Critic adormit în livadă

Alex. Ştefănescu a fost până de curând criticul literar cel mai implicat în cartografierea, la scara 1/1, a literaturii române contemporane, alături de Cornel Ungureanu. Însă, în vreme ce criticul timişorean procedează aidoma unui geograf care merge cu pasul lui Julius Popper printr-o Tierra del Fuego românească, Alex. Ştefănescu are o vedere panoramică, din satelit, fără de care imaginea de ansamblu nu poate fi completă: de sus se vede mai bine muntele, dar şi muşuroiul cârtiţei. Spre deosebire de maestrul său, care l-a dezamăgit ca om, Nicolae Manolescu, realizatorul emisiunii „Un metru cub de cultură“ vede şi muşuroiul: mai puţin sentimental, Manolescu zăreşte numai Everestul, eventual Vârful Omu. Afecţiunea lui pentru literatura de calitate nu este întrecută decât de sensibilitatea pentru eul propriu. Cum se face una ca asta? E simplu: Alex. Ştefănescu are, ca toţi cei care trăiesc în literatură, dorinţa de a se descoperi pe sine prin alţii, de a fi iubit. Dacă nu ne iubim pe noi înşine, cine altul s-o facă? De aceea, unele dintre diagnosticele sale literare sunt exagerate, în plus sau în minus, în funcţie de umorile personale, de gustul probat sau de farmecul scriitorului analizat. Asta nu-i scade cu nimic meritele de lector profesionist al literaturii române de la 1941 încoace. De altfel, cea mai cunoscută carte a sa, „Istoria literaturii române contemporane, 1941-2000“ (Ed. Maşina de scris, 2005), a răvăşit lumea literară de la noi la data apariţiei (iar scriitorului i-a adus o casă şi o livadă). De fapt, a împărţit-o în două tabere ireconciliabile: adoratorii şi detractorii. Autorul însuşi, probând un masochism statistic, a numărat 270 de cronici, majoritatea negative. Scriitori de prim rang, pentru unii, au fost omişi sau minimalizaţi în cartea de 1.176 de pagini format mare, cu 1.500 de ilustraţii, de 2,950 kg – exact cât are un purcel de lapte la două săptămâni. Alţii, consideraţi scriitori minori sau doar mediocri, au fost exaltaţi fiindcă Alex. Ştefănescu zăbovise o clipă asupra lor, asemenea unui lepidopterolog celebru care verifică dimensiunile unui minuscul fluture necunoscut, care bea lacrimile unei specii de broaşte ţestoase din pădurea amazoniană (nu e asta definiţia scriitorului?). Şi fluturii au dorinţe, nu-i aşa? Cu toate astea, lui Alex. Ştefănescu nu i se poate reproşa în absolut că a iniţiat un salon al refuzaţilor în istoria sa: fără acest ingredient de refuz, de veto al unei mari puteri, istoriile ar fi nişte vaste diorame cu exponate de ceară care zâmbesc frumos şi schematic. Nu toţi autorii sunt James Bond sau Madonna ca să fie lăudaţi. În plus, Alex. Ştefănescu a făcut emisiuni şi a publicat cărţi despre autori nefrecventabili, ceea ce i-a atras o groază de invective şi o popularitate pe măsură. Se spune că nu e bine să citeşti cărţi proaste, darmite să le mai şi comentezi, întrucât te contaminezi. Se scrie mult azi, destul de prost, în cele mai multe cazuri, şi nici măcar un titanic critic de întâmpinare, precum Alex. Ştefănescu, nu poate face faţă eforturilor de curăţire a grajdurilor augiene. Nu este Hercule, nici măcar Mr. Propper. Legat de asta, am citit recent un interviu al cunoscutului actor american Gene Hackman, care s-a retras din film de zece ani. Trăieşte în Santa Fe, New Mexico, are o soţie de douăzeci şi trei de ani (actorul are optzeci şi patru) şi este la al doilea roman (thriller) al său. Când s-a apucat de scris nu ştia că o va face: un prieten care îl auzea povestind l-a provocat aşa: „De ce nu te apuci de scris? Astăzi, mulţi o fac“. Acest „mulţi o fac“ arată că există o modă a scrisului care bântuie peste tot, nu doar la noi. O fi bine, o fi rău? Oamenii vor să dea autografe, să scrie bestseller-uri şi, dacă se poate, să se facă filme după ele. Toţi vor să fie Llosa, dar ruleta literară nu oferă decât o şansă la zece milioane. Ce e rău în a încerca, totuşi? Rău e că scrisul devine o ocupaţie de amatori care mai vor să şi scoată bani rapid după aşa ceva. Literatura e pentru cei care au renunţat cândva la succesul comercial facil (nu că scriitorii buni nu ar trebui plătiţi). Datoria criticului literar e să despartă neghina de grâu (apele de uscat e mai greu), iar dacă poate obţine şi făină – cu atât mai bine pentru consumatori. Ceea ce i s-a reproşat cel mai mult criticului la apariţia „Istoriei literaturii române contemporane…“ a fost nu lipsa de stil, a unei amprente personale, ci tocmai stilul de povestitor la gura sobei, o bonomie a relatării ce părea cumva inadecvată unei lucrări „serioase“, o anume rutină de tip jurnalier, netrecută prin şcoli de metodologie şi de hermeneutică literară. Ştefan Borbély aprecia, la finalul unui studiu dedicat lucrării, că „«Istoria…» e, în consecinţă, un imens eşec, nu numai al autorului, ci şi al formulei critice unilaterale, foiletonistice pe care el a practicat-o.“ Viaţa e grea şi pentru un critic solid, nu doar pentru autori emasculaţi din start. Însă, în România, criticul, din toate vremurile, a fost mai mereu un imbrohor care a dat caftan sau a propus „mazîl“. Alex. Ştefănescu scrie aparent simplu, pe înţelesul tuturor, cumva nesofisticat, fără înflorituri intelectualiste, cu o mansuetudine de profesor care explică pe gustul cititorului – şi asta a fost conotat drept carenţă intelectuală. Şi omul simplu trebuie să „priceapă“ – dar mai trebuie şi să merite asta, au spus unii. La bătrâneţe (Alex. Ştefănescu are în prezent peste 570.000 de ore de viaţă şi speră să mai prindă măcar 30.000, după spusa-i proprie), criticul care a oficiat ani de zile în revista „România literară“, s-a lăsat descusut de femei cu darul maieuticii, adevărate Diotime (nu Xantipe), care scot untul dintr-un bărbat „adormit în fotoliu“. Aşa au apărut „Cum e să fii femeie“, dialog cu Lia Faur, şi „Convorbiri cu Alex. Ştefănescu“, autor Ioana Revnic. În această din urmă carte (Ed. Allfa, 2013), Alex. Ştefănescu răspunde cu plăcere nedisimulată, ba chiar se arată cochet, întrebărilor care doresc să afle pentru cititori unde a copilărit micul Alex, cine l-a iubit, cum a ajuns la literatură, la Bucureşti şi apoi la pensie. El nu se lasă rugat de două ori şi povesteşte despre amorurile sale juvenile (pe cele mature le trece sub tăcere, pudic), palmaresul de Don Juan ratat, primele articole literare, relaţia cu părinţii, profesorii săi şi, ceea ce este întâlnirea crucială a vieţii sale, despre Nicolae Manolescu. Alex. Ştefănescu, plecat supărat de la „România literară“ (spune că din cauza lui Gabriel Chifu, însă de fapt a simţit că a fost „lăsat din braţe“ de Manolescu), afirmă sentenţios la pagina 95 a cărţii: „Nicolae Manolescu este cel care m-a eliberat de lanţurile prostiei instituţionalizate“. Aşa nu se vorbeşte decât despre un fenomen. Se referă la modelul paideic întruchipat de actualul şef al U.S.R., care l-a ghidat şi inspirat în decursul întregii sale cariere. Totuşi, cunoscătorii vieţii literare pot să-şi dea seama că Manolescu a fost şi Nemesisul lui Alex. Ştefănescu, chiar dacă interlocutorul Ioanei Revnic preferă să dea vina pe un poet, „care are pregătire de inginer, iar în materie de literatură este un amator“. Când spune Alex. Ştefănescu adevărul? Atunci când îi creionează un astfel de portret lui G. Chifu sau când scria, în articole publicate în „România literară“, că acesta este „un poet puternic, bine definit, cu un loc numai al lui în poezia română de azi“, sau, în altă parte, că este un bărbat frumos, elegant, cu alese însuşiri care fac din el un scriitor atipic pentru mediul nostru literar infuzat de naturi grobiene? Oamenii se schimbă, iar viaţa bate literatura, nu-i aşa? Mai departe, atunci când este întrebat de presupusul colaboraţionism cu regimul comunist, se apără pueril producând o listă de mari personalităţi care şi-au avut propria cădere: un mod inautentic de a evita să răspundă în nume propriu pentru erorile personale, o modalitate ieftină de a te ascunde în spatele unei liste înţesate de nume mari ale culturii româneşti. O fi fost G. Călinescu collabo, dar parcă nu e acelaşi lucru, deşi faptul pare identic: non idem est si duo dicunt idem. În cele din urmă, relaţia psihanalizabilă dintre mentor şi ucenic a fost întreruptă pentru că, la maturitate, Alex. Ştefănescu trebuia să se elibereze de complexul lui Oedip, chiar dacă voinţa nu i-a aparţinut nici în acest caz. A făcut-o, cu noduri în gât, dar a făcut-o „izgonit“, aşa cum mărturiseşte cu amărăciune în paginile cărţii. S-a dorit urmaşul lui Manolescu pe linie dinastică, dar soarta i-a refuzat acest rol. Nu a fost însă izgonit din Paradis, nici măcar din literatură, slavă Domnului – care a scris şi El o carte. Alex. Ştefănescu este un povestitor înnăscut, cu umor, ironie, cu o bună tehnică a prozei confesive, truculenţă literară, ştiinţă a portretului literar. Nu-l bate pe E. Lovinescu, dar şi vremurile sunt altele. A apucat să trăiască în democraţia de tip ceauşist, iar acum în post-totalitarismul care amestecă valorile până la a le face indiscernabile. De aici, miza uşor bârfitoare a cărţii. Literatura ca bârfă – iată un nou gen (sau e vechi?). Într-o epocă „teocratică“, precum aceea la care visează Harold Bloom, Alex Ştefănescu ar fi scris altfel, probabil, deşi nu cred că epoca influenţează decisiv caracterul. Sper. Pe rând, naiv şi seducător, intratabil în chestiuni de istorie literară, melancolic sau precis ca un grefier de tribunal, vindicativ şi insurgent, polemizând contra tuturor (cazul N. Manea), studiat la oglindă sau apărând în pijama, Alex Ştefănescu, interogat cu o delicateţe tuşantă de Ioana Revnic, pune un reflector uriaş asupra unui timp în care a avut literatura română la picioarele sale uriaşe. Criticul de aproape 1,90 m şi peste 100 de kilograme (acum a mai slăbit şi pare mai transfigurat) a fost cândva urmaşul lui Nicolae Manolescu la pagina de critică literară a celui mai prestigios hebdomadar literar românesc, calitate în care era adulat precum vizirul de la Înalta Poartă când se abătea prin Bucureşti. Dar nu a fost Sultanul, deşi a scris o carte grandioasă, tocmai pentru a-i putea demonstra aceluia că sunt egali. Ediţia a II-a a cărţii, la care lucrează de câţiva ani, va spune dacă Alex Ştefănescu a terminat-o cu complexul tatălui castrator sau dacă mitul are mai multă putere decât realitatea chiar şi în zilele noastre desacralizate. Până atunci, autorul, un epicureu cu hedonism deviat de o secretă nefericire, stă de vorbă cu femei frumoase şi ne spune poveşti despre o literatură nu tocmai la fel. Când va mai avea 15.000 de ore de trăit, mi-l închipui pe Alex Ştefănescu întins în iarba livezii sale cu peste o sută de pomi fructiferi, înconjurat de gâze şi furnici, ca un alt Emil Gârleanu, citind alene dintr-o carte pe al cărei cotor scrie „Seneca, Scrieri filozofice alese“. Seneca a fost un stoic, preocupat în ultima parte a vieţii de faptul că ne pierdem timpul cu mărunţişuri. La pagina deschisă, mângâiată de razele soarelui binefăcător, cititorul furişat în spatele criticului somnolent poate vedea titlul unui text pe care Seneca l-a scris când se retrăsese din funcţiile publice deţinute: „Îndemn la retragere din viaţa publică.“ Iar cei care au văzul şi mai bun, vor putea ochi chiar şi propoziţia adâncă a celui care în cele din urmă s-a sinucis la ordinul lui Nero: „Să fie oare chiar atât de plăcut să mori ocupat?“. Şi Alex, dând pagina sau punând alături, în iarba curată, cartea, va conchide: „ferice de mine, că am ştiut s-o fac la timp, iar în vremea mea nu a existat nici un Nero. Că doar n-o să-i compar pe Iliescu sau pe Manolescu cu un tiran atât de reuşit…“