Constanta Rosoiu, Pretul correct, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 2012.
Asa e, nimanui. Micul ei palmares (Concursul National de Proza Scurta „Radu Rosetti“, Concursul National de Creatie Literara pentru Elevi si Studenti „Vasile Voiculescu“, Concursul National de Creatie Literara „Mihai Eminescu“) – putin semnificativ – nu înspaimânta si nu atragea deloc atentia pâna în momentul în care acesta s-a îmbogatit cu cel mai recent (si, probabil, cel mai de seama) premiu al scriitoarei, cel acordat de catre Uniunea Scriitorilor din România (editia 2012) în cadrul concursului de manuscrise. Alaturi de Cristian Melesteu („Radiografia unei zile“), Constanta Rosoiu câstiga la sectiunea proza cu (o parte din) volumul de povestiri „Pretul corect“, Simona Vasilache fiind laureata sectiunii de critica literara.
Radu Aldulescu facea parte din juriul acestui concurs (alaturi de Cosmin Ciotlos, Dan Cristea si Gabriel Dimisianu) si tot el semneaza si micul paragraf de pe ultima coperta a volumului publicat la Cartea Româneasca (2012). Sigur, „tonalitatea resemnat-ironica a povestirilor Constantei Rosoiu“ o face, argumenteaza Aldulescu, sa „sara din norma colegilor de generatie, prozatori sau poeti“, dar asta nu denota, neaparat, un lucru bun. În fine, „datele originalitatii acestui volum de debut“ sunt constituite, spune acelasi autor, din acea „smerenie asumata pas cu pas“ si din „drama omenescului“. În contrast cu colegii ei de generatie (Ioana Baetica Morpurgo, Dan Sociu, Dan Coman, Marius Ianus, Claudiu Komartin, Stefan Manasia, Lucian Dan Teodorovici, Adrian Schiop, Dan Lungu etc.), majoritatea nascuti între 1960 si 1980, Constanta Rosoiu debuteaza ceva mai târziu si are, totodata, un parcurs educational, sa zicem asa, ceva mai special: „absolventa a Facultatii de Jurnalism din cadrul Universitatii Hyperion, Bucuresti, a Facultatii de Psihologie din cadrul Universitatii «Spiru Haret», Bucuresti, si a unui masterat în psihologie judiciara si victimologie, cu lucrarea de disertatie «Suicidul din perspectiva comportamentelor autodistructive»“.
Întâmplari întâmplatoare
De fapt, discursul autoarei de pe coperta a treia denota, pe lânga naivitate si patetism, o constiinta închistata în clisee (vag kafkiene). Mai grav e ca aceste note sunt pastrate, chiar daca nu în totalitate, pe parcursul cartii. E un volum, asadar, în care dominant este, alaturi de un dramatism inexplicabil, sentimentul unui dincolo si al unui altcândva mai bun, dar falsul optimism si mirajul sperantei sunt imediat completate de absurdul unui realism frust si de ruptura fata de orice forma de transcendenta (care, totusi, dupa cum vom vedea, înca exista într-o oarecare forma). Lumea în care se deruleaza aceste povestiri pare a fi scena unui teatru de papusi, în care toate sforile sunt trase de un singur papusar, un papusar ce nu reuseste sa-si manevreze papusile în mod nuantat, respectând o minima diferenta specifica. Problema reala o constituie faptul ca acest master-of-puppets lasa impresia ca modul în care „dirijeaza“ actiunea e, totusi, aleatoriu. Or, nu poti pretinde ca ceea ce li se întâmpla personajelor e, pe de o parte, o pura si banala contingenta (acel realism a la Cristian Mungiu), iar pe de alta, sa-i lasi cititorului falsa impresie ca, chiar daca destinul acestora poarta, într-un anume sens, sigiliul predeterminarii, s-ar putea ca asteptarile sa-i fie spulberate cu fiecare nou text. Chiar si atunci când avem impresia ca lucrurile se petrec dupa o logica a întâmplatorului, repetitia impune un pattern iritant. Într-o lume a predestinarii, registrul negativist face ca, în desfasurarea „planului divin“, aspectul etic (moral) sa mearga, din nefericire, mâna în mâna cu cel estetic, diminuându-i celui din urma relevanta. Paradoxal, „Pretul corect“ e un volum învechit prematur întrucât mizeaza pe categorii sau procese estetice inutile, demodate – un catharsis de mâna a doua. Universul imaginar „beligerant“ (interior si exterior) este, si el, la rândul lui, îndulcit de sentimente mai mult sau mai putin justificate. Publicarea unui asemenea volum tradeaza lipsa de maturitate sau de pricepere nu doar a autoarei, ci si a editorilor. Lipsa unei crize (de orice fel) denota o de-tensionare neproductiva care risca sa plictiseasca. Iata despre ce e vorba: „iubita paraseste din prea multa dragoste“, „prietena de-o viata tradeaza doar pentru ca e provocata de o nedreptate pe cale a se înfaptui“, „mama îsi împinge fiul spre sinucidere“, „vecinul devine cu atît mai certaret cu cît e mai neputincios“.
În sfârsit
Frazarea Constantei Rosoiu e cruda, lipsita de orice soi de înfrânare stilistica. Altfel spus, se simte lipsa unei prelucrari. Comprimarea vocii narative e unul din aspectele la care scriitoarea ar trebui sa lucreze cât mai repede cu putinta. De pilda, într-o singura pagina dai peste cel putin trei volume diferite ale vocii narative. Uneori, textul urla la tine, alteori sopteste, alteori nu spune nimic, alteori prea multe, atât grafic (plin de semne de punctuatie), cât si semantic. În alta ordine de idei, povestirile par sa functioneze pe principiul comutatorului: majoritatea „povestilor“ necesita prezenta unui catalizator pentru ca proza efectiva sa demareze – un vis, o întâmplare etc., si, din pacate, povestirea seamana mai mult cu o forma de colportaj în care, în mod ironic, stângacia (având în vedere formatia profesionala a autoarei) cu care este redat psihologicul face ca acesta sa prinda un contur obiectiv si obiectivizant si nu, cum ar fi de asteptat ori de dorit, interiorizant, subiectiv.
Daca literatura e, pentru autoare, un mod de cunoastere sau de întelegere a realitatii si, totodata, un factor mediator, un „stupefiant“ cu efecte empatice, adica „cel mai frumos fel posibil de a trai“, atunci de ce îsi impune limite, de ce se auto-cenzureaza? Nu stim care din cele doua elemente poarta o vina mai mare: viata sau scrisul, dar cert e ca acestea sunt strâns legate printr-un „inexistent“ cordon ombilical. În consecinta, scriitoarea se vede uneori obligata sa recurga la însusirea ori calchierea unor sintagme si expresii autohton-colocviale, într-un cuvânt, orale – lipsite de cel mai mic dram de originalitate, chiar daca, sa zicem asa, sunt luate din „sânul vietii“. În fine, tragismul, esecul prezent în toate povestirile (si sub toate formele) cuprinse în acest volum nu denota o trasatura estetica singularizanta, ci o carenta compozitionala, structurala. Pentru Constanta Rosoiu, sfârsitul personajelor trebuie sa reprezinte si finalul povestirii. Problema consta în incapacitatea autoarei de a face diferenta dintre actul de finalizare, de solutionare si cel de încheiere. Cu alte cuvinte, punctul terminus al oricarei povestiri reda, la modul tragi-comic, un dublu-sfârsit – al actiunii si-al actantilor. Întocmai unei scene „comice“ în care doi insi se înghesuie la intrarea ori iesirea prin cadrul fix al unei usi, întepenindu-se în rama acesteia, la fel se întâmpla si aici, prin modalitatea în care scriitoarea alege sa-si „sfârseasca“ textele. Pe de o parte, efectul e comic, daca suntem detasati, dar pentru un cititor (implicat atentional ori cognitiv) nevoit sa treaca pragul odata cu personajele (dar si cu textul), efectul e, pe de alta parte, iritant, frustrant – de-a dreptul imbecil.
Chiar daca povestirea care da titlul volumului (zece de toate) pare a fi cel mai bine închegata, aceasta e, si asa, una mediocra. Pe lânga formularea de pe ultima coperta, exista, chiar daca putine, câteva aprecieri critice si, din fericire, vocea unuia dintre ei e sincera. Daca tot vorbiram de pret si corectitudine, încheiem cu o întrebare: cu ce ramânem, deci, în ceea ce priveste TVA daca excludem, din ecuatie, elementul median?