Nicolae Manolescu, Teme, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 2011, 600 p.
Despre „Temele“ lui Nicolae Manolescu a curs atâta cerneala marcanta, încât interventia mea se dovedeste, din start, neavenita si inoportuna. Cam toate însusirile dominante ale serialului au fost identificate. Dar editarea acestei culegeri reprezinta o revansa pentru mine. De când le-am citit întâia oara, am tot asteptat ocazia sa le comentez. Nu doar fiindca aveam senzatia ca as fi adus unele completari. Îmi stârnea dorinta si un pasaj din tableta „Scrisul si cititul“, neinclusa în prezenta colectie. Acolo, monograful lui Sadoveanu marturisea ca-si redacteaza articolele fie cu stiloul, fie cu pixul. Totodata, în „Viata si carti: amintirile unui cititor de cursa lunga“, directorul „României literare“ preciza ca n-a renuntat la respectivul obicei. Detaliul aduna în sine o lume inaccesibila studentului care, desi lua notite de curs si sustinea examene scrise, se folosea de computer ca sa-si întocmeasca referatele de seminar si recenziile. Acum, cu toate ca pretind unii cunoscuti ca as avea condei, am uitat sa-l tin în mâna. Aproape ca mâzgalesc. Fara tastatura si fara Microsoft Word, nu sunt în stare sa fac nici macar o însemnare bibliografica.
Profesor si critic
La nivelul de suprafata, „Temele“ lasa impresia ca ar compune jurnalul unor lecturi de placere. Fals! Ca si Roland Barthes, Nicolae Manolescu nu cauta bucuria între coperte. Paradoxal, criticul îngrijeste un îndrumar despre autonomia esteticului, desi notiunea respinge orice imixtiune pedagogica. Ies la iveala încercarile de a teoretiza, de a înlatura prejudecati, clisee si pretentii scientiste („Metoda fara critica“), de a-i arata publicului cum sa priveasca mecanismele literare. Nicolae Manolescu îndeamna la întemeierea judecatilor pe discernamânt. Opera este deschisa doar recitirii adecvate. Recitirea îl face pe critic. Niciodata însa criticul nu procedeaza ex cathedra. În majoritate, demonstratiile se desfasoara implicit, impunând modestia ca strategie retorica predilecta: „Abia recitindu-le am înteles ca, în esenta lor, erau de fapt niste încercari de a provoca pe cititorii de literatura si, poate, pe unii specialisti, sa vada cu alti ochi anumite laturi ale obiectului nostru. Intentia inconstienta din care s-au nascut era mult mai putin aceea de a convinge decât aceea de a incita la lectura si la gândire. Nu aveam pretentia sa rezolv nimic, doream doar sa provoc rezolvari“ („Eseul ca «provocare»“, p. 355).
Etapa „Temelor“ coincide cu bilanturile. Autorul înlocuieste unicitatea cartii cu ansamblul bibliotecii. Monadele îsi pierd independenta. Nicolae Manolescu defineste literatura prin ea însasi. Rareori un roman îsi afla termenul de raportare în realitatea momentului elaborarii sau în realitatea receptorului. Viziunea împarte câteva ochiuri cu reteaua construita de Gérard Genette („Palimpeste“). Toti scriitorii exista intertextual. Preiau modele, parodiaza, se distanteaza. Personajele nu traiesc exclusiv în spatiul restrictiv al paginilor în care figureaza. Goe sta lânga Ionel din „Vizita“, Aliosa Karamazov lânga printul Mîskin, Raskolnikov lânga Joseph K sau Doamna Bovary lânga Doamna Dalloway. Prin urmare, literatura înseamna o colectie de factori livresti. Natura si naturalul devin concepte dependente de uzul generalizat. În consecinta, societatea nu impune decât standardele de lectura, nu si sensul. Asa cum va sustine Matei Calinescu („Rereading“), valoarea estetica se concretizeaza în a ne aminti de lecturile precedente (o imagine, o schema, un vers, un nume, un eveniment): „De când am început sa citesc constient literatura, am bagat de seama ca scriitorii urmaresc sa ne induca în eroare. Ceea ce ei ne ofera ca „simtire“, „viata“, „realitate“, „fiinta vie“ etc. e produs a nenumarate trucuri si artificii. Nu exista nici o jumatate de propozitie inocenta într-un roman. De la cel dintâi rând pâna la cel din urma, totul e pus în slujba crearii unei iluzii. Deosebirea dintre un mare romancier si unul mediocru e ca cel dintâi masluieste mai bine cartile“ („De ce nu scriu roman“, p. 403).
Prea mult s-a insistat asupra caracterului ludic al „Temelor“, decodându-l ca joaca, cozerie sau gratuitate. Stilul relaxat favorizeaza reflectiile cele mai serioase. Si se întâmpla ca, în destule situatii, Nicolae Manolescu sa nu apere statutul exemplar al textului beletristic, sa nu argumenteze în favoarea situarii sale „peste mode si timp“, ci a delimitarii unei zone fara de care literatura n-ar exista. Critica alcatuieste genul proxim sau chiar zona indispensabila functionarii literaturii ca sistem: „Citind un roman, criticul îl reconstruieste mental sub forma unui model critic. Nu, desigur, fara legatura cu romanul real, dar structurat pe un alt plan decât acela romanesc. De la acest model începe critica: tout le reste est littérature. Ca sa vada copacii reali, un critic trebuie sa-si poata închipui mai întâi o abstracta padure“ („Copacii si padurea“, p. 219).
Literatura si ideologie
Una dintre laturile ascunse înca de „Teme“ consta în relatia dintre literatura si ideologie. Bineînteles, înainte de 1989, institutiile cenzurii nu i-ar fi permis nimanui sa remarce asa ceva. E suficient totusi sa studiem sumarul colectiei ca sa observam ca Nicolae Manolescu a manifestat un interes constant pentru aceasta problematica. Articolele din anii ’70 îsi camufleaza intentia sub forma anularii confuziei (persistenta si azi) ca romancierul, poetul si dramaturgul sunt niste sarlatani. În rationament intervine si butada referitoare la absenta scopului practic al artei. Mai important se arata modul subtil de a semnala, prin ricoseu, principalele trasaturi ale ideologiei: „Ceea ce nici psihanalistul, nici anchetatorul nu înteleg este ca secretul literaturii nu este transcendent, ci imanent; ca literatura, spre deosebire de minciuna, nu are nimic de ascuns din afara ei. Minciuna e o forma goala, un travesti, ea ascunde; literatura nu numai ascunde, ea si reveleaza. Minciuna se defineste totdeauna prin raport cu un exterior, a carui imagine infidela este; literatura se defineste în raport cu ea însasi, îsi este siesi fidela“ („Literatura si minciuna“, p. 10-11).
Anii ’80 marcheaza o schimbare de atitudine, rezultata din multitudinea de romane politice din deceniul anterior. De altfel, cred ca tocmai parcurgerea acestor distopii a influentat interpretarile din „Arca lui Noe“ (volumul al III-lea). În comentariile sale, istoria recenta/ curenta ia locul ideologiei. Parabolele antitotalitare compun alternativa la discursul oficial, osificat si trucat. Cartile lui Marin Preda, Alexandru Ivasiuc, Constantin Toiu, Bujor Nedelcovici, George Balaita sau Gabriela Adamesteanu dobândesc, în principal, semnificatii sociale, fiind fidele epocii într-o masura mai ridicata decât documentele Partidului Comunist: „Cum se stie, romanul de actualitate e o categorie noua. Înainte de razboi se spunea roman – pur si simplu, pentru tot ce se referea la prezent si roman istoric pentru ce se referea la trecut. Introducerea precizarii respective nu usureaza sarcina teoreticianului. Eu cred ca cele mai de seama romane istorice de azi sunt romanele actualitatii imediate sau apropiate“ („Literatura si istorie“, p. 396).
Dupa Revolutie, printre altele datorita implicarii în politica, Nicolae Manolescu a putut sa disece fara ocolisuri tehnicile de manipulare utilizate de extremismele de stânga si de dreapta si sa dezvaluie mutatiile produse în societatile de consum. Paternalismul si trucajul continua sa fie reguli fundamentale si în democratiile veritabile. Îi este clar criticului ca masa cititorilor prefera fictiunile practice si ca acestia spera sa primeasca de la carti ratia de narcotice: „S-ar parea ca toate societatile au nevoie de un mijloc de a controla realitatea, ca si cum cetateanul normal, acela pe care se edifica majoritatile politice si morale, n-ar fi capabil sa suporte realitatile brute si cineva s-ar însarcina mereu sa i le ofere în stare neta. Ca si ideologia, imagologia preface brutul în net. Daca, în cazul ideologiei, institutiile care se ocupa de aceasta prefacere apartin fara exceptie statului (comunist, nazist), în cazul imagologiei, ele sunt private“ („Imagologia“, p. 585). Poate ca nimic nu caracterizeaza mai bine diferentele de autoritate între cele doua mijloace de manevrare decât efectele urmarite de fiecare în parte: „a închide gura“, respectiv „a lua ochii“.
„Temele“ sunt singurele eseuri critice pe care le citesc de placere. Puse laolalta, ele dau seama de ceea ce reprezinta critica totala.