Daniel Cristea-Enache, Lyrica magna. Eseu despre poezia lui Nichita Stanescu, prefata de Alex. Stefanescu, Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2010, 128 p.
Recitindu-mi textele pe care le-am scris pana acum despre volumele de cronici ale lui Daniel Cristea-Enache, mi-am dat seama ca nu as avea mare lucru de „revizuit“. Cred si în clipa de fata ca autorul „Timpurilor noi“ este cel mai reprezentativ cronicar al generatiei mele sau, în orice caz, acela care ilustreaza în cel mai înalt grad resurectia cronicii noastre literare de dupa 2000. Fermitatea judecatilor sale de valoare (uneori chestionabile, dar niciodata ambigue), limpezimea discursului, care i-a asigurat o popularitate pe deplin meritata în randurile publicului larg, umorul reconfortant si relaxat si, nu în ultimul rand, ambitia de a acoperi unui peisaj cat mai diversificat de genuri, formule si „varste“ literare sunt doar cateva dintre trasaturile care i-au conferit lui Daniel Cristea-Enache rolul de prim violonist în cadrul concertului pe care cronicarii ultimei generatii critice îl sustin cam de un deceniu încoace. E adevarat ca asemenea calitati au fost umbrite uneori de „întampinarile“ întarziate pe care foiletonistul le-a avut fata de anumite titluri, de tactica de a ocoli aspectele mai spinoase ale operelor pentru a putea demonstra mai pe îndelete ceea ce e evident, de inabilitatea tentativelor de abstractizare si de contextualizare, precum si de inaderenta la literatura de factura livresca si experimentala; la astfel de capitole, Daniel Cristea-Enache s-a aflat mereu în urma unor competitori precum Alex Goldis, Paul Cernat, Mihai Iovanel, Marius Chivu sau Serban Axinte. Numai ca, în ciuda acestor carente, actualul cronicar al „Observatorului cultural“ a reusit sa se impuna mai ales prin „totalitatea actiunii sale literare“, manifestata ca extensie si, totodata, ca perseverenta a unei activitati care continua sa marturiseasca si astazi despre avantajele cronicaritului „de cursa lunga“.
Poetul fara critici
„Lyrica magna“, recentul volum al lui Daniel Cristea-Enache, ne arata, totusi, ca autorul sau aspira sa fie mai mult decat un cronicar, fie el cat de titrat. Radiografiind poezia lui Nichita Stanescu, foiletonistul încearca, înainte de toate, sa evadeze din campul strict al actualitatii cu scopul de a-si proba competentele de exeget si istoric literar. Sigur ca poetul „Necuvintelor“ nu e nici singurul, nici primul „canonic“ despre care a scris pana acum Daniel Cristea-Enache. Însa textele anterioare – materiale de uz didactic, cronici la reeditari sau articole elaborate pentru „Dictionarul general al literaturii romane“ – nu ne-au putut oferi, din cauza limitarilor de spatiu sau de „profil“, decat o imagine stearsa asupra aptitudinilor criticului în ipostaza de comentator al valorilor deja „clasicizate“. N-am uitat, apoi, nici ca „Lyrica magna“ nu e prima carte cu tenta monografica pe care a elaborat-o pana acum Daniel Cristea-Enache. Însa, chiar daca lasam la o parte faptul ca era mult mai reusita pe partea biografica decat pe latura pur exegetica, teza de doctorat despre I. D. Sîrbu („Un om din Est“, 2005) avea în vedere un scriitor de raft secund, pe care, oricat s-au straduit prin numeroasele studii si monografii publicate în deceniul 1995-2005, admiratorii sai n-au reusit sa-l acrediteze printre valorile de top ale literaturii noastre.
Ce-i drept, în pofida acestor precizari, as putea lasa impresia ca supralicitez eu însumi relevanta volumului de fata. La urma urmei, ce miza „canonica“ ar putea avea un eseu – cum, precaut, este subintitulata cartea – care se desfasoara pe doar 128 de pagini, incluzand aici si prefata lui Alex. Stefanescu? Un prim raspuns, banal, ar fi acela ca în critica nu conteaza întinderea, ci calitatea. Titluri precum „Poezia lui Eminescu“ (1967), „Treptele lumii sau Calea catre sine a lui Mihail Sadoveanu“ (1978) ori „Marea trancaneala. Eseu despre lumea lui Caragiale“ (1988) au fost si ele, în aparenta, simple „eseuri“ de o extensie comparabila cu aceea a „Lyricii magna“, dar care au reusit sa produca mutatii majore în receptarea autorilor respectivi. În definitiv, nu alta pare a fi ambitia lui Daniel Cristea-Enache, care afirma, înca din primul paragraf al propriului eseu (p. 15), ca Nichita Stanescu ar fi devenit „un icon fara substanta al criticilor“ – cu „exceptii (…) putine“, care „se cunosc bine“. Aceasta concesie facuta exceptiilor „putine“ (si nenumite, tocmai pentru ca „se cunosc bine“) dispare, însa, peste doar trei pagini, cand autorul cartii pretinde ca, în cazul lui Nichita Stanescu, „problemele lecturii critice (…) sunt determinate de absenta sau precaritatea problematizarii anterioare pe marginea subiectului“ (p. 18). Iata o afirmatie cel putin ciudata. Si, totodata, un mare neadevar. „Subiectul“ Nichita Stanescu – poetul, nu „iconul“ sau „omul“ – a fost intens „problematizat“, în ultimele cinci decenii, de critici precum Paul Georgescu, Eugen Simion, Ion Pop, Nicolae Manolescu, Eugen Negrici, Ioana Em. Petrescu, Stefania Mincu, Corin Braga, Mircea Barsila, Vasile Spiridon si de multi altii (pe care, fatalmente, îi voi nedreptati aici prin omisiune). Deci nici vorba de vreo „absenta a problematizarii“. S-ar putea, fireste, ca toti acesti exegeti sa fi pacatuit prin „precaritate“; numai ca, în acest caz, mi s-ar fi parut corect ca Daniel Cristea-Enache sa-si fi argumentat anatema pe care a aruncat-o asupra întregii receptari stanesciene prin analiza (sau macar prin mentionarea) catorva astfel de situatii contraproductive.
Lupta cu Laurian Stanchescu
Însa autorul eseului „Lyrica magna“ nu considera necesara o atare operatie. Singurul „critic“ – daca poate fi numit astfel – pe care Daniel Cristea-Enache simte nevoia sa-l aminteasca in paginile volumului sau este pitorescul veleitar Laurian Stanchescu, pe care îl pomenesc, la randul meu, doar pentru ca „polemica“ pe care autorul eseului o angajeaza cu respectivul ne dezvaluie, prin ricoseu, miza centrala a cartii: aceea de a-l elibera pe Nichita Stanescu (poetul) de „Nichita“ („iconul“, ipostaza vulgara mitizata de amatori de teapa lui L.S.). „Nu Nichita – ne avertizeaza Daniel Cristea-Enache – da valoare si durata lunga versurilor pe care le parcurgem, ci acestea vor face sa se vorbeasca în continuare despre el. Sa le citim si sa le întelegem, atunci, în termenii lor de semnificatie, în constelatia si structura de adancime, decupandu-le istoric si demontand mecanismul viziunii ce anihileaza forta de gravitatie a corpurilor si a lexicului; si renuntand sa ne mai raportam la gesticulatia initiatoare a mitizatului Stanescu Întaiul…“ (p. 18) Trec peste afirmatia truistica – deci irelevanta – ca nu imaginea publica a autorului („iconul“) „da valoare“ operei sale, pentru a putea evidentia mai bine scopurile pe care Daniel Cristea-Enache si le propune în cea de-a doua fraza citata. Am avea de-a face, pe scurt, cu un demers „deconstructiv“ aplicat liricii stanesciene, cu o expertiza care urmareste: 1. sa valorizeze critic opera (si nu omul!); 2. sa o „decupeze istoric“; si 3. sa „demonteze“, prin rigoarea interpretarii („în termeni de semnificatie, în constelatia si structura de adancime“), aparenta „inspirata“ a poeziei lui Nichita Stanescu.
Voi lua pe rand toate aceste obiective, însa în ordinea inversa enuntarii lor. Cum „demonteaza“, asadar, Daniel Cristea-Enache „mecanismul viziunii“ stanesciene? Criticul parcurge opera în ordine cronologica, încercand sa degajeze intuitiv „constanta vizionara“ a discursului poetic, care ar ramane aceeasi „de la debut si pana la pragul dintre antume si postume“ (p. 32). Astfel, comentand primele doua volume stanesciene („Sensul iubirii“ si „O viziune a sentimentelor“), Daniel Cristea-Enache conchide ca poetul nu tematizeaza aici „sentimente, adica procese afective impredictibile“, ci „o viziune omogena, o filozofie coerenta, un sistem de reprezentari si reconfigurari ale sentimentelor, pe o treapta superioara de acces la armonia Universului“ (p. 30). În ce ar consta aceasta „viziune“, „filozofie“ sau „sistem“, eseistul nu ne spune deocamdata, multumindu-se sa citeze cateva strofe din „Cantec“ si „De-a sufletul“; aici, ca si în alte locuri (v., de pilda, cascadele de citate de la pp. 50-52, 64-67, 88-91, 94-99, 104-108, 126-128), Daniel Cristea-Enache ne lasa impresia ca versurile poetului s-ar comenta singure sau ca, gratie empatiei universale, cititorul ar trebui sa duca la bun sfarsit sarcina care, de drept, i-ar fi revenit criticului.
„Disectii“ si „acrobatii conceptuale“
Si totusi, suspansul exegetic nu dureaza prea mult. Discutand „Dreptul la timp“, comentatorul ne anunta, mai întai, ca lirica stanesciana se desfasoara pe „doua directii principale de structurare“ (p. 37), apoi ca, la poetul „Necuvintelor“, „modul de operare si combinare lirica urmeaza anumite criterii“ (p. 41), pentru ca, în cele din urma, sa ne reveleze „viziunea“/ „filozofia“/ „sistemul“: „Nichita Stanescu penduleaza, cu rezultate lirice remarcabile, nu numai între expresie si reflectie, ci si între concret, material, atributele de textura ale lucrurilor si cuvintelor si, pe de alta parte, abstract-cerebral, conceptual, latenta, epura a universului sensibil. El abstractizeaza materia grea si, într-o miscare aproape simultana, plasticizeaza abstractiunile abia obtinute. Cele doua operatiuni ajung sa se confunde, desi ele sunt complet opuse. ss.m.t“ (p. 43). Nu e, oare, cam putin pentru un poet pe care Daniel Cristea-Enache îl considera varful de lance al generatiei ‘60? Si nu e, oare, cam mimetic pentru un critic care si-a propus sa „demonteze“ si sa problematizeze „iconul fara substanta“ pe care l-ar fi forjat precursorii sai? Mai ales ca dubla operatie de concretizare a abstractului (inclusiv a limbajului) si de abstractizare a concretului, devenita între timp un loc comun al receptarii stanesciene, fusese intuita înca de la primii comentatori ai operei poetului (v., de pilda, Eugen Simion, „Scriitori romani de azi“, vol. I, ed. a II-a, 1978, p. 176 sau Nicolae Manolescu, „Literatura romana postbelica“, vol. I, 2002, p. 119). Asta ca sa nu mai vorbim de exegeti ulteriori, precum Ioana Em. Petrescu, care, într-un studiu din 1989, a „problematizat“ acest aspect pe aproape o suta de pagini…
În acest conditii, ma asteptam ca Daniel Cristea-Enache sa-si compenseze lipsa de originalitate în cuprinderea ansamblurilor prin finetea observatiilor analitice. N-a fost sa fie. Iata, de pilda, cum arata un comentariu la una dintre cele mai cunoscute elegii stanesciene: „În «Elegia a opta, hiperboreeana», noua încercare de desprindere, de «lucrurile fixe ale alcatuirii mele», se soldeaza cu un alt esec. Eul se va izbi (e chiar verbul lui Nichita Stanescu) de «brownienele privelisti,/ într-o miscare de spor, disperata», «fara putinta de mers si de zbor»: «numai zigzag si zigzag si zigzag». «Desigur – noteaza cu o sfasietoare autoironie poetul –, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici». Reproduc înca o data o strofa exceptionala, care acum se va citi si se va întelege altfel: «Hiperboreea, alb, – negru,/ aur-argint,/ revelatie, nerevelatie, tristete/ alergand si orbecaind».“ (p. 63). Cu adevarat trist e, însa, ca lui Daniel Cristea-Enache asemenea împletiri pedestre de parafraze si citate îi dau iluzia ca ar fi executat adevarate „acrobatii conceptuale“ (p. 56). Astfel încat, dupa ce-si încheie „analiza“ la „Elegia a opta“, eseistul se gandeste ca nu mai are rost sa „disece“ si „A unsprezecea elegie“ (expediata ca tendentioasa si emfatica), pentru a putea „diseca“ – termen ce revine adeseori în discursul criticului – mai atent „capodoperele“ volumului: „Elegia oului, a noua“ (unde este „derulata plastic si fundata poetic imposibilitatea zborului“, iar „constiinta propriei ratari sangereaza“) si „Elegia a zecea“ („Boala eului este de fapt cronica si de la Eminescu (…) nu s-a mai vazut în poezia noastra o asemenea sete de absolut“ – p. 65). Rezon!
Cum (nu) se interpreteaza poezia
În afara de citare, de parafraza si de aglutinarea locurilor comune, întalnim în „Lyrica magna“ înca un procedeu analitic, care merita o atentie deosebita. Chiar înainte de a opera „disectiile“ amintite, Daniel Cristea-Enache se felicita cu anticipatie pentru „reusita de a nu explica inexplicabilul, stricand prin analiza critica inanalizabilul si inefabilul“ (p. 55). Mai mult, ne avertizeaza cu privire la „capcana“ pe care poetul i-ar întinde-o „hermeneutului zelos“: „Ce fel de poezie este aceea care poate fi demontata piesa cu piesa, etalata si analizata pe masa de operatie, si apoi lamurita întru totul? Si cum poti transfera în domeniul rationalului (si al argumentatiei în acest spirit) unitati si asocieri vizionare puse, de la bun început, sub semnul zigzagat al poeticului proteic?/ Poemul explicabil integral nu e de fapt poezie, ci un text gandit si alcatuit ca un mecanism, mai simplu sau mai complicat.“ (p. 48). Sunt mai multe probleme aici, si ele trebuie privite mai de aproape. Fireste ca interpretarea critica a unui poem nu este poemul însusi, ci altceva; însa tocmai acest raport de alteritate fata de text reprezinta conditia de posibilitate a criticii si, totodata, justificarea utilitatii ei. Daca critica nu ne-ar comunica (si) altceva decat simpla literalitate a textului (cum tinde sa faca Daniel Cristea-Enache în tricotajele sale din „Elegia a opta“), atunci ce nevoie am mai avea de ea? Nu ne-ar ajunge textul „ca atare“, care, într-adevar, ar „vorbi“ astfel pentru sine? Rostul si rolul criticii încep abia în momentul în care opera e privita ca un obiect inteligibil, ca „un mecanism, mai simplu sau mai complicat“. Altfel, ne-am transforma cu totii într-un cor de laurianstanchesti care ar debita, pe diverse tonalitati, credo quia absurdum. Cat despre pretentia ca o poezie nu poate fi interpretata „întru totul“, aceasta ascunde o contradictie evidenta: cum am putea aprecia daca o poezie a fost sau nu interpretata „întru totul“ fara sa fi aproximat, în prealabil, distanta care ne-ar mai fi ramas pana la „întru totul“, acel ceva despre care presupunem ca ne-ar fi scapat analizei? Însa a identifica acel „rest“ înseamna, fatalmente, a-l interpreta, adica a-l situa într-un sistem si a-l face astfel – fie si cu titlu de exceptie – parte a unui „mecanism“ poetic.
Cu toate acestea, Daniel Cristea-Enache înclina sa creada ca exista poeme (sau macar versuri) care nu se lasa interpretate defel. „Se poate analiza o secventa precum «toga virila, tristetea mea aspra/ cu o fibula de gheata mi-o prind»?“ – se întreaba retoric eseistul, citand un distih din aceeasi buclucasa „Elegie a opta“ (p. 53). Desigur ca se poate! A facut-o, de altfel, cu trei decenii în urma, iconodulul nesubstantial Ion Pop, care a corelat imaginea citata cu agitatia moleculara din prima parte a poemului, dar si cu simbolul cartii din strofele precedente: „Poetul intra (…) în posesia unui mesaj esential, ce are prestigiul si misterul vechimii, deschizand calea spre adevarurile decisive; iar întelesul sau orienteaza fiinta spre spiritualizare si asceza, este cheia ce permite cu adevarat patrunderea în spatiul hiperborean: «Îngeri presarati ca florile/ se scuturau sfaramati pe platforme.// Îngeri înnegriti între litere,/ între pagina de deasupra si cea de jos,/ subtiati, fara apa în ei si racoare,/ cu tais fioros». Continutul Cartii indica deci limpede drumul de urmat si ofera instrumentul prin care se va realiza: «Ca sa ma tai cu ei de privirile/ care fara sa le-nvoiesc mi-au crescut –/ cand, toga virila, tristetea mea aspra/ cu o fibula de gheata mi-o prind ». De la forta senzatiei brute a acelor «molecule, adeptele lui Hercule», pana la «toga virila» prinsa cu o «fibula de gheata», de la contactul primar cu materia supradimensionata, la simbolica ruptura de privirile ce mai comunicau cu exteriorul este, desigur, o distanta semnificativa. Abia acum spatiul auster al Hiperboreei poate aparea ca «zona mortala a mai marilor mintii», lume a Ideilor neschimbatoare si eterne ca piatra ascetica.“ („Nichita Stanescu – spatiul si mastile poeziei“, Albatros, 1980, p. 64). Nu spun numaidecat ca interpretarea lui Ion Pop explica „întru totul“ poemul sau ca ea nu ar fi, macar în anumite puncte, chestionabila. Însa, pentru a-i proba inaderenta la text (sau, vorba ceea, „precaritatea“), ar trebui sa producem, la randul nostru, o contra-interpretare mai coerenta si mai comprehensiva, în loc sa presupunem ca dat caracterul „neinterpretabil“ al textului si sa ne autopremiem astfel pentru „reusita“ de a nu „strica prin analiza critica inanalizabilul si inefabilul“.
În orice caz, aceasta viziune reductionista asupra interpretarii îl conduce pe Daniel Cristea-Enache la un concept scindat al poeticului. Pentru autorul „Lyricii magna“, ar exista, pe de o parte, o poezie „instrumentala“, care se lasa descompusa în „supra-unitati semnificante“, si o poezie neinterpretabila, „perceputa exact asa“, ca „frumusete în sine“ (p. 53). În aceste conditii, prin „11 elegii“ si prin „În dulcele stil clasic“, Nichita Stanescu ar fi un poet castigator la doua capete – uneori chiar simultan, de vreme ce „capodoperele“ volumului din 1966 (elegiile 9 si 10) ar fi „texte perfecte din ambele puncte de vedere“: „Al poeziei ca poezie, vazuta si considerata în sine; si al poeziei cu valoare de întrebuintare semantica.“ (p. 54) Cel mai indulgent lucru care s-ar putea spune despre aceasta conceptie este ca ea perpetueaza un calinescianism diluat, pentru care evolutia criticii literare, de la noi si de aiurea, s-a oprit undeva pe la 1950. A împarti poezia în „interpretabila“ (= instrumentalizabila) si „neinterpretabila“ (= „frumusete în sine“) presupune, înainte de toate, credinta ca sensul textului e reductibil la (ori chiar sinonim cu) un „mesaj liric, care poate implica o idee, o viziune, un sentiment – sau toate la un loc“ (p. 36); ca, altfel spus, sensul exista doar în masura în care putem stabili o relatie alegorica, o corespondenta pe scara de 1:1 între unitatile tematice latente si cele „transparente“ într-un text. Ca lucrurile nu stau întocmai asa si ca interpretarea nu se limiteaza la „întelegerea prin decriptare“ (p. 111) a operei, ne-au aratat-o, înca anii ’60, stilisticienii si structuralistii, care au evidentiat existenta unui „sens al formei“, ce provine nu din decriptarea „temelor“ textului, ci din jocul de relatii în care sunt angajate elementele formale ale discursului; ne-au aratat-o, apoi, antropologi precum Gilbert Durand sau poeticieni precum Jean Burgos, pentru care sensul unei retele de imagini deriva dintr-o sintaxa proprie, care îsi transcende adeseori organizarea ei „primara“, notional-discursiva. Cu toate acestea, în anul de gratie 2010 Daniel Cristea-Enache continua sa lucreze cu un concept anacronic de poezie (ca „frumusete în sine“), pentru care orice interpretare risca sa altereze „esenta“ inexprimabila, inefabila & inanalizabila a operei, conducand astfel la volatilizarea functiei si a valorii sale „estetice“. Sa ne mai miram, atunci, ca eseistul prefera comentariului parafrazele si citatele opulente?
Între Rimbaud si Breban
De ce, însa, „Lyrica magna“? Ce îl individualizeaza pe Nichita Stanescu în raport cu colegii sai de generatie si cu reprezentantii modernismului interbelic? Trebuie sa spun ca, desi autorul celor „11 elegii“ face de-a lungul eseului de fata obiectul mai multor comparatii si delimitari, ele nu încheaga un profil coerent al poetului. E mai mult decat evident, de pilda, ca „opera lui sN.S.t nu prezinta nici oferta de deschidere a versurilor lui Marin Sorescu, nici simplitatea cantabila spre care s-a orientat Adrian Paunescu“ (p. 16-17); nu mi se pare însa deloc relevant faptul ca rima stanesciana nu este „exotica, mereu insolita, ca la Dimov“ (p. 110); e de-a dreptul ridicola observatia ca „eul profund din aceasta lyrica magna nu e (…) unul abisal (ca în marile romane ale colegului de generatie Nicolae Breban), ci ascensional“ (p. 123); si mi s-a parut complet deplasata comparatia pe care Daniel Cristea-Enache a lansat-o între poemul stanescian „Împotriva cuvintelor“ (din „Un pamant numit Romania“) si celebrul sonet rimbaldian „Voyelles“ (pp. 96-99). A arata ca o poezie nereusita a lui Nichita Stanescu e inferioara unuia dintre cele mai cunoscute poeme ale simbolistului francez mi se pare la fel de inutil precum o eventuala tentativa de a demonstra ca plumbul e mai greu decat oxigenul.
Nici încadrarile macro pe care le propune Daniel Cristea-Enache nu sunt mai izbutite. Criticul afirma ca, în calitate de prim-reprezentant al generatiei ’60, Nichita Stanescu „a schimbat nu neaparat lexicul, sintaxa si morfologia lirica, ci în primul rand imaginarul cantonat în cel interbelic (…) si chiar criteriile poeticitatii“ (p. 82), dar nu simte nevoia sa-si argumenteze în vreun fel aceste afirmatii atat de categorice. Si mai curioasa e caracterizarea „Dulcelui stil clasic“, care-i ofera exegetului „surpriza unui Nichita Stanescu anti-textualist, anticipator si repudiator al postmodernismului pe suprafata accidentata a aceluiasi volum“ (p. 103). În loc de „anticipare“ si de „repudiere“ simultana, ma tem ca avem de-a face aici cu o banala confuzie de teorie si istorie literara. Daca, asa cum îsi închipuie Daniel Cristea-Enache, „(anti)postmodernismul“ ar fi echivalent cu tematizarea în cheie gnostica, polemica sau parodica a limbajului (în special cu procedee precum metatextul sau autoreferentialitatea), atunci Eminescu si Blaga ar fi fost la fel de „(anti)postmoderni“ ca si Nichita Stanescu, si asta cu cateva decenii bune înaintea lui. În fine, admit ca s-ar putea ca eu sa nu fi înteles corect urmatoarea asertiune: „Asumand codurile unui modernism pestrit, practic nedecantat, împartit între Arghezi si Ion Barbu, Blaga si Bacovia, Pillat si Fundoianu, generatia ’60 va ridica la putere multiplicitatile interbelice, largind semnificativ conceptul de neomodernism.“ (p. 86) Spun asta pentru ca, dupa stiinta mea, generatia ’60 n-a împrumutat de niciunde formula „neomodernista“, pe care s-o fi „largit“ apoi dupa propriile puteri; generatia ’60 – inclusiv prelungirile sale saptezeciste – pur si simplu este neomodernismul poetic romanesc. Cu atat mai putin puteau saizecistii sa „largeasca“ conceptul de neomodernism, de vreme ce zisul „concept“ a fost folosit pentru prima oara abia la sfarsitul anilor ’90, într-un articol al lui Ion Bogdan Lefter.
Vocea si timbrul
Mai deranjant decat asemenea confuzii e, în „Lyrica magna“, numarul mare de platitudini, truisme si locuri comune – si, mai ales, de preluari/ prelucrari nedeclarate ale ideilor altora. Cateva exemple alese pe sarite: interpretarea amplului poem „Enghidu“ (pp. 33-38), ce seamana cu un conspect facut la repezeala dupa „Mutatiile“ Ioanei Em. Petrescu (minus, desigur, ipoteza ca poezia stanesciana este „ca viata însasi“…); clasica observatie manolesciana potrivit careia „mai toti modernistii nostri sunt si traditionalisti“ (p. 86), prezentata ca productie din pepiniera proprie; afirmatia ca, în volumele publicate în ultimul deceniu de viata, Nichita Stanescu nu mai aduce „niciun element realmente novator“ (p. 118), debitoare si ea lui Nicolae Manolescu; si, last but not least, propozitia pe care Daniel Cristea-Enache „a formulat-o mental de mai multe ori de-a lungul acestui eseu“ si pe care „a tot amanat-o, pentru finalul lui“: „Cu Nichita Stanescu, aventura limbajului se întoarce, în cerc, asupra limbajului însusi.“ (p. 128) – ceea ce poate fi adevarat, dar nu-i tocmai motiv de sarbatoare (si cu atat mai putin criteriu de diferentiere), deoarece, daca e sa-i dam crezare unui anume Hugo Friedrich, asta li se întampla tuturor modernistilor europeni din perioada 1850-1950. Din aceste motive, singurul element personal care mi-a atras atentia de-a lungul cartii lui Daniel Cristea-Enache este subtilul si patrunzatorul comentariu la poezia „N-ai sa vii“ (pp. 115-116) – cu mentiunea ca analiza probeaza taman contrariul a ceea ce-si propune autorul sa demonstreze, si anume ca ar exista poezie „frumoasa în sine“ si „neinterpretabila“. În rest, toate celelalte lucruri demne de retinut în „Lyrica magna“ par emise de un critic-ventriloc, care, desi imita, cu grade variabile de reusita, vocile precursorilor sai, nu reuseste sa-si gaseasca un timbru propriu.
În loc de concluzie, prefer sa închei cu o imagine care mi s-a închegat în minte pe masura ce parcurgeam, din ce în ce în mai amuzat, „Lyrica magna“: mi-l închipui pe Daniel Cristea-Enache în postura unui explorator/conquistador renascentist care, la capatul catorva luni epuizante petrecute pe mare, ajunge cu caravelele la tarm. Dupa ce debarca si încaleca pe bidiviul sau credincios, o ia agale pe autostrada, urmat de soldatii sai caliti în lupte crancene si suportand cu un stoicism seniorial claxoanele soferilor exasperati. Noptile si le petrece langa focurile de tabara pe care le improvizeaza prin parcarile mall-urilor. În fine, ajungand în plin Manhattan, priveste imperturbabil catre zgarie-norii din jurul lui, apoi îi dicteaza secretarului sau fidel: „Fie ca acest continent salbatic sa se numeasca dupa numele meu!…“
Pingback: Veşti bune - Agentia de carte
Comentariile sunt închise.