Cu sinceritate, despre piscotari

Îi cunoastem, cu totii, nu de azi, de ieri. Multa vreme, pe timpul lui Ceausescu, mi-am imaginat ca sunt de gasit numai în România. Mi-era rusine de rusinea lor si mi-era rusine ca sunt român, crezând ca numai la noi poti sa afli asa ceva. Puneam totul pe seama foametei în care ne adusese regimul comunist, pe seama disperarii, a luptei propriu – zise pentru supravietuire. Îi vedeam peste tot: la vernisaje, la conferinte, la parastase, la concerte si cuvântari. În general, îmbracati saracacios, asa cum eram cu totii, de altfel: în culori cenusii, cu pulovere desirate pe la mâneci, cu gulere înnegrite, cu pantofi scâlciati. Majoritatea lor era formata din oameni care aveau ceva scoala. Pe unii dintre ei ajunsesem sa îi cunosc, oarecum. Lucrau în institutii publice sau erau pensionari. Apareau peste tot, acolo unde se dadea ceva: nu conta ca erau doua saratele sau pufuleti, apa minerala sau vin de (la) tara. Daca era gratis, era bun. Din pacate, nu era, niciodata, îndeajuns. Cei care asezau paharele sau farfuriile pe masa erau priviti în dubla perspectiva: mai întâi, erau niste mici zeitati, de la care se astepta izbavirea; apoi, când mâncarea si bautura erau pe sfârsite, erau priviti cu dispret, daca nu, chiar cu ura, pentru ca nimeni nu credea ca nu se mai dosea ceva, pentru sefi, pentru acasa, pentru mai târziu. Dar piscotarii puteau sa fie, la fel de bine, copii, studenti sau academicieni. Când erau copii, nu prea îi interesau vinul si saratelele; sperau sa primeasca bomboane, ciunga, insigne, pungi din plastic sau pixuri. Ca studenti, erau interesati, mai ales, de un vin sau o de tuica. Cei din urma, academicienii, încercau sa îsi pastreze demnitatea, ascunzându-si, cum puteau, saracia si umilinta de a-l avea pe dictator drept presedinte „de onoare“. Când venea frigul, peisajul devenea si mai trist: caciulile si fularele nu lipseau din dotare, Doamnele nu se rusinau sa ramâna înmanusate, câta vreme tinea tratatia. Toata atmosfera era de o tristete coplesitoare, desi, cei mai multi tineam sa facem haz de necaz.
Anul 1990 mi-a adus o dubla schimbare de perspectiva. Pe de o parte, am ajuns sa ma învârtesc pe la tot felul de mondenitati, mai mult sau mai putin cu staif. Dar nu staiful facea diferenta, ci sistemul de paza de la intrare: acolo unde acesta era ferm, numarul de piscotari scadea dramatic. Regula aceasta, instituita de capitalismul feroce în care ne-am aruncat, a ramas de aur, pâna în ziua de azi. Acolo unde paza nu este ferma, piscotarii trec precum pestii marunti prin sita larga. De regula, nu au invitatii cartonate. Încearca sa intre invocând bunul- simt. Sunt din ce în ce mai bine îmbracati, fata de vremea Împuscatului. Asta le da un aer de credibilitate: doar nu vii la vernisaje în blugi si în tricou! Costumul, mai mult sau mai putin ponosit, si taiorul au trecere prin fata persoanelor mai sensibile de la paza. Uneori, însa, zâmbetul larg si complice nu e de ajuns. La ordine mai severe, paza pretinde dovezi clare. Când invitatiile lipsesc, piscotarii produc legitimatiile: de regula, ele sunt niste cartoane plastifiate, pe care scrie „press“ sau „presa“, dupa caz. Fluturate pe sub ochii paznicilor, pot sa însele pe cei mai slabi de înger. O citire mai atenta a numelor emitatorilor acestor legitimatii va oferi diverse surprize: publicatii precum „Dimineata“, „Vocea României“ sau chiar „Tineretul liber“ par sa mai functioneze, înca. Ultimul argument este invocarea familiara a numelui directorului institutiei – pe care, nu-i asa, piscotarul îl cunoaste din copilarie – sau abordarea altor oaspeti, cu scuza ca el si-a uitat pacatoasa de invitatie acasa.
Odata trecut, cum – necum, de cerberii de la paza, piscotarul este pe teritoriul lui. Saluta, uneori, timid, pe unul sau pe altul, dar nu se simte în largul sau decât atunci când îsi gaseste un comiliton, trecut, ca si el, de gardieni. Urmeaza momentele cele mai chinuitoare; cele în care piscotarii mimeaza sincerul interes pentru cultura, urmarind admirativ un conferentiar ori un muzician sau aprofundând întelesul lucrarilor de arta plastica expuse. Aparent, piscotarul se pierde în decor. Cine se uita cu atentie la el va observa, însa, ca, niciodata, asezarea lui în spatiu nu este tocmai întâmplatoare. Cei mai rafinati dintre ei urmaresc locurile din fata, care intra în bataia bliturilor si a camerelor de filmat. Sunt, de regula, si cei care au mai prins vreo doua vernisaje, în aceeasi zi, si îsi permit si putina relaxare. Cei mai multi, însa, nu au timp de asemenea izmeneli: cauta locul opus prim – planului, acolo unde se afla mesele, masurând, în minte, numarul de minute ramas pâna la sfârsitul evenimentului artistic si debutul celui culinar. Odata ce „se da drumul la mâncare“, piscotarul are grija sa fie primul care îsi pune mâncarea în farfurie. Un piscotar cu experienta nu va pleca de lânga masa, decât daca aproximeaza ca exista de cel putin de trei ori mai multa mâncare decât pot mânca invitatii. Daca acest lucru nu se întâmpla, strategia comuna este aceea de a nu te dezlipi de lânga masa. În aceasta situatie, piscotarul are grija sa tina, în mâna stânga, farfuria proprie, deja plina, si sa manânce direct din platou. În acest fel, dupa ce nu va mai ramâne nimic pe masa, el se va putea retrage, victorios, cu o farfurie înca debordând de salata de vinete, chiftelute, oua umplute, frigarui si orice se mai gaseste pe acolo, dulce sau sarat, asezate fara o ordine anume, asa cum dupa cum a fost permis accesul la bunatatile serii. Cei mai antrenati dintre piscotari, cei hârsiti în lupta pentru existenta înca din timpul anilor ’80, au la îndemâna, pentru orice eventualitate, o geanta sau o sacosa captusita cu o punga de plastic. Acolo se pot scurge platouri întregi de mititei, salate, piscoturi si prajituri, spre invidia colegilor mai slab dotati si spre oroarea ambasadorilor si ministrilor prezenti. În relatie cu cei din urma, piscotarii experimentati afiseaza, întotdeauna, un aer cunoscator, batându-i familiar pe umar si intrând, agramat, în discutiile dintre ei. Procedând astfel, spera ca, la o proxima receptie, nu vor avea probleme de acces. Exista un grup de piscotari, prezenti cam la toate receptiile cu iz cultural si diplomatic, despre care nimeni nu stie nimic (nici cum îi cheama, nici unde si daca lucreaza pe undeva si, în general, cine i-a invitat), dar care par figuri familiare, tocmai pentru ca sunt peste tot. Cine îsi imagineaza ca piscotarii sunt niste simpli mici profitori de conjunctura ai cocktail-urilor, prezentarilor si receptiilor de tot felul se înseala. Sunt solidari între ei, fac schimb de adrese si de ponturi referitoare la invitatii, urmaresc, cu regularitate, anunturile din presa culturala, privitoare la vernisaje, patrund, cu insistenta, pe listele de invitati ale institutiilor, fundatiilor, galeriilor si ambasadelor si, odata ajunsi acolo, trag dupa ei toti colegii de breasla; stiu ca, procedând astfel, vor fi trasi, la rândul lor, de alti piscotari, la alte minunate ocazii, la care ei însisi nu reusisera sa patrunda.
A doua schimbare de perspectiva, pe care am resimtit-o dupa 1990, tine de faptul ca piscotari exista nu numai în România. I-am vazut, la fel de insistenti si de combativi, în toate tarile balcanice, în Italia, în Franta si în Spania, în Belgia si în SUA, în Israel si în Germania, la Londra si la Varsovia, la Budapesta si la Viena. E drept, sunt mai putin numerosi, dar la fel de agresivi. Le lipseste experienta dura a luptei pentru existenta din România, drept pentru care nu au traiste captusite cu plastic. Vazându-i, ai însa impresia ca sunt precum pelicanii si te întrebi unde încape atâta mâncare si bautura în ei.
Piscotarii sunt, probabil, unul dintre cosmarurile oricarui muzeograf: niste oameni capabili sa îti strice si cel mai frumos vernisaj, cu exceptia cazului în care ai ghinionul sa ai sala goala dar sa îti vina, în schimb, singura televiziune din oras: atunci te gândesti ca daca mai veneau vreo doi-trei piscotari, macar lasai impresia ca ai organizat o expozitie de succes.
Nu cred ca piscotarii vor disparea, indiferent cât va creste nivelul de trai; ei fac parte, deja, din cultura populara, sunt, în toate sensurile reprezentanti ai culturii de masa. A fi piscotar este ceva mai mult decât o profesie ori o vocatie: este un mod de viata.