Revenit recent între colaboratorii de marca ai „României literare“, Daniel Cristea-Enache diversifica si întareste în chip fericit ceea ce s-ar putea sa însemne, iarasi, „echipa“ de critici ai revistei comparabila, sub aspect valoric, aceleia care cu o jumatate de secol în urma contribuia decisiv la scoaterea noii literaturi române din mantaua cazona a realismului socialist si la modernizarea accelerata a „ochiului“ critic dedicat literaturii marilor scriitori iviti în conditiile vitrege de atunci. În pofida bombanitorilor cusurgii, se vede azi cu ochiul liber ca revista nu-i carenta de strategie, dispune de doua si chiar trei rânduri de cronicari: primii, cei mai expusi erorii, sunt recenzentii rapizi, cronicarii de sacrificiu numiti si „de întâmpinare“, a caror prima lectura poate ori nu sa deschida ochiul cititorului adormit asupra pietei literare, haotice si derutante, actuale. Destule carti rasfoite la prima lectura au, pe drept sau pe nedrept, viata scurta: a doua zi dupa întâia citire au pierit din mintea cititorului daca nu si din aceea a recenzentului. Dar nu e o regula. Destule exceptii vadesc contrariul. Exemplara prin adoptarea rapida a tonului celui mai nimerit al unei recenzii menite sa-l „bruscheze“ pe cititor, sa-l trezeasca din somn si sa-l faca sa puna mâna pe carte este în ultima vreme o recenzie, excelenta a Gabrielei Gheorghisor la monografia, atipica si substantiala, cu care debuteaza, rasunator, Mihai Iovanel: „Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologica (Cartea Româneasca, 2012). De la titlu, care-l „prinde“ pe critic într-o metafora memorabila, „Monograf în armura de gheata“, si pâna la „mortificarea“ personajului cartii prin tipul de „demers analitic glacial“ – aceasta prima recenzie „de întâmpinare“ surprinde cu mâna sigura originalitatea si inteligenta iesite din comun ale tânarului critic si istoric literar. Lasând la o parte micile „rautati“, inerente, recenzia deschide caile unei discutii fructuoase asupra unui subiect de prim ordin, intens controversat, al istoriei literare moderne. Ce-i drept, siguranta autoarei în definirea rapida a „monografului în armura de gheata“ dispune si de sprijinul judecatii de valoare emise în caracterizarea unui profesor de talia lui Paul Cornea: „Critica lui Mihai Iovanel“ – scrie acesta – „e metodica, intensiv analitica, abraziva, lipsita de sentimentalism si retorica, de o mare vioiciune argumentativa, perfect adecvata mobilului ideologic si caracterologic pe care-l urmareste. (…) Lucrarea lui Iovanel va stârni controverse si dezbateri aprinse. Ea releva un talent critic de prima mâna“. A urmat excelentei recenzii „comentariul critic“ al lui Alex Goldis, un eseu totalizant, cu o privire larga asupra predispozitiilor si înclinatiilor vadite de noua generatie de critici afirmata dupa 1989: „Tinerii au în comun cu generatia critica a anilor saizeci“ – scrie acesta în „Corozivitatea interogatiei“ – „ambitia de a reconstrui dupa un cataclism social-politic considerabil, istoria literaturii române din radacini. Dupa cum generatia lui Manolescu-Simion simtea ca poate repune pe masa, în interpretari înnoitoare, valori scufundate, tot asa acesti critici îsi trag profit din posibilitatea de a disputa deschis toate subiectele tabu ale istoriei literare. De aici, pasiunea totalizatoare si suflul epopeic, evidente dincolo de retorica anti-metafizica si de suspiciunea fata de conceptele «înalte». Daca noua critica va sti sa speculeze si de acum înainte sansa extraordinara de a putea aborda orice subiect – din orice perspectiva interpretativa – se anunta o perioada extrem de fertila pentru istoria literara româneasca“. Un „vestitor“ al perioadei spre care Alex Goldis priveste cu optimism sobru si moderat, întru totul justificat, este chiar Mihai Iovanel cu monografia lui „esentialista“ despre „evreul improbabil“ privit ca un „caz“ ce da seama despre o întreaga epoca si care „concentreaza cât mai multe contexte istorice inedite; mai neelegant spus, autorul «Accidentului» e privit, nu fara o nota de sadism, drept un cobai al istoriei“. Lauda suprema pe care criticul o poate concede monografistului este concentrata si ilustrata de urmatoarele fraze critice: „Cartea lui Mihai Iovanel contine tot ce s-a scris mai pertinent despre relatia lui Nae Ionescu cu Mihail Sebastian, pornind de la descompunerea, pe puncte, a celebrei prefete din «De doua mii de ani» si de la clarificarea – cu mina de teoretician, de data aceasta – a conventiei fictionale ambigue asumate de maestru (…) Era nevoie de o minte exersata deopotriva asupra textelor literare si a chestiunilor ideologice pentru a demantela relatia dintre magistru si discipol în toata complexitatea ei“. As spune doar ca „mina de teoretician“, veritabila, este întrecuta de spiritul fin disociativ si subtilitatea analitica din episodul respectiv, în relatia substituibila dintre maestru si „ucenicul“ sau, amândoi atât de asemanatori cel putin prin amploarea controverselor pe care le-au stârnit. În finalul lamuritorului sau comentariu critic din „România literara“, Alex Goldis convine si el ca monografia lui Mihai Iovanel este o „carte de impresionanta luciditate analitica pentru un debutant“. Am observat ca în bilanturile publicate de câteva reviste despre „cartea anului“ 2012, majoritatea propunatorilor sunt indecisi în legatura cu volumul lui M. Iovanel: unii îl propun la „debutul anului“, iar altii la „cartea anului“. Cronologic inevitabil, „debutul“ acesta reprezinta, însa, prin „impresionanta luciditate“ destabilizanta în raport cu opiniile de pâna la el, chiar valoarea absoluta a unei „carti a anului“ si, poate, a unei epoci întregi.
În „România literara“ proaspatul reîntors, stralucitul critic si istoric literar Daniel Cristea-Enache, scrie la rubrica lui de „Carte româneasca“ un capitol de istorie literara intitulat „Destabilizatorul“. Fara a fi atât de controversat precum „cazul“ dinainte al lui Sebastian, poetul Mircea Dinescu, „destabilizatorul“, reprezinta ca si Labis, dar dupa acesta, tipul de poet cu „dosar“ bun care o ia razna: „Tipul de poet extrem de înzestrat si precoce, Mircea Dinescu, a debutat în anul Tezelor din iulie (1971), cu un volum «Invocatie nimanui», ce nu se potrivea câtusi de putin noilor directive oficiale“. Prin ce „nu se potrivea“ debutul poetului cu anul producerii lui? Pe scurt, prin farmecul sfidarii: într-un moment când „corsetul“, cu vorba criticului, parea a se strânge si atmosfera devenea sumbra, Dinescu debuteaza cu un sfidator strigat de tinerete ravasitoare sinonima cu o… subversiune. Altfel, scrie Daniel Cristea-Enache, „Dinescu avea dosar bun, sintagma azi ininteligibila tinerilor poeti, dar care în anii socialismului real constituia premisa unei cariere si, în multe cazuri, chiar garantia desfasuratorului ei. Scriitorii nostri din familiile de muncitori sau de tarani saraci prezentau (din fasa si pâna la buza gropii) mai multa încredere regimului decât colegii lor mai ghinionisti prin apartenenta la o familie ceva mai înstarita: fie de odiosi burghezi, fie de îngrozitori mosieri, fie de tarani refractari la înscrierea în colectiva, fie de ofiteri care luptasera pe frontul de Est“.
Dosarul lui Dinescu nu era afectat de niciuna din aceste „pete“: doar „pata“ unui mare talent ce iesea gâlgâitor si sfidator dintr-un condei evazionist prin însasi forta si specificul tineretii. Poetul îsi pune, ca orice mare viitor poet, problema vietii si a mortii asupra careia mediteaza „prematur“ si hamletian: „Balante, dulci balante – suflet zidit pe oase,/ o, Doamne, ceasul curge prin noi ca un strain;/ Calul Troian la poarta rasfrângerii miroase/ cohortele de îngeri cu aripa-n declin/ Balante, dulci balante – batrânii râd sub talpa/ Copilaria-mi cânta în lebede prin viermi,/ soare coclit în ierburi ca o moneda calpa/ noi nu stim cui ne vindem, nesiguri sau eterni“. Bocetul nuptial dintr-o poezie prevesteste o ruptura ce va sa vie, nelinistitor, ca o moarte banuita sau o nastere amânata: „Dar pune mama jar în mireasa/ plângi de pe-acuma caci am sa cânt/ sada cu totii veseli la masa/ eu mai întârzii pe sub pamânt“. Poetul cu „dosar“ bun ezita sa se nasca, mai „întârzie pe sub pamânt“, e pe scurt, un „evazionist“ profitând din plin de cutumele tineretii si venind cu un firesc naucitor în contrast puternic, incompatibil cu „cerintele“ momentului. Criticul surprinde magistral sunetul cu viitor tragic al unei iviri nepotrivite într-un loc si într-un timp nepotrivite. Daca autorii generatiei saizeci, observa el cu sagacitate, mai puteau merge catre contextul razboiului al Doilea Mondial „pentru a exprima stari «impure» ideologic, dar fertile artistic (anxietatea, spaima, teroarea psihica)“, scriitorul mai tânar decât ei „se vedea si mai însurubat într-o anumita realitate istorica, într-o epoca «de aur» ce-l condamnase la optimism obligatoriu“. Nu se mai putea retrage si sprijini, evazionist, în spatele unui zid care pentru el, cronologic, cazuse, razboiul ca alibi era departe: „Prin aceasta prisma vazând lucrurile, metaforele din primele carti ale lui Dinescu si vitalismul lor etern, necontextualizat, sunt singura optiune viabila a unui artist care, expunându-se, nu vrea sa se tradeze. Calculând si judecând corect, autorul abia iesit din adolescenta se refugiaza în esentele si structurile unei poezii a adolescentei, configurata simbolic, iar nu haotic, si cu constiinta artistica, nu doar cu talent. Evazionismul de prima tinerete al liricii lui Dinescu este oportun, o data în ordine politica (poetul refuza ideologia unica, prin ignorarea cadrului ei constrângator) si, apoi, în ordine estetica. Între genurile literare, cel liric este mai apropiat de formula punerii între paranteze a unui prezent despre care nu poti vorbi public. Înainte de a fi disident, Mircea Dinescu a fost subversiv, înainte de a fi subversiv, a fost evazionist; si înainte de a fi evazionist, a fost un adolescent genialoid nascut în plin «obsedant deceniu», cinstit si atent fata de propria înzestrare. Tiparul acestei vârste purtate, timp de un deceniu (1971-1981), ca o vesta de salvare este vizibil în ultima poezie din «Democratia naturii», exceptionalul «Cântec de rinocer»…“ Privite din urma, asa se vad lucrurile de atunci: este privilegiul celor ce vin sa vada mai bine, sau altfel, etapele, refugiile, rupturile, evazionismul de aparare si disidenta care ataca (roade!) prin subversiune. Impresia contemporanului strict cronologic cu primele versuri ale poetului poate fi aceea ca ruptura ce l-a produs pe „destabilizator“ începe chiar din primul moment, de la debut, într-un „refugiu“ evazionist al adolescentului fugind prin instinct din „corsetul“ de care cu just temei vorbeste criticul de azi: un critic cu viziune istorica pe care cititorii din epoca ai poetului n-o puteau avea sau, pur si simplu, n-o aveau. Cititorul de atunci poate crede ca „ruptura“ urmatoare evazionismului adolescent vine mai devreme decât în „Democratia naturii“, odata cu „La dispozitia dumneavoastra“ din 1979, unde „lirismul insurgent“, cum observa în epoca un critic ca Ioan Adam, plesneste usturator obrazul oficial al epocii si rupe „corsetul“ cultural ideologic în care „activistii, cenzorii si elementele «de raspundere» din sistem l-au oferit unei arte obligate sa-l îmbrace; si sa-l poarte cu un zâmbet chinuit“. Acest „zâmbet chinuit“ din vârsta purtata ca o vesta de salvare face trecerea de la un refuz metafizic la unul civic. Insurgentul romantic coboara poezia în strada si îsi încarca metafora cu praf de pusca. Mare poet el însusi, calca apasat pe urmele marilor insurgenti precum Constant Tonegaru sau Geo Dumitrescu: intra în „Plantatia de cuie“ a primului si îsi ia „Libertatea de a trage cu pusca“ a celui de-al doilea. Nici unul dintre acestia si alti câtiva ca ei nu pot lipsi din arborele genealogic al poetului, sunt rudele sale oricât s-ar fi îndepartat el de ele sau, invers, acelea ar fi ramas în urma lui. În al doilea rând, chiar daca lectura criticului este una aparent solitara, din pagina lui nu lipsesc, spre a fi aprobate sau contrazise, lecturile precedente ale poeziei lui Mircea Dinescu. Cel putin una dintre aceste lecturi nu s-a istoricizat, din contra, si-a sporit actualitatea: ma gândesc la câteva pagini magistrale pe care Lucian Raicu le-a dedicat autorului „Invocatiei nimanui“. La prima vedere s-ar zice ca Lucian Raicu din 1980 îl contrazice pe Daniel Cristea-Enache din 2012 în felul în care-l citeste pe Mircea Dinescu: „Gesturile de insurgenta, cuvintele de revolta din «Proprietarul de poduri» si din cel mai recent volum («La dispozitia dumneavoastra», 1979 – n.n.) îsi au originea în «Invocatie nimanui» în care aparent, dar numai aparent, nimic nu le prevesteste. În realitate ele sunt continute în sunetul pur, în nobletea generoasa, plina de o mare iubire, de o patrunzatoare caldura, a versurilor miraculos dotatului adolescent de acum zece ani. Ce ar fi revolta, amaraciunea, dezgustul de la treizeci de ani fara temelia de încredere, frumusete si speranta pusa la douazeci? Temelia aceasta, fragila dar si indestructibila, garanteaza puritatea sarcasmelor de mai târziu si imprima neîmpacarii mature accentul si fiorul irezistibil al unei credinte arzatoare si al pasiunii sfâsietor de omenesti“. Cu aceste judecati profunde cu aer definitiv, Lucian Raicu explica si defineste „genul proxim“ al poetului si izvorul lirismului sau. Nazuind sa dibuie si sa prinda „diferenta specifica“, lectura lui Daniel Cristea-Enache pare, dar numai pare!, ca o contrazice pe aceea a înaintasului sau: în realitate, o complineste, asumându-si-o. „Destabilizatorul“, cum îl numeste Daniel Cristea-Enache pe Mircea Dinescu, beneficiaza de o noua lectura critica exemplara, una fara cusur, gata sa intre într-o alta istorie a lirismului românesc.