Cultura est-asiatică şi în special cea japoneză au un public consacrat în România. Romanele îşi găsesc aici succesul, tocmai pentru că au un public ţintă căruia să i se adreseze. Iată de ce cultura japoneză nu mai împrăştie ceaţa. Ea începe să se ridice puţin câte puţin, iar ceea ce era mister începe să fie elucidat. Mentalitatea japonezilor este diferită de a noastră: au tradiţii diferite, sărbători diferite, un mod de trai diferit, vorbirea şi scrierea sunt total diferite. Au reuşit totuşi să trezească interesul occidentalilor, punând accent tocmai pe această diferenţă enormă dintre cele două tipuri de cultură, astfel încât romane arhicunoscute precum Memoriile unei Gheişe de Arthur Golden, Adevărata viaţă de gheişă de Mineko Iwasaki şi altele asemenea au avut un succes de proporţii.
Timp de mulţi ani, gheişele au fost stigmatizate drept nişte prostituate, deşi judecata este nedreaptă. Occidentalii nu ştiau, până când aceste cărţi nu au apărut, că viaţa de gheişă începe de la o vârstă fragedă, implicând ani mulţi de studiu în diferite discipline (muzica, dansul), care le fac atât de fermecătoare. O viaţă dificilă care necesită răbdare şi dedicaţie. Cel puţin aşa se descrie o gheişă tradiţională, până când practica a fost distorsionată în anii de după război, contaminându-se de cea occidentală.
Gheişă, în traducere, înseamnă „artistă“ sau „persoană a artelor“, numită uneori şi geiko, maiko sau geigi. O gheişă îndeplineşte rolul de femeie care acompaniază o petrecere sau un domn care o solicită, în acelaşi timp fiind dansatoare şi interpretă de artă tradiţională japoneză. Motivul pentru care gheişele au o reputaţie îndoielnică se datorează faptului că prostituatele au adoptat acelaşi nume pentru a putea atrage mai mulţi clienţi. Diferenţa, însă, este evidentă: ambele poartă kimono, iar peste kimono, un obi; gheişele poartă acest obi legat în spate, pe când prostituatele îl leagă în faţă. Le este imposibil să-l ţină în spate, meseria obligându-le să-l lege şi dezlege de multe ori de-a lungul zilei. Gheişele nu practică sexul plătit. Sunt curtezane? Nu, nu sunt nici curtezane. Deşi unele gheişe au un danna, adică un fel de patron, asta nu înseamnă neapărat că ele trebuie să întreţină relaţii cu ei, chiar dacă se întâmplă des. Un danna plăteşte pentru cheltuielile gheişei pe care o are în grijă, dar relaţiile dintre cei doi nu sunt înţelese foarte bine.
Cum devine o fată gheişă? Nu se întâmpla foarte des, mai ales în districtele cunoscute, dar existau fete care erau vândute unei okiya, casă de gheişe. De asemenea, majoritatea fiicelor de gheişe hotârau să se facă şi ele, la rândul lor, gheişe, devenind moştenitoarele casei de gheişe. În timpul primei etape de pregătire, numite shikomi, fetele erau puse să lucreze pe post de servitoare şi erau nevoite să facă tot ceea ce li se cerea. Cea mai tânără dintre cele mai noi trebuia să aştepte până când ultima gheişă se întorcea acasă, chiar la două sau trei dimineaţa, şi să o ajute să se pregătească de culcare. În acelaşi timp, fetele trebuiau să urmeze şcoala de gheişe, unde învăţau tradiţiile, dialectele şi kimonoul, obicei păstrat până astăzi.
După prima etapă, absolvită printr-un examen care constă într-un dans, fata este eliberată de datoriile de servitoare şi trece la cea de-a doua etapă, minarai. Începe activitatea pe teren, chiar dacă nu are voie să vorbească. Ceea ce occidetalii au importat este forma din etapa minarai a imaginii de gheişă şi a kimonoului, fiind cea mai expresivă. Kimonoul are cel mai impresionant design, pentru că acesta se presupune că „vorbeşte“ în locul gheişei. Tot acum, fata îşi alege o soră mai mare, onee-san, pe care o asistă la evenimente, observând cum se desfăşoară lucrurile şi servind ceai. Mai are posibilitatea de a lucra îndeaproape cu proprietara casei de gheişe de la care învaţă arta conversaţiei şi cum să participe la diferite jocuri.
Urmează a treia etapă, în care fata devine o ucenică gheişă sau maiko. Această etapă poate dura până la câţiva ani, spre deosebire de primele două, care cumulează cel mult un an. Ucenica îşi va urma sora cea mare peste tot, iar acum poate participa şi ea efectiv la evenimente, cu acordul surorii mai mari. Onee-san (sora mai mare) o învaţă pe maiko (ucenica) cum să devină o adevărată gheişă, ceremonia ceaiului, aranjamentul florilor, caligrafia, să cânte la shamisan (instrument cu trei corzi), dansul, arta conversaţiei. De asemenea, maiko este ajutată de către onee-san să-şi aleagă un nou nume, un nume profesionist şi să-şi perfecţioneze modul în care-şi aranjează părul şi machiajul. Părul trebuie spălat o dată pe săptămână, iar complicata coafură este realizată de un profesionist. Cât despre machiaj, acesta constă în aplicarea unui fond alb pe faţă, gât şi piept, lăsând o linie necompletată pe lângă linia părului pentru a crea impresia de mască. La spatele gâtului se creează prin aceeaşi tehnică două dungi cu vârf în jos. Urmează să traseze o linie neagră în jurul ochilor şi pe sprâncene, iar interiorul buzelor sunt colorate cu roşu.
O maiko devine o gheişă cu drepturi depline atunci când sora mai mare consideră că este pregătită. Există două tipuri de gheişe: tachikata, fetele mai tinere, care dansează, şi jikata, gheişele cu o anumită experienţă care, cel mai adesea, cântă vocal şi la instrumente. Odată devenite adevărate gheişe, acestea participă la petreceri şi case ale ceaiului, unde au grijă ca invitaţii să se distreze: toarnă ceai, cântă, dansează, cântă la instrumente şi discută cu lumea.
A fi gheişă e mai mult decât a îndeplini un rol, căci totul se integrează în viaţa lor. Printre artele pe care o gheişă le studiază se numără, nu în ultimul rând, arta seducţiei. Percepţia occidentală, deja menţionată, vede în această artă un mod al gheişelor de a atrage bărbaţii în pat. În realitate, însă, gheişa doar şicanează, încearcă să facă bărbatul să se simtă cât mai bine, îi stimulează ego-ul, se comportă ca şi cum orice cuvânt ar spune acesta ar fi al celui mai îndrăgit şi romantic scriitor. Ele vând vise.
O gheişă deja formată nu-şi încheie niciodată antrenamentul; trebuie să-şi dezvolte abilităţile şi talentele continuu pentru ca invitaţii petrecerilor să fie întotdeauna mulţumiţi. Uneori, o zi din viaţa unei gheişe este foarte încărcată: încep de dimineaţa cu antrenamentul, iar seara fug să se pregătească pentru o petrecere şi, oricât ar fi de obosite, nu trebuie niciodată să arate acest lucru.
Dar minunata tradiţie este fragilă. Japonia se schimbă: cultura antică moare şi, în ciuda frumuseţii ei, la fel şi gheişa. Încă din 1868, Kyoto este capitala culturii gheişelor. Tinerele fete vin aici, îşi lasă familia şi se dedică complet misiunii lor. Nu doar educaţia este strictă, ci întregul stil de viaţă: nu au voie să-şi vopsească părul, nu au voie să-şi găurească urechile, folosirea telefonului este interzisă, contactându-şi familia doar prin scrisori.
Astăzi numărul gheişelor este într-o continuă scădere din cauza rigorii pe care o presupune formarea lor şi a timpului îndelungat. Gheişele sunt artiste, sunt femei ale disciplinei de sine, altruiste şi demne. Inspiră delicateţe şi fineţe.
Autor: ANDREEA HODOROGApărut în nr. 502