În presa literară de azi nu vom găsi dezbateri despre starea romanului, a poeziei, a traducerilor sau a prozei scurte; în schimb, toată lumea se pronunţă asupra criticii literare: noua critică vs. vechea critică, dezertarea cronicarilor literari, academici vs. publicişti ş.a.m.d. Toate acestea pot fi reduse la meciul dintre Critica Estetică (veche) şi Noua Critică (şi nouă, şi nonestetică).
Stanislaw Lem vorbea despre procesul de degradare cognitivă şi estetică prin care trece orice subgen nou creat. Procesul cunoaşte patru etape: 1. explorarea genuin-încântată a noului device, 2. căutarea de complicaţii care să adauge adâncime, tinzând către epuizarea permutărilor posibile, 3. parodizarea/ valorificarea în cheie comică şi, în fine, 4. decrepitudinea, adică valorificarea prin încrucişarea cu subgenuri de larg consum precum naraţiunea poliţistă, erotică ş.a.m.d. (De pildă, în materie de fantasy – un subgen relativ nou, numărând sub o sută de ani –, în momentul de faţă, succesul seriei Hunger Games semnalizează că am ajuns, în cadrul celei de-a patra etape, la combinarea fantasy-ului cu subgenul soft-porn, sub-sub-genul teens.)
Propun următorul exerciţiu: să echivalăm critica estetică cu un subgen literar. În cultura română, critica estetică urmează toate cele patru etape ale lui Lem. Prin Maiorescu, a fost descoperită; prin E. Lovinescu – G. Călinescu – Pompiliu Constantinescu, continuaţi apoi de criticii şaizecişti, a fost cartografiată, uneori cu decoraţiuni şi volane, ca în hărţile vechilor maeştri; prin optzecişti, după aceea, critica estetică a fost relativizată şi tratată cu acizii ironiei, fără a fi însă depăşită; pentru ca în anii 90, prin critici precum Dan-Silviu Boerescu (nu foarte numeroşi, ce-i drept), să descopere trivialul, contaminarea cu literatura de consum, devenind adesea o glumă. Această din urmă etapă (a patra, în termenii lui Lem) şi-a cunoscut momentul de glorie în anii 2000, prin apariţia atât a unor cronicari care-şi concepeau textele pe modelul comentariilor din Champions League, cât şi a blogurilor şi a blogerilor – amatori care au cam terminat procesul de trivializare a criticii estetice, tranformând-o basically într-o operaţiune de agăţat „vizitatori“ şi „like“-uri.
Aşa că, în momentul de faţă, punerea în discuţie, pe toate gardurile, a criticii estetice nu reprezintă doar o criză exterioară, ci sfârşitul sistemic, decis de ceasul intern al maşinii: în desene animate, e secunda în care Tom sau Coiotul descoperă că de la o vreme merge „pe aer”, fără teren sub picioare, şi în consecinţă începe să cadă.