De aproape doua luni, revoltele sau revolutiile din statele arabe provoaca îngrijorari mai mari decât s-ar fi putut crede. S-a constatat ca rapiditatea cu care au fost debarcati Ben Ali în Tunisia si Mubarak în Egipt nu a mai fost posibila în cazul colonelului Gadhafi în Libia. Rezistenta si represaliile militare cu care acesta a raspuns miscarii insurgente din tara sa au cerut o adaptare din mers a masurilor de sprijin ale comunitatii internationale. Într-o regiune în care conflictul israelo-palestinian nu a putut fi reglementat mai bine de o jumatate de secol, a aparut, iata, o destabilizare contagioasa care nu mai este neaparat politica, ci una eminamente sociala.
Efectele revoltelor produc mari preocupari. Un razboi civil în Libia ar ramâne în limitele frontierelor acestui stat? Greu de stiut. Presa din Marea Britanie si din Franta ofera spatii largi dezbaterilor de idei, multe dintre acestea pe marginea modificarilor de strategie care se profileaza deja la orizont. Recunoscuta cu jumatate de gura, dilema o creeaza natura si limitele interventiilor în sustinerea miscarilor insurgente din lumea islamica. O dilema care provine dintr-un calcul si dintr-o experienta. Calculul se refera la resursele energetice de care dispun tarile arabe si de care statele dezvoltate au avut si vor avea nevoie. Întrebarea care se pune ar fi daca acestea pot sa compenseze pericolul pe care, pentru unii, îl reprezinta islamismul si perspectiva islamizarii regimurilor politice din lumea araba. Cu alte cuvinte, daca petrolul arab este mai de pret decât prezervarea viitorului prin reasezarea raporturilor lumii occidentale cu cea islamica. În privinta experientei, este vorba de cea pe care au oferit-o razboaiele duse pe pamânt arab. Cele recente, mai ales cel din Irak, produc îngrijorarea cea mai mare. Tocmai de aceea, la Washington nu s-a putut ajunge decât târziu la o solutie optima pentru sprijinirea rebelilor din Libia. Administratia Obama a fost acuzata ca a asistat neputincioasa la masacrul orchestrat de fortele fidele regimului lui Gadhafi împotriva poporului insurgent. Unii ar fi dorit o interventie militara. Casa Alba a recurs mai întâi la consultarile diplomatice si a preferat sa faca declaratii politice. Secretarului de stat Hillary Clinton a discutat cu aliatii si au fost degajate unele concluzii ce s-au regasit în rezolutia Consiliului de Securitate de sanctionare a regimului lui Gadhafi. Este de remarcat ca la Washington a învins realismul. Ministrului Apararii Robert Gates a informat ca armata americana nu poate sa-si permita sa se angajeze într-un al treilea conflict militar terestru în Orientul Mijlociu. Thomas Lippman, expert în Consiliul pentru relatiile externe, desi laconic, a fost cu mult mai explicit: ,,Nu am învatat nimic?“. Desigur se referea la esecurile înregistrate în razboaiele din Irak si Afganistan. Potrivit ziarului britanic „The Independent“, tentativa lui Gadhafi de a scapa mai usor prin eventuale întelegeri cu rasculatii nu i-a fost de folos, Consiliul National, înfiintat de insurgenti, a refuzat propunerea lui de a convoca Parlamentul pentru examinarea unei demisii protejate de garantii.
În presa franceza se considera ca Administratia americana a fost luata prin surprindere de evenimentele din lumea araba. Dar, trebuie spus, nu numai Administratia americana, ci si Europa a fost bulversata de rapiditatea cu care socul revolutiei din Tunisia s-a raspândit. Reactia democratiilor occidentale a venit cu întârziere si, mai important, s-a coagulat dificil. Nu se putea altfel pentru ca interesele acestora în regiune, asa cum am mai scris, nu concorda. În final, însa, ceva mai multa coerenta s-a dovedit necesara. Presedintele Obama a fost mai ferm cu avertismentele date lui Gadhafi iar sustinatorilor acestuia le-a cerut sa înceteze imediat reprimarea poporului rasculat. Au fost create conditiile ca NATO sa poata lua decizia de instituire a supravegherii militare aeriene a Libiei. Liga Araba, care-l condamnase fara rezerva pe Gadhafi, sustine aceasta masura asa cum a sustinut si altele pe care le-a considerat necesare limitarii puterii dictatorului si debarcarii lui. Dar lucrurile sunt departe de a fi clarificate. În dezbateri a intervenit surprinzator si problema raporturilor politice dintre Occident si lumea islamica. Este usor de constatat o anumita ambiguitate a pozitiilor, dar ceea ce nu poate trece neobservat este surprinzatorul atac împotriva islamismului, cu o extindere de la religie la mediul general de cultura. Tensiunea din lumea araba, accentuata de rezistenta neasteptata a colonelului Gadhafi, nu este singura cauza. În Tunisia, islamistii, care nu au jucat nici un rol în ,,revolutia iasomiei“, îsi construiesc un partid politic iar initiativa lor pare sa aiba o mare atractie în rândul tunisienilor. Liderul acestora, Hajami Lourimi, spera ca noul partid sa fie suficient de puternic pentru a se prezenta la alegerile din vara: ,,Stiu ca lumea se teme de islamisti; totusi, trebuie sa se stie si faptul ca noi nu avem nimic în comun cu talibanii si cu interpretarea pe care acestia o dau Coranului; noi vrem sa demonstram ca islamul nu este incompatibil cu democratia si cu modernitatea“.
Ramâne de demonstrat, dupa cum se poate deduce din pozitiile oficiale luate în Germania, Marea Britanie si Franta fata de islam si islamisti. Nu se poate vorbi, înca, de suficienta claritate în pozitii, dar abordarea lui Huntington privind socul civilizatiilor nu pare foarte îndepartata.
Dialog sau razboi al culturilor? Cine poate fi sigur?! Premierul britanic David Cameron sustine ca nu se poate vorbi de un soc al civilizatiilor, dar nici nu are cele mai amabile cuvinte despre islamism si despre multiculturalism. Si el nu este primul care schimba cadenta. Cancelarul Angela Merkel vorbise înca din octombrie 2010 despre esecul politicii multiculturalismului pornind de la insuccesul politicii de integrare sociala a musulmanilor. Reapare temerea de terorism. Se afirma ca tineri proveniti din rândurile musulmanilor au fost atrasi în retele teroriste, au actionat la comanda si cu convingere. Aceasta constatare este exploatata nu numai de extrema dreapta, ci si de dreapta germana. Disputele privind imigratia au inflamat într-atât pe germani încât Angela Merkel a trebuit sa ia pozitie publica. În octombrie 2010, cancelarul a recunoscut ca ,,modelul multiculturalismului – adica al coabitarii mai multor culturi – a esuat în totalitate în Germania“. Declaratie surprinzatoare, sa recunoastem, daca o raportam la arsenalul de arme folosit pentru promovarea si protejarea valorilor democratiei. Ea vine dupa ce sondajele aratau ca 35% dintre germani socotesc stânjenitoare prezenta strainilor pentru conditia lor de viata. Mai grav, 10% dintre germani cred ca tara lor are nevoie sa fie condusa cu o mâna ferma, ,,de un fuhrer“, iar 50% îi tolereaza cu dificultate pe islamici. Un înalt functionar, Thilo Sarrazin, a scris un pamflet în care sustine ca Germania se abrutizeaza sub greutatea imigrantilor musulmani. Dar poate ca mult mai îngrijoratoare trebuie considerate declaratiile liderului conservatorilor, Horst Seehofer, care au declansat un adevarat scandal. El sustine ca Germania ,,nu are nevoie de imigranti din tari de cultura diferita de cea germana, cum sunt turcii sau arabii“ si considera ca ,,integrarea acestora este, în final, dificila“. Angela Merkel încearca sa calmeze lucrurile. O întârziere în clarificarea pozitiei oficiale ar fi fost nefericita în perspectiva nu prea îndepartata a alegerilor. Cancelarul a afirmat public ca Germania nu poate renunta la politica de primire a imigrantilor chiar daca exista riscul ca prezenta acestora sa produca somaj în rândul germanilor; Germania are nevoie de mâna de lucru calificata si de specialistii straini. Cu o conditie: ,,nu avem nevoie de o imigratie care sa devina povara pentru sistemul nostru social“; cei care ajung în Germania trebuie sa se integreze si sa adopte cultura si valorile germane; este timpul sa pretindem tinerilor musulmani o mai buna integrare în lupta împotriva extremismului si terorismului. Formulari prudente care au urmarit sa menajeze aripa liberala a partidului de guvernamânt, dar si pe cea conservatoare condusa de Horst Seehofer care ramâne ferm: ,,Noi ne angajam pentru cultura de referinta germana si împotriva multiculturalismului. Multiculturalismul este mort“.
Dincolo de Canalul Mânecii, premierul britanic David Cameron a reluat, în luna februarie, tema integrarii strainilor si a islamismului aproape în aceiasi termeni. Aflat la o conferinta de securitate gazduita de Germania, la Munchen, el a vorbit la fel de apasat, fara menajamente, despre ,,extremismul islamic“ si a cerut Europei, în numele combaterii terorismului, ,,sa se trezeasca… sa vada ce se petrece în interiorul frontierelor sale“. Radacinile terorismului s-ar fi întins pâna în democratiile occidentale, de aceea crede ca este de dorit ,,practicarea unui liberalism mai ferm“ si mai putina toleranta: ,,chiar propriii nostri concetateni au recurs la actiuni teroriste“, a subliniat Cameron, deceptionat de esecurile politicii de integrare culturala a strainilor: ,,Multiculturalismul a condus la izolarea comunitatilor. Aceste societati paralele nu se dezvolta în conformitate cu valorile noastre. Iar noi nu le oferim o viziune despre ceea ce este societatea noastra“. Premierul britanic considera ca un liberalism viguros, mai activ, contribuie la apararea egalitatii în drepturi, la respectarea legii, a libertatii de manifestare a democratiei si la întarirea identitatii nationale în Marea Britanie; daca vrem sa învingem amenintarile (terorismului, n.n.) cred ca este timpul sa întoarcem pagina politicilor din trecut.
Presedintele Frantei, Nicolas Sarkozy, nu a scapat ocazia sa-si spuna ofurile mai vechi provocate de imigratia clandestina si sa abordeze, la rândul lui, problema islamismului. Mascat, dar într-acolo duce ideea lui de a fi reluata acum chestiunea laicitatii. Opozitia considera ca seful statului reia tema din motive electorale si ca aceasta îl va costa, ca si discursurile din vara trecuta pe problemele identitatii nationale. Presa franceza publica sondaje de ultim moment, initiate în acest context, care îl dau deja perdant înca din primul tur pe Sarkozy. Totusi, cred ca va fi greu de sustinut acest curs pâna la anul. Mai îngrijoratoare pare sa fie ascensiunea noului lider al Frantului National, charismatica Marianne Le Pen. De când a preluat conducerea partidului, aceasta a schimbat discursul dur al tatalui sau, ceea ce a propulsat-o în topul sondajelor privind accesibilitatea la functia suprema în stat, chiar înaintea contracandidatului de temut al stângii, Dominique Strauss-Kahn. Sarkozy nu mai are, deocamdata, de partea sa nici macar pe toti locotenentii de la începutul mandatului prezidential. Fostul ministru de Justitie, Rachida Dati, acum eurodeputat, a luat distanta si l-a avertizat ca stigmatizarea musulmanilor nu este de bun augur. A.F.P. reia ideile acesteia astfel: daca Sarkozy, prin relansarea dezbaterii pe problemele laicitatii, urmareste sa aiba o analiza numai pe problema islamului atunci nu este bine; nu trebuie sa se ascunda în spatele laicitatii. ,,Sa avem o dezbatere despre islam, o adevarata dezbatere, pentru ca islamul este o religie monoteista ca toate celelalte; iar aceasta sa urmareasca eliminarea temerilor, sa permita o mai buna cunoastere si nu sa alimentam rezervele fata de islam; islamul nu trebuie stigmatizat ca religie si nici musulmanii ca practicanti ai acesteia“, a declarat Dati într-un interviu dat publicatiei de dreapta „Le Figaro“. Patrick Devedjian, deputat al partidului de guvernamânt, l-a avertizat pe colegul sau Jean-François Copé, secretar general al U.M.P., sa fie prudent când redeschide chestiunea laicitatii. Într-o disputa produsa la „Europe 1 Soir“ Devedjian i-a spus lui Copé: dezbaterea privind laicitatea este periculoasa; ma tem sa nu derapeze. El a reamintit ca multi dintre simpatizantii partidului de guvernamânt sunt de confesiune musulmana si ca acestia se vad tinta unei nenorociri.
Iata-ne în fata unui nou demers cultural major pe care presa nu îl ocoleste. El aduce în discutie, între altele, dupa cum s-a vazut, si soarta multiculturalismului în care unii politicieni, agatati de avantajele circumstantiale oferite de drepturile omului, mai ales ale minoritatilor, îsi pusesera atâtea sperante. Deocamdata sunt contestate politicile bazate pe multiculturalism, dar deschiderea poate conduce la modificari de strategie politica. Semnalul l-a dat Canada, tara care facuse un cult pentru multiculturalism, înscriindu-l chiar în constitutie. Conceptul a fost asimilat doctrinar în politicile liberale ale guvernelor europene. Dupa decenii, acestui model (sa spunem, adoptat din puternice ratiuni economice) însisi canadienii i-au depistat vulnerabilitatile: manifestarile de exclusivism si de rasism. Dar daca în Canada semnele exclusivismului nu sunt grave, în Europa lucrurile stau putin diferit, dupa cum s-a vazut. Dezbaterea intervine, nu întâmplator, în conditiile socului produs de lantul de revolte social-politice din statele arabe si de una dintre consecintele acestuia: imigratia economica.
Dupa interesul cu care conceptul multiculturalismului fusese asimilat doctrinar si dupa entuziasmul si sperantele celor care credeau în ,,cultul originii etnice“ iata ca au aparut dezamagirile. Pretextul avansat în prima linie este cautat în fermentii terorismului care îsi gasesc un bun mediu în comunitatile dislocate. Sa fie, oare, adevarat?