Dana Pîrvan-Jenaru, Sebastian şi lumea lui, Editura Art, Bucureşti, 2013
„Iar despre Mihail Sebastian?”, se întreabă Mihai Zamfir în „Cuvântul înainte” al recentei monografii Sebastian şi lumea lui, semnate de tânăra cercetătoare Dana Pîrvan-Jenaru. O întrebare cât se poate de legitimă, în contextul în care numai în ultimii ani au apărut câteva cărţi de mare rezonanţă dedicate scriitorului interbelic. Diavolul şi ucenicul său (2009) de Marta Petreu sau Evreul improbabil al lui Mihai Iovănel (2012) au ţinut capul de afiş al volumelor recente de critică. Dacă ar fi să tipologizăm niţel, interesante sunt două lucruri: pe de o parte, niciuna dintre aceste cărţi nu se apleacă asupra literaturii lui Sebastian, deşi hermeneutica pe proza sau dramaturgia scriitorului e departe de a fi abundentă. Ceea ce înseamnă că aspectele de critică sau de ideologie au trecut, în cazul receptării lui, înaintea producţiilor propriu-zis artistice. Oricât am vrea să evităm afirmaţia abruptă a lui Mihai Iovănel din primele rânduri ale cărţii sale, „realitatea” de pe terenul receptării o confirmă: Sebastian e un prozator şi un dramaturg de raftul doi, deşi i se pot identifica, la o adică, şi circumstanţe atenuante. Scriitorul a avut ghinionul de a scrie literatură – şi, de multe ori, de a concura în aceeaşi formulă! – în epoca lui Camil Petrescu, a lui Max Blecher sau Anton Holban.
Receptarea ideologică
Pe de altă parte, e interesant de observat diversitatea direcţiilor (şi, poate, chiar a atitudinilor) de revalorizare a operei lui Mihail Sebastian – probă, cred, îndeajuns de convingătoare că importanţa scriitorului trebuie judecată nu pornind de la reuşite individuale, ci luându-i în calcul întreaga activitate. Cartea Martei Petreu decupează din ea, pe un ton justiţiar ridicat, doar relaţia sinuoasă a lui Sebastian cu magistrul Nae Ionescu, insistând asupra influenţei gândirii primului asupra celui de-al doilea. În schimb, monografia lui Mihai Iovănel, declarată de pe coperta volumului drept „monografie ideologică”, îl foloseşte pe Sebastian – într-un ton de data aceasta glacial-documentat – drept turnesol al uneia dintre cele mai complexe epoci ale istoriei României. Lentila Sebastian îi serveşte tânărului critic pentru a reface şi a evalua condiţiile ascensiunii antisemitismului în deceniile patru-cinci ale secolului trecut.
Mai modest ca miză speculativă, dar şi ca investiţie auctorială (Danei Pîrvan-Jenaru nu-i plac afirmaţiile „tari”, nici ipotezele riscante), Mihail Sebastian şi lumea lui preferă restrângerea domeniului de interes la opera propriu-zisă a scriitorului – ba mai mult, reţine din ea numai activitatea de critic literar. Un demers cât se poate de binevenit, de vreme ce, în conştiinţa publicului, diversele segmente ale operei lui Sebastian au părut, în context diferite, să se inoportuneze reciproc. În interbelic, statura romancierului/ a dramaturgului a pus în umbră în oarecare măsură figura criticului, iar după publicarea Jurnalului, memorialistul a trecut în prim-plan. De aceea, cartea Danei Pîrvan-Jenaru încearcă să recupereze stratul cel mai necunoscut al operei lui Sebastian şi totodată dimensiunea ei cea mai intimă, dacă ar fi să luăm în serios observaţia lui Cioculescu că vocaţia primă a autorului Accidentului e cea de critic. Fraza scandaloasă a lui G. Călinescu din Istoria literaturii române de la origini până în prezent („Estetica sa nu e decât aceea tipică la criticii evrei şi anume: iubirea. Criticul este sau prea generic amical sau incredul şi ceremonios”) nu trebuie luată mai mult decât e, în fond: o reglare de conturi drapată în aluzii antisemite. Fără a polemiza niciodată deschis, Dana Pîrvan-Jenaru se angajează într-un demers justiţiar absolut necesar, în încercarea de recuperare a criticului Mihail Sebastian. Un critic deloc lipsit de relevanţă, din moment ce s-a aflat, prin foiletonistică şi printr-un studiu despre corespondenţa lui Proust, în atenţia publicului un deceniu şi jumătate. Orice cercetător atent al interbelicului va trebui să recunoască deschis că, alături de cele ale lui Lovinescu, Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, Şerban Cioculescu sau Vladimir Streinu, scrierile critice ale lui Mihail Sebastian au contribuit la edificarea prestigiosului canon al literaturii moderne.
Restituirea „vocii” critice
Structura clasică a monografiei Danei Pîrvan Jenaru, susţinută de o retorică sobră şi discretă, dar îndărătul căreia se poate ghici o simpatie statornică faţă de subiect, reuşeşte să acopere convenabil interogaţia cu privire la amplitudinea criticului Sebastian. E drept că o mai bună contextualizare a discursului critic interbelic (monografia lui Andrei Terian despre Călinescu conţine multe pasaje de sinteză cu privire la formulele critice ale perioadei) i-ar fi fost utilă autoarei în degajarea originalităţii sau măcar a specificităţii discursului practicat de Sebastian, mai ales că acesta s-a delimitat constant – uneori violent! – de practicile colegilor de breaslă. Pe de altă parte, chiar fără un aport interpretativ în forţă al cercetătoarei, figura criticului iese la suprafaţă pe măsură ce avansăm în carte. Meritul prim al Danei Pîrvan-Jenaru e acela de a pune cap la cap ipostazele activităţii critice a lui Sebastian (nu puţine şi deloc uşor de gestionat) şi de a-i ceda, generos, microfonul ori de câte ori metadiscursul ameninţă să alunece în generalităţi. Din acest punct de vedere, Sebastian şi lumea lui este o actualizare monografică în cel mai strict sens al cuvântului: prea puţin preocupată de context (afirmaţia lui Mihai Zamfir că volumul „pleacă de la Sebastian pentru a suprinde profilul unei epoci” e amendabilă) şi de complicaţiile lui ideologice, Dana Pîrvan-Jenaru construieşte toate premisele restituirii „vocii critice” a lui Sebastian, aşa cum a fost ea.
La mijloc e, probabil, şi o calibrare a discursului cercetătoarei conform practicilor critice ale subiectului. Căci grija lui Sebastian, de-a lungul întregii cariere de comentator de cărţi, a reprezentat-o respectul aproape mistic pentru „viu”, pentru pentru nefalsificarea „trăirii” din spatele literaturii. „Literatura, oricât de bună ar fi, simulează” sau „învinuiesc literatura de a face viaţa monotonă” sunt doar câteva citate ce depun mărturie asupra profesiunii de credinţă „autenticiste” ale unui spirit inovator şi curajos, gata să se ia la trântă cu toate ideile primite de-a gata ale epocii. O inteligenţă îndreptată spre concret, care apropie demersul critic al lui Sebastian de ideologia „trăiristă” a epocii, aşa cum bine observă Dana Pîrvan-Jenaru, e cenzurată de o luciditate susceptibilă la adresa absolutizărilor de orice fel. E ceea ce-l păstrează, în fond, pe Sebastian la distanţă de înrolări definitive, dar şi ceea ce-l face greu încadrabil într-o formula critică. Totuşi, n-aş zice că autoarea nu se descurcă, de vreme ce apropie stilul critic al lui Sebastian de gândirea aşa-numitei „Şcoli de la Geneva”. Aproprierea cvasi-senzorială a textului în maniera lui Jean-Pierre Richard e dublată de interesul pentru „eul profund al autorului” à la manière de Georges Poulet. Toate simptomele discursului critic al lui Sebastian (amestec specific de eseu, confesiune şi reflecţie teoretică) converg înspre o critică „de identificare”, empatică, sau, cum o numeşte mai prudent prudent autoarea, „de participare”: „Practicând o critică de participare, Sebastian încearcă mereu să treacă dincolo de text, pentru a căuta adevărul despre autor, identificându-se subtil cu acesta, prin translaţii din planul propriei personalităţi înspre cea a autorului analizat”.
Atenţia încordată la individualităţi a făcut din Mihail Sebastian criticul cu cea mai amplă gamă de receptivitate din întreaga critică interbelică. Deşi n-a avut forţa modelatoare a lui Lovinescu sau Călinescu, sunt absente la el spiritul exclusivist al primului în raport cu operele tradiţionale şi gustul capricios al celui de-al doilea faţă de scrierile moderne – fără a aluneca, în acelaşi timp, în atitudinea concesivă a unui Perpessicius. Sebastian e un critic al timpului său, teoretician, alături de Camil Petrescu, al proustianismului, susţinător al literaturii feminine, fin comentator al Hortensiei Papadat-Bengescu, Mircea Eliade, Max Blecher, C. Fântâneru sau Anton Holban, capabil să se aplece în acelaşi timp şi asupra lui Caragiale, Duiliu Zamfirescu, Rebreanu, Pavel Dan şi alţii. De unde mai pui că abilităţile lui depăşeau mult sfera literaturii române şi că modelele de formare, inventariate cu acribie de autoare, cuprind nume precum Montaigne, Stendhal, Ibsen, Flaubert, Oscar Wilde, Proust, Joyce ş.a.m.d. Sau că avea în plan monografii despre Balzac, Shakespeare, Eliade sau sinteze despre romanul românesc.
Simpla panoramare a teritoriului accesat într-un fel sau altul de critica lui Sebastian dă seama de meritul cărţii Danei Pîrvan-Jenaru: acela de a pune sub reflector o personalitate critică complexă, care, dacă n-a reuşit să se impună definitiv pe niciun culoar al criticii interbelice (e întrecut în „vizionarism” de E. Lovinescu, în inteligenţă critică de G. Călinescu, în capacitate de teoretizare de Camil Petrescu, în erudiţie de Tudor Vianu, în spirit polemic de Şerban Cioculescu ş.a.m.d.), rămâne impresionantă prin intensitatea asumării tuturor acestor calităţi.