Scrisa cu cerneala sarbatoreasca de zile mari a unui spirit generos aflat într-o clocotitoare ebulitiune afectuoasa, cronica din „România literara“ dedicata de Mircea Mihaies cartii de confesiuni a „Dan C.-ului“ este un veritabil discurs îndragostit cum rareori a iesit din pana temerarului polemist de la „Contrafortul“ revistei. Dupa ce trage aer în piept si-si tine respiratia, autorul anunta în primul paragraf al articolului rama stilistica a encomionului ce va urma: „Dan C. Mihailescu este, în peisajul cultural actual, un unicat. Traseul lui, sinuos si imprevizibil, l-a dus dinspre publicistica spre critica si istorie literara, pentru a-l proiecta în înaltimile exegezei academice, de unde a pogorât triumfator în zona eseului“. Pogorârea aceasta i-a fost mult prielnica „Dan C.-ului“, o structura psihosomatica de un vulcanism pronuntat, incompatibil cu impasibilitatea strabatuta de paloare cadaverica pe care înaltimile exegezei academice o emana adesea. Ele, aceste palori normative ce apasa si estompeaza vulcanismul personalitatii nascânde, se si fac simtite în primele exegeze, „academice“, ale lui Dan C. Mihailescu, în „Perspective eminesciene“ (1982), ca si în „Dramaturgia lui Lucian Blaga“ (1988). Pogorât cu vremea din prea austerele înaltimi ale exegezei academice, o exegeza fara suflet, eseistul si-a cucerit astfel respiratia proprie si haina sufleteasca în care sa încapa o mare ebulitie spirituala si gâlgâitoare confesiune. Sagacitatii lui Mircea Mihaies nu-i scapa aceasta în fond spectaculoasa transformare, echivalenta cu descoperirea si regasirea sinelui: „Formula critica sub care s-a manifestat initial a suferit modificari si transformari. Primele texte pe care i le-am citit, pe la mijlocul anilor ’70, erau daca nu tehniciste, în orice caz dominate de un anumit cult al preciziei. Treptat, el a permis patrunderea în text a persoanei întâi, adica a propriului eu creator, ceea ce a parut o reinventare radicala. În fapt, textul s-a îmbogatit prin suprapunerea a doua voci: una rece, autoritara, clinica si nemiloasa, cealalta irigata de placerea carnavalescului si a spectacolului ca tinta suprema a exegezei.“ Din cea de-a doua „voce“ s-au nascut volumele despre publicistica lui Eminescu, despre „plezirismul existential“ al lui Caragiale ori despre „nebuniile“ lui Cioran. Toate aceste „exegeze“ din umbra unor mari scriitori sunt ele însele, la urma urmei, niste confesiuni patimase ale celei de-a doua „voci“ a eseistului Dan C. Mihailescu, un eseist cu acuta nostalgie a „vechimii“ clamate de însusi I. L. Caragiale („Eu sunt vechi, ma…“). Din acest punct de vedere ele preced si prevestesc, privite dinspre prezent, cartea actuala de confesiuni la care l-a „provocat“ eminentul Daniel Cristea-Enache, critic literar înzestrat cu inepuizabile resurse de empatie intelectuala. Empatie stralucit probata în setul de carti de gen asemanator în care a stiut sa „provoace“ confesiunile unor mari intelectuali atât de neasemanatori precum Cato cel batrân, „rigidul“ si neîmpacatul moralist român Octavian Paler ori incoruptibila mare poeta Ileana Malancioiu, poetul cel mai „bacovian“ dupa Bacovia din lirica româneasca moderna. Provocatorul unor confesiuni venite din directii atât de diferite, unele incompatibile cu altele, ne lasa a întelege ca dispune la rându-i de acele amintite resurse de empatie intelectuala ce-l fac în fiecare moment compatibil cu fiecare dintre cei chestionati de-a lungul timpului: aceasta larga deschidere de sine îi scapa atât de sagacelui analist Mircea Mihaies care, într-un spirit surprinzator de maniheist, separa si antagonizeaza ceea ce în realitate se aseamana si uneste. Astfel, pentru a radicaliza contrastul facându-l sa izbeasca urechea cititorului avid de senzational, el scrie: „Cartea e seducatoare tocmai pentru ca partenerii de dialog nu par sa aiba multe lucruri în comun: vin din lumi diferite, au perceptii ale realitatii marturisit contrarii, frecventeaza medii culturale antagonice etc. Departe de a fi un dezavantaj, aparenta incongruenta lamureste si multe aspecte privitoare la asa-numitul «conflict» care ar exista între «boierii mintii» si cei pe care i-am numit «oierii mintii»…“ Lasând la o parte paternitatea indiscutabila si laudabila a respectivei denominatiuni pastoresti si oarecum mioritice, niciunul din „contrastele“ invocate de eseist nu sta în picioare: nici „lumile“ diferite, nici „perceptiile“ contrare, nici „mediile“ antagonice… În legatura stricta cu eroul cartii despre care scrie, personajul marturisitor, cel ce se confeseaza provocat de mai tânarul sau interlocutor trebuie spus numaidecât ca, nu doar în chip latent, ci manifest, laturile seducatoare din naratiunea confesorului nu sunt de fel straine „provocatorului“. Într-un volum precum „Cinematograful gol“ al lui Daniel Cristea-Enache, cititorul atent va putea descoperi si cea de-a doua „voce“, cea ludica, a „plezirismului existential“ al lui Dan C. Mihailescu, situatie ce-i pune pe cei doi interlocutori într-o momentana (în timpul Cartii!) pozitie de perfecta compatibilitate. Tânarul interlocutor al „batrânului“ confesor are cu acesta multe lucruri în comun, de la „medii“, „lume“ si „perceptii“, pâna la „cartea ca destin“ (!): chiar de aceea probabil Mircea Mihaies ajunge la concluzia perfect plauzibila ca întâlnirea celor doi în „Cartea ca destin“ nu e o „confruntare“ de tip razboinic între doua generatii incompatibile, ci „o chermeza din care nu lipseste nimic: nici finetea aperitivelor de import, nici fastuoasa degustare a zaharicalelor de dupa festin“. Înclin sa cred de aceea ca interlocutorul lui Dan C. Mihailescu din „Cartea ca destin“ este mai ales personajul din „Cinematograful gol“, unde omul viu, în carne si oase, domina scena si se lasa purtat de acel „plezirism existential“ ca sa nu spun de „nebuniile“ evocate de Mircea Mihaies la începutul cronicii lui despre Dan C. Mihailescu: spune-mi cu cine alegi sa vorbesti ca sa-ti spun cine esti! În fine, nu o cronica la o carte scrie Mircea Mihaies, ci portretul unui prieten, al „criticului literar ca electrician“. De aceea, în finalul de o fierbinte temperatura confesiva el poate sa scrie: „N-am citat decât doua paragrafe dintr-o carte pe care am parcurs-o cu sufletul la gura, oscilând între dimensiuni radical opuse: lectura cu respiratia taiata a fragmentelor de cruda automarturisire, pe de o parte, si aplauzele entuziaste la adresa impunator-solemnelor consideratii teoretice, pe de alta. O lectura cu adevarat… electrizanta.“
Si un patimas discurs îndragostit ratacit printre atâtea razboaie de cucerire din care nimeni nu câstiga: devine de înteles decizia unui mare critic de azi de a se retrage din viata literara urcându-se în foisorul plin doar cu muzica pura a literaturii.
Un fel de „copoi literar“
În „România literara“ nr.27 din 5 iulie 2013, Nicolae Manolescu reproduce câteva fragmente din capitolul, antologic, pe care i l-a consacrat lui Serban Cioculescu (1902-1988) în „Istoria critica a literaturii române“. Îl introduce în scena pe marele erudit si bibliofil citând supranumele pe care i le-au daruit si consacrat doi poeti eminenti. Unul, Marin Sorescu, l-a numit „vestigiu pretios din vremea criticii normale“, celalalt, Gheorghe Tomozei, îl apeleaza, cu nesfârsita dragoste, cu titlul voievodal „Serban cel Rau“: ei însisi „vestigii“ nepretuite din vremea ecloziunii impresionante a lirismului românesc dupa ce acesta trecuse prin seceta pustiitoare a realismului socialist, amândoi poetii, ei cei dintâi, pretuiau în Serban Cioculescu pe marele bibliofil, pe criticul si cititorul care întretinea cu cartile, cum spune Nicolae Manolescu, „raporturi de afectiune si, când le coup de foudre se producea, putea, iarasi vorba lui, sa tainuiasca (sa stea de vorba în taina, adica) ore întregi, în compania unui exemplar descoperit întâmplator sau conservat ca prin minune.“ Fosnetul cartilor cu care Serban Cioculescu statea de vorba în taina e din ce în ce mai stins, aproape inaudibil, iar odata cu stingerea lui deplina acest mare critic mai moare o data. Portretul pe care Nicolae Manolescu i-l face conducatorului tezei sale de doctorat este magistral: „În fapt, Serban Cioculescu citea cu creionul în mâna, dupa ce, în prealabil îsi vâra nasul între file. Nasul lui era un coup papier (sic!) dotat cu un detector. Exista în Serban Cioculescu batrân (dar o fi fost criticul „tânar“?! – n.n.) o curiozitate de copoi literar. În meseria noastra era un Sherlock Holmes, aflat necontenit în urmarirea unei piste ori în reconstituirea unei filiere. Si, când nu-i venea nimic de acest fel la îndemâna se multumea sa vâneze greseli, inconsecvente ori tot soiul de bizarerii. Pentru editori, observatiile lui puteau deveni un cosmar. Nici cea mai îngrijita editie critica nu iesea cu fata curata din investigatiile lui savante“. Sa ai parte de un „cosmar“ provocat de observatiile lui Serban Cioculescu era si ramâne o adevarata onoare pe care „copoiul literar“ o facea cartilor, autorilor, editorilor. Nu era un cusurgiu meschin, gata sa gaseasca noduri în papura cu orice pret ori sa descopere cu tot dinadinsul pete în soare: fara sa nutreasca un respect religios, bigot si formalist ca pentru cartile sfinte, avea un adevarat cult rationalist al cartii pe care o descosea cu afectiune pe la toate încheieturile, încheind-o cu grija nespusa la loc. Cultul cartii nu-i închidea însa ochii asupra erorilor alcatuitorilor ei: vigilenta lui savanta impunea o idee înalta despre Carte ca depozit de umanitate si de umanism. Avea o eruditie fasta si roditoare: observatiile lui, oricât de usturatoare, nu secau „ogorul“ literar, ci, din contra, îl irigau cu stiinta si afectiunea unui bibliofil si erudit „dintr-o specie azi disparuta“, cum noteaza cu dreptate Nicolae Manolescu. Si totusi… Urmele, palide, ale unei mosteniri a vigilentei neadormite a batrânului „copoi literar“ de odinioara se mai întrevad din când în când în paginile unor reviste de azi. Ceea ce le lipseste însa eruditilor actuali este doar (!) afectiunea lui Serban cel Rau în raportul lor cu cartile si cu autorii acestora. Când nu e simpla parada de eruditie ori pedanterie seaca – ambele forme de suficienta când nu simptome ale unor complexe (de inferioritate sau de superioritate) – vânatoarea noilor „copoi literari“ e lipsita si de sângele proaspat al curiozitatii nesfârsite si nepotolite ce-l mâna la „vânatoare“ pe batrânul Serban Cioculescu. Vânatoarea unor eruditi de azi, eruditi de dictionar sau de net, cauta cu lumânarea paiul din ochiul altuia ca sa aplice fara noima punitiuni strasnice, cu placerea vizibila si rautacioasa de a învineti cu orice pret pielea celor prinsi în „delicte“ de tot minore, fara nicio semnificatie ori vreo consecinta deformanta asupra faptelor. Placerea gratuita a „flagrantului“ e însa asa de mare încât tântarul devine armasar si o eroare minuscula, lipsita de orice importanta, atinge proportiile unei tradari de tara si de adevar istoric! Întâlnesc din pacate aceasta vânare de vânt, goana dupa erori marite cu telescopul la proportii „înspaimântatoare“ si într-o revista pe care în general o pretuiesc si o citesc cu mare placere si mult folos: „Spiritul critic“, publicatia de la Pascani a eruditului filozof, analist subtil si acribios Leonard Gavriliu. Dupa aparente, dar numai aparent, un articol precum „Razna prin istorie“ ar urma exemplul de scrupul istorico-literar al eruditului Serban Cioculescu. Articolul respectiv semnaleaza curajos si combate cu asprime contondenta „câteva afirmatii alaturi cu adevarul“ din cele trei „volume de memorii“ ale lui Niculae Gheran. Toate cele cinci „demascari“ operate de autorul articolului încep cu „Cica…“ Prima suna asa: „Cica «Partidul Comunist fusese desfiintat de autoritati, în 1922, la un an de la crearea lui». Nu, PCdR a fost scos în afara legii la 6 martie 1924, la trei ani dupa formarea lui prin ceea ce s-a numit «Legea Mârzescu»“ si eruditia continua cu o scurta biografie a lui Gheorghe Mârzescu, titularul respectivei legi, fost primar al Iasilor, „fidel apropiat si colaborator al ilustrului prim-ministru patriot Ionel I.C. Bratianu“ si, ca sa ne spuna tot ce stie, eruditul adauga meritul lui Mârzescu în „reprimarea proiectatei rascoale bolsevice din sudul Basarabiei, de la Tatar Bunar, pusa la cale de Komintern, având acelasi obiectiv: destramarea statului român“. Celelalte corectari ale „neadevarurilor“ comise de autorul „Artei de a fi pagubas„ sunt de acelasi fel: parada de eruditie inutila în raport cu „infractiunea“ comisa de prozator. Astfel, N. Gheran zice ca un Köblös ar fi fost ales secretar al PCR la Congresul de la Harkov, adevarul istoric fiind însa ca acel tâmplar Köblös a devenit conducatorul partidului respectiv „cu ocazia Congresului al III-lea din 1924 tinut nu la Harkov, ci la Viena. Ei si?! Atotstiutorul si vigilentul corector al maruntisurilor ce compun „adevarul istoric“ ne mai informeaza ca dupa ungurul Köblös vine ucraineanul Vitali Holostenko în fruntea PCdR, apoi polonezul Aleksander Danieluc Stefanski-Gorn, urmând la conducere bulgarul Boris Stefanov (1934-1939), evreul ungur Breiner Béla (1939-1940), si ungurul Stefan Foris (1940-1945) „omorât de ai sai cu lovituri de ranga în cap…“ Dupa alti trei de „Cica“ meniti sa divulge erorile de informatie ale lui N. Gheran (între care si aceea abominabila de a fi scris ca Belu Zilber a situat comunismul românesc între Marx si Caragiale, când adevarul istoric este ca Zilber, în „Monarhia de drept dialectic“, a vorbit despre Stalin si Caragiale în definirea comunismului de tip balcanic din România!), maruntul „copoi“ scoate o concluzie prapastioasa asupra „chipului diletant“ în care „sunt notificate fapte de istorie mai mult sau mai putin recente prizate dupa ureche“. Si se întreaba înfiorat „cum s-ar putea autentifica afirmatiile si lungile confesiuni ale zecilor de persoane din cele trei volume“, mai cu seama ca emitatorii acestia „au ales alte tarâmuri“, adica nu mai sunt în viata… Desigur, o autentificare notariala nu mai este cu putinta. Trilogia lui Niculae Gheran nu trebuie dusa la Notariatul de Stat din Pascani. Ea este o opera de fictiune memorialistica întesata de confesiuni. Cine sa le „autentifice“?! Poate doar Notariatul de Stat de la poarta Raiului pazit de un vigilent Sfânt Petru. Ca sa revenim la subiectul discutiei, un „subiect“ literar: cum pot fi autentificate (!) informatiile, dialogurile, monologurile, gândurile si confesiunile maresalului Ion Antonescu din „Delirul“ lui Marin Preda?! Dar spusele lui Kutuzov din „Razboi si pace“?! S.a.m.d. Inspectia care poate conferi autenticitatea în asemenea cazuri, se numeste, scurt, verosimilitate fictionala, adica literara. Erudit pâna în vârful unghiilor, copoiul din „Spiritul critic“ confunda grav lucrurile, drumurile si terenurile de vânatoare: eruditia lui, fastidioasa si inutila, este totalmente alaturea cu drumul pe care se poate intra în universul tulbure si tulburator al impresionantei trilogii epice si memorialistice „Arta de a fi pagubas“. Vânatorul acesta seamana cu cineva caruia degeaba îi arati Luna: acela ramâne cu ochii zgâiti doar la degetul aratator. Suntem departe, la ani-lumina, de mostenirea lui Serban cel Rau si a curiozitatii lui de „copoi literar“.