului american se strâng într-o construcţie epică bine strunită, în care cele trei personaje de la începutul cărţii – copiii Ştefan, Carol şi Mendl/ Mihai din Bilca, Bucovina(3) – parcurg traseul comun al copiilor de ţăran de după Război, ajung la liceu în Rădăuţi, la Universitate în Bucureşti, evreul Mihai/ Mendl face studii în Uniunea Sovietică şi „dispare“ cu prima ocazie în „lumea liberă“, fără a dispărea cu totul şi din carte. Iar între ei, liantul e diplomatul american pasionat de cai şi de viaţa celor în mijlocul cărora trăieşte.
Documentarul lui Kiki Skagen Munshi despre România sa mi se pare foarte reuşit şi îi poate interesa în egală măsură pe cititorii români şi americani.
Note:
1) La Cluj, alături de folcloriştii, etnologii, antropologii reuniţi în sesiunea ştiinţifică,
l-am revăzut pe fostul meu coleg de facultate, prieten şi… tiz, Radu Constantinescu, gazetar cu vechi state de serviciu în presa românească, realizator, constat, în calitate de scenarist, al unor filme pe teme etnografice (Datini şi obiceiuri de Crăciun, Datini şi obiceiuri de Anul Nou, 1994, regizor Cristina Nichitiş), al unui volum de povestiri pentru copii, Poiana Nălucilor, în colaborarea cu Doina Cetea, 1997, şi, pe linia preocupărilor sale „de bază“, volumul de interviuri Clujul în ritm de vals imperial, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2009, 41 de interviuri cu personalităţi ale vieţii ştiinţifice (academicieni, profesori universitari), politice, culturale şi artistice (scriitori, muzicieni, artişti plastici) din Cluj şi despre Cluj, făcute cu un profesionalism de invidiat şi de apreciat. Bravo, Radule!2) Ocazie cu care s-a lansat volumul Doru Moţoc sau Chipurile iubirii de teatru (Editura Patrimoniu, Râmnicu-Vâlcea, 2014), realizat de „făcătorii de bine“ locali, Gheorghe Deaconu şi Ion Soare (Consilier editorial – Ioan St. Lazăr). Întâlnirea a dobândit un spor de greutate prin prezenţa şi cuvântarea bine cântărită a criticului Alex ştefănescu.
3) Cu totul întâmplător şi ţinând, cumva, de „hazardul lecturii“, acum mi-a căzut în mână volumul Vicovul de Jos din povestirile sătenilor de Victor Iosif, Editura Septentrion, Rădăuţi, 2013 – una dintre sutele, poate chiar miile de cărţi care apar de-a lungul şi de-a latul ţării, sortite a fi cunoscute doar câtorva, puţini privilegiaţi. Cartea profesorului Victor Iosif, făcută cunoscută mie de folcloristul Stelian Cârstean, originar din Vicovu de Jos – localitate învecinată cu Bilca celor trei personaje din romanul lui Kiki Skagen Munshi – adună documente istorice şi mărturii orale/ scrise ale localnicilor despre trecutul îndepărtat şi apropiat al comunei, unele cu trimiteri directe (multiculturalism, războiul, rezistenţa anticomunistă, colectivizarea) la „lumea“ din romanul scriitoarei americane.