Dacă am ieşit vreodată din Războiul Rece este de discutat. Dar, că Europa a intrat într-o rivalitate de perspectivă între Est (de dincolo de România) şi Vest (de dincoace de Ucraina), nu cred că se mai îndoieşte cineva. S-a declanşat cea mai gravă criză între Occident şi noua Rusie. Moscova a aşteptat evoluţia spre violenţă a insurecţiei de la Kiev şi mai ales răsturnarea prin forţă a autorităţilor de stat pentru a interveni în Ucraina. Pretextul a fost formulat în cel mai incitant mod propagandistic: „fasciştii au luat puterea la Kiev”. Amintirea Marelui Război de apărare a Maicii Rusii este bine întreţinută în memoria ruşilor. De aici, şi adeziunea lor la noua acţiunea militară.
O ipoteză
Moscova şi-a înscris (cât a putut) intervenţia în statul ex-sovietic în scenariile folosite în ultimele două decenii la declanşarea sau soluţionarea conflictelor militare: apărarea democraţiei şi a drepturilor omului, invocarea pericolului extern, a nevoii protejării intereselor naţionale, a comunităţilor sau propriilor cetăţeni aflaţi în afara graniţelor de stat. În faţa unor astfel de argumente, să recunoaştem, principiile dreptului internaţional îşi cam pierduseră prioritatea. Este de presupus că precedentele create de intervenţiile în Irak, Libia, Afganistan, Mali, Rebublica Centraficană – enumerarea este aleatorie – au fost luate în calcul de Moscova şi considerate un posibil refugiu la „Judecata de Apoi”. În intervenţia militară în Ucraina, aprobată de Camera Superioară a Rusiei, esenţială rămâne, însă, reactivarea reflexelor agresive în toate împrejurările în care Moscova consideră că îi sunt afectate interesele în „zona de proximitate” – noua definiţie a sferei de influenţă restrânsă rezultată după destrămarea Uniunii Sovietice. Să amintim câteva episoade edificatoare. În 1991, Gorbaciov a trimis la Riga trupele OMON sub pretextul apărării drepturilor cetăţenilor ruşi rămaşi în Letonia. Au urmat, sub Elţin, Putin şi Medvedev, invaziile în Transnistria, Tadjikistan, Cecenia, Daghestan, Nagorno-Karabah, Inguşeţia, Osetia de Nord, Osetia de Sud, Georgia. Acum i-a venit rândul Ucrainei. Intervenţia a produs îngrijorarea Statelor Unite, Europei, NATO exprimată prin apeluri la dialog şi printr-o seamă de critici şi ameninţări: sancţiuni economice, boicotarea summit-ului G-8 de la Soci, izolarea Rusiei. Moscova a fost acuzată de secretarul general al NATO de „agresiune la adresa păcii”. Secretarul general al ONU a făcut apel la găsirea rapidă a unei soluţii politice. Relevantă apare acuzaţia de încălcarea a dreptului internaţional de către Rusia. Potrivită, la obiect şi constructivă se dovedeşte poziţia Germaniei. Într-o convorbire telefonică, cancelarul Merkel „i-a reproşat preşedintelui rus că a violat dreptul internaţional, în special Memorandumul de la Budapesta din 1994, prin care Rusia se angaja să respecte independenţa şi suveranitatea Ucrainei în frontierele existente, precum şi Tratatul din 1997 privind statutul flotei ruse în Marea Neagră”. Berlinul are autoritate pentru adoptarea unei astfel de atitudini publice: nu s-a implicat decât la cererea partenerilor, rar şi numai formal în conflicte militare. Şi are interes să fie ponderat, doamna Merkel a vorbit la Kremlin cu un prieten. De aceea i-a fost uşor să-l convingă pe Putin să accepte o misiune de anchetă şi formarea unei comisii de negocieri. Rezultatele le vom vedea.
Dacă ar fi fost chemat să proiecteze o Ucraină mai complicată, mai dependentă de Uniunea Sovietică, diavolul nu ar fi putut găsi o combinaţie mai veninoasă decât cele gândite de georgianul Stalin şi ucraineanul Hrusciov pe vremea când împărăţeau la Kremlin. Ucraina, stat slav cu un sentiment rusofob vechi, a fost divizată şi peticită cum nu se putea mai rău. Scopul? Erodarea identităţii istorice, atenuarea forţei naţionalismului ucrainean şi diluarea rusofobiei. Kievului i-au fost făcute cadouri nemeritate: i s-a „dat” o provincie rusă, Crimeea, i s-a înlesnit accesul pe cauţiune la Gurile Dunării prin rapt teritorial în defavoarea României, controlul efectiv rămânând la Moscova, i-a întins frontierele până la Ungaria şi Slovacia. Gesturi care nu aveau în spate nici o raţiune istorică, făcute dintr-un calcul cinic în perspectiva complicării eventualelor reglementări ce puteau interveni în cazul destrămării Uniunii Sovietice.
În marginea crizei
Încălcarea dreptului internaţional evocată în criticarea Moscovei oferă o bună perspectivă de abordare a crizei ucrainene. Acolo este cheia. Din păcate, de două decenii, principiile dreptului internaţional nu au mai avut greutate în reglementarea diferendelor. Rememorate, tragediile războaielor din ultimele decenii spun mult în privinţa interferenţei între dreptul internaţional şi imperativele „comunităţii internaţionale“, noţiune confuză. În cazul Ucrainei, Moscova a exploatat toate aceste „acumulări”. În acelaşi plan, se impune şi respectarea adevăratelor valori ale democraţiei, între care, alegerile libere sunt determinante. Este de domeniul evidenţei că alegerile libere nu s-au bucurat în ultima vreme de aceeaşi considerare externă în stabilirea căilor de guvernare. Schimbarea a intervenit nefericit în Estul Europei tocmai în statele care aveau nevoie de garanţii democratice în alternanţa la guvernare. Să rămânem în Ucraina. Revoluţia portocalie de la Kiev, din 2004, a impus forţa străzii şi a diminuat-o pe cea a majorităţii tăcute, chemată în trei rânduri la urne în ideea impunerii unei soluţii, alta decât a alegătorilor. După zece ani, scenariul a fost din nou încercat, de data asta altfel pus la punct. Manifestanţii din Euromaidan aveau garantate condiţii sociale (masa), intelectuale (biblioteci), sanitare (asistenţă medicală) şi, dacă ar fi să dăm crezare zvonurilor, chiar şi o subvenţie (externă). S-a născut conceptul „democraţia cortului”. Revoltaţii trăiau într-o relativă izolare faţă de lume. O vreme, dincolo de Euromaidan, populaţia Kievului îşi vedea de treburile obişnuite: serviciu, muncă, şcoală. În final, penetrată, acţiunea din piaţă şi-a modificat obiectivele, a evoluat de la echilibru la violenţă. Prin zidul opac ce marca ţinutul luat în stăpânire de nemulţumiţi au pătruns manipulatorii iar extremiştii au găsit teren favorabil confruntărilor. Au apărut bâtele, pofta de bătaie şi inevitabilele intervenţii ale „forţelor de ordine”. Întrebarea care poate fi pusă în aceste condiţii ar fi: până unde poate fi susţinută „democraţia cortului”? Merită ca aceasta să înlocuiască alegerile libere şi democratice?
O opinie
Din fericire, criza din Ucraina şi mai ales invazia militară rusă în Crimeea au readus în actualitate dreptul internaţional ca instrument pentru reglementarea conflictelor. Principiile acestuia sunt consfinţite în Carta ONU. Evenimentele din Ucraina ne avertizează că lecţia Iugoslaviei nu a fost corect însuşită. Razboaiele noi din Peninsula Balcanica au spulberat frontiere stabilite prin tratatele de pace de după Al Doilea Război Mondial. Frontierele, deci, pot fi modificate. Ceea ce urmăreşte acum şi Moscova prin ocuparea Crimeii. Tratarea unui conflict în alb-negru, românii spun ori-ori, s-a dovedit impropriu tradiţiei şi civilizaţiei europene. În cazul Ucrainei, eroarea vine din încercarea tranşării locului ucrainenilor ori cu Uniunea Europeană, ori cu Rusia. Numai că acum, chiar destinul istoric al acestui popor cerea altceva şi pretindea imaginaţie şi realism. Ucraina vrea să fie şi cu Uniunea Europeană şi cu Rusia. Când va dobândi un astfel de statut, acest stat relativ mare poate să devină un câştig pentru pacea, securitatea şi colaborarea în Europa. Deocamdată înţelegem că suntem în toiul unei bătălii pentru stabilirea frontierei între Uniunea Europeană-NATO şi Rusia. Şi că ne-am trezit în plin Război Rece.
Acum, când îmi închei cronica, trupele ruseşti au ocupat Crimeea, Occidentul multiplică presiunile asupra Kremlinului pentru respectarea suveranităţii şi independenţei Ucrainei, diplomaţia europeană caută crizei soluţii negociabile, miniştrii Apărării din statele membre NATO au intrat într-o reuniune specială. Ministrul rus de Externe se află la Geneva şi secretarul de stat american, sosit la Kiev, repetă apelul la izolarea Rusiei. Iar premierul nou ucrainean, Arseni Iaţeniuk, ne trimite în eter o depeşă alarmantă: dacă Putin vrea să devină preşedintele care începe un război între două ţări vecine şi prietene, atunci trebuie să ştie că este aproape să atingă acest obiectiv. Suntem pe marginea prăpastiei.