Cornel Regman e ultimul cronicar literar „interbelic“. Conceptul lui critic si îndeosebi conceptul de cronica literara vin în prelungirea (conformista teoretic) practicilor interbelice, cu atasament aparte pentru modalitatea critica a lui Pompiliu Constantinescu si pentru cea „stilistica“ a lui Serban Cioculescu. Desi nu e o calitate accentuata chiar de la primele comentarii, malitia inteligentei (ceruta de toti interbelicii) e climatul dominant în care se vor desfasura comentariile lui Regman, mai cu seama cele dedicate literaturii la zi. Altminteri, Regman e un critic „reactionar“, cu repulsie vie fata de metodele lingvistice sau de alta natura ale noilor orientari critice si cu credinta în criteriile ei stravechi si verificate. Sâmburele conceptiei sale critice poate fi redus la un bun simt exigent, manifestat prompt, ca ritual ironic spontan, fata de orice patologie si moftologie literara sau critica; în general, fata de orice tendinta spre sofisticare, fie ea conceptuala, fie expresiva sau de „constructie“. „Clasic“ pe fond, Regman încearca sa reabiliteze „vechiul si uneori hulitul termen de gust artistic“, ale carui „drepturi firesti“ îl impun în centrul operatiunilor critice. Pornind de la nucleul acestuia, conservat cu scrupul, critica se împarte, pentru el, în doua tipologii complementare: pe de o parte, „critica de cunoastere“ („cu diversele ei subspecii si varietati: critica explicativa si interpretativa, stilistica, istorica, descriptiva sau clasificatoare, analitica sau sintetica, psihologica“) si „critica de atitudine“ (sau „educativa“), care impune practicantului „sa confrunte la tot pasul realitatea operei literare cu cerintele cititorilor“. Studiul despre Pompiliu Constantinescu în care Regman face aceste distinctii e din 1957 iar ultima tipologie e o concesie proletcultista, dar Regman nu va mai practica, dupa iesirea lui fortata din proletcultism (profesat mai ales sub pseudonimul Dan Costa), acest tip de critica. Comentariile lui vor deveni, tot mai asumat, „cronici-expertize“, asa cum el însusi le califica pe cele ale lui Pompiliu, urmarind, precum înaintasul sau între toti admirat, cu preponderenta, pe de o parte, „criteriul conformitatii cu adevarul vietii“ si, pe de alta parte, „organicitatea“ – „drept criteriu de apreciere a felului cum scriitorul realizeaza sinteza artistica a intentiilor si mijloacelor sale“. Spuse aici cam simplist si cam prea dintr-o bucata, acestea vor fi, de fapt, exigentele centrale ale criticii lui Regman, o critica funciar „dialogala“ (caracter mostenit de la interbelici, spre deosebire de caracterul „monologal“ al criticii postbelice) si care porneste întotdeauna cu un ritual anamnetic prin care Regman ia pozitie fata de expertizele sau opiniile anterioare. Tonul acestor diferentieri e rareori tandru si, dimpotriva, foarte frecvent ironic, adesea acid – dar cu gratuitate -, ceea ce i-a adus autorului faima de polemist si cusurgiu. Procedura e însa una ce tine mai degraba de metoda lui Regman decât de pornirile sale irepresive spre caricatural si combatere: criticul face turul opiniilor, le claseaza (cel mai adesea le si caseaza) si degaja terenul exegetic pentru propriile observatii. Lucrul se vede si în „monografiile“ dedicate lui Agârbiceanu si Creanga, dar si în fiecare comentariu, fie el stricta cronica (de obicei, la Regman, extinsa spre studiu) sau expertiza mai pretentioasa; si indiferent de „subiectul“ acestor comentarii. Chiar si la Neculuta, bunaoara, Regman simte nevoia unui ritual prealabil de curatire a terenului, pentru a-l dovedi apoi, pe îndelete, de poet al „biografiei intime“. Tipul acesta de dialog prin respingere l-a convins si pe Regman ca e un polemist, ceea ce l-a determinat adesea sa ia apararea polemicii, ba chiar sa creada ca „spiritul polemic (…) e chiar climatul discutiei în critica literara“ si ca „locul polemicii“ e în chiar „miezul criticii literare“. În realitate, Regman combate pentru putine idei (în apararea gustului critic, a cronicii literare, a lecturii adecvate s.a.), cel mai adesea fiind vorba de dispute de interpretare si valorizare, nu de dispute de principii (combate, sa zicem, pentru valori concrete, nu pentru idei abstracte). Dialogul interpretativ e si el mai degraba implicit – si adesea „constructiv“; dar evaluarile critice exaltate si limbajul care o ia razna sunt drastic amendate, într-o suculenta literatura afabil-ironica. Fie ca e vorba de scriitori, fie ca e vorba de critici (dar mai ales când e vorba de acestia), Regman face mai întâi inventarul ticurilor expresive, al inabilitatilor si excentricitatilor. „Secerisul terminologic“ – cum îi spune chiar el – nu e, însa, cu stricta functionalitate caricaturala; el scoate în evidenta, de regula, redundanta si ambiguitatea conceptuale sau „virtuozitatile“ chinuite ale expresiei artistice. Adesea aceste liste sunt de la sine definitorii si, desigur, prezic tonul rezolvarii critice (de pilda: „miez estetic, calitate estetica, termeni estetici, fundament estetic, implicatii estetice, context estetic, soliditate estetica, judecata estetica, idee estetica, realitate estetica“ etc.). Fara îndoiala ca aceste ritualuri de observatii terminologice si stilistice sunt si o punere în dispozitie, o predispunere la verva critica. Observatiile mai de substanta vin întotdeauna dinspre principiul bunului simt si ele taxeaza excesele, fie ca sunt de „identificare“ („un alt neajuns-exces al monografiei îsi are izvorul în ceea ce am numi contopirea necritica, identificarea entuziasta“), fie de „infidelitate“ („punctele de vedere propuse /ar trebui/ sa dovedeasca o infidelitate mai … statornica, mai consecventa fata de ceea ce s-a spus anterior“), fie de evaluare. Regman e un rationalist si un sceptic, preferând claritatea argumentului si rezerva, limbajul adecvat si sobrietatea terminologica. Desi, cum va marturisi adesea, Calinescu a fost prima fascinatie determinanta pe care a suferit-o, Regman ajunge, prin anii ’70, printre anticalinescieni; nu din pricina lui Calinescu, fireste, ci din cauza prea multor „calinescieni“ (din generatia ’60) atinsi de avântul „erorilor de tot felul“, între care „întâietatea o detine tendinta spre stilul figurat, colorat, dezinvolt, panseistica“ imitativa. Patologia criticii e metodic observata în „Cica niste cronicari…“, cartea care l-a pus rau cu mai toata critica tânara a anilor ’70, dar si cartea cea mai de verva si mai „tipica“ a lui Regman. Niciunde ritualul preliminar de trecere în revista a opiniilor si judecatilor despre cartile discutate nu e mai metodic si niciunde acesta nu e mai spectacular si mai colorat în expresii („puhoi de entuziasm“, „furie filozofanta“, „semnalul ropotelor“, „enciclopedie de citate“, „metafore-clabuc“ etc.). Având spatiu si pofta de taifas, Regman îsi desface comentariile în doua compartimente evident distincte: în primul face spectacolul receptarii – caustic si transant, iar în cel de-al doilea aplica interpretarea personala. Facând obiectul unei rubrici tinute în „Tomis“, comentariile de aici sunt si prilejul unor profesiuni de credinta explicite sau implicite. Cu toate ca nu vrea sa dea o „carte a bunului cronicar“, ghidul propus de Regman recomanda mai întâi „lectura unor maestri ai genului“ si considerarea cronicii drept „o discutie deschisa între participanti“ (o nostalgie a dialogului critic strabate toate comentariile lui Regman; dar e o nostalgie dezamagita, ramasa fara raspuns, în afara replicilor isterizate pe care le-a stârnit si primit). Cronica literara, ca institutie de opinie menita sa tina limpezi apele literare, „trebuie încredintata“, în fiecare revista, cel mult „la doi critici cu experienta, cu o reputatie câstigata“ (dar si mai bine unuia singur) si „care au dat dovezi concrete de spirit nepartinitor“ (Regman va vorbi adesea de „bisericutele-cazemate“ din critica acelor ani). Cronicarul trebuie sa tina agenda valorilor literare si e obligat de functie la o cunoastere „în extensiune“ a literaturii contemporane, nu doar la una „în profunzime“ a operelor comentate. El „nu poate ocoli mediocritatea“, pe care ar fi bine s-o prinda „în superlativul manifestarilor“ (desigur, pentru un plus de eficacitate în actiunea sanitara; de mediocritatea literara propriu-zisa Regman nu s-a ocupat, totusi; cartile care-i solicita puneri la punct sunt, de fapt, carti-vedeta, chiar daca el le da în vileag cusaturile). Primejdia cea mai mare se trage însa din transformarea cronicii în „serva fidela a modelor filozofice si de tot felul“, caz în care ea „nu mai vede la doi pasi“. În „razboiul uneltelor“ (cum numeste el cearta de metodologii), Regman e hotarât de partea impresionismului traditional (practicat, însa, ca un fel de rationalism critic) si nu a criticii care transforma operele în piese „perfect nichelate“. „Idiomul-pasareasca practicat prin universitati si prin tezele de doctorat“ îi miroase a noi pretioase ridicole, iar critica cu „actanti“ si cu „enunturi informational narative“ îl scoate din sarite. Nici în creatia literara propriu-zisa sofisticaria constructiva nu-i e pe plac, preferând eficienta epica si caracterologica („tehnicile sunt bune atunci când raspund unor trebuinte de dezvaluire a noi continuturi, laturi si forme din devenirea umana“). Reticent cam cu toate „inovatiile“, nu agreeaza nici amestecul postmodern al genurilor, hibridizarea literara („sa ne fereasca Dumnezeu de mixaje din acestea, care mai ales în cazul maritisului poeziei cu eseul produc invariabil… proza“). Nu e buna, fireste, nici privirea „de la prea mare înaltime a fenomenului literar-artistic“. Conservatorismul critic al lui Regman razbate mai cu seama în aceste exigente puse în fata cronicii literare. Un eventual „cod de onoare“ al cronicarului ar pretinde, la primul alineat, „argumentarea cu buna credinta a opiniilor“ – a unor „opinii calificate“. Argumentarea în buna credinta implica, fireste, „inteligenta, cultura si probitatea“. Nu mai putin, o anume pregnanta stilistica, o marca proprie a stilului, caci „un critic care se respecta refuza sa astearna pe hârtie rânduri indiferente“. „Criticul întreg“ se naste „la întâlnirea dintre gust, talent literar, cultura si spirit moral“. Elementele ramân mereu aceleasi, dar uneori în alta ordine a combinatiei; câteodata „în primul rând“ e „talentul“; altadata, probitatea sau „cinstea profesionala“, alteori doar „o ingeniozitate aparte, ce se opreste în pragul creatiei“. Cert e ca oricât talent i-ar cere criticului, Regman nu-l confunda cu talentul creativ propriu-zis si distinge critica de creatie (e, aici, „cioculescian“). Fiind hotarât de partea cronicii literare si a cronicarilor în razboiul acestora cu Adrian Marino, Regman deplânge, totusi, absenta „criticii de a doua zi“, cea menita unor interpretari aprofundate si unor situari nuantate. Drept e a recunoaste ca el însusi s-a achitat în numeroase studii (deopotriva pe clasici, interbelici si contemporani) de aceasta datorie si ca însesi cronicile lui sunt, în egala masura, critica din prima si din a doua zi.
Stilul lui Regman, „un cronicar cu samânta de vorba“, e, dupa Manolescu, „o combinatie inelucidabila între faconda si cazneala“. Poate mai drept ar fi sa se spuna ca e vorba de o colocvialitate elaborata, cu tabiet, într-adevar, de vorba lunga. Cronicarul pare a avea tot timpul din lume si întârzie în voluptati marginale sau de-a binelea inutile (pâna într-atât încât nu fara dreptate zice Mihai Iovanel ca, la Regman, „esentialul (…) tine de accidental, e o acumulare sagace de observatii marunte“; dar tot atât de drept ar fi sa se admita ca, de la un punct, aceste „observatii marunte“ se transforma în avalansa). Dispozitivul sau retoric e de taifas (nici nu-i de mirare ca dispretuieste „opinia de 30 de rânduri“) iar frazele se mobilizeaza lent. De regula însa aceasta molcomeala nu e decât preparativa, caci comentariile demareaza – greu, e drept, dar hotarât, evoluând apoi între transanta si sporovaiala, sub un ochi caustic ori doar precaut cu entuziasmele (care nu sunt crutate decât în cazul cerchistilor sibieni). Analizele combina de regula inspirat conceptul si imaginea, metafora critica însotind ca o umbra permanenta strictele observatii critice. Critica lui Negoitescu, spre pilda, înainteaza asemeni „salupei înaltate deasupra valurilor, nu fara atingeri esentiale cu masa dens-elastica ce-i permite zborul“; la Ioan Alexandru, „din atâta cumsecadenie si cucernicie (…) nu se poate iesi decât vizionar“, iar la Sorescu poemele „se înmultesc prin sciziparitate“. Mare autor – si amator – de formule memorabile, bun ciufelnic, Regman are concizia acuta a caracterizarilor, dar si placerea limbutiei. Limbajul abstract si cel plastic (nu fara gustul neaosismelor folosite în caricatura), bine proportionate, dau efecte combinatorii de veritabil umor. Umorul (mai curând decât ironia) e, de fapt, proprietatea specifica lui Regman, iar observatia lui Al. Paleologu privitoare la acest aspect e în totul justa si acoperita: „de moftologii puritani si maoisti, de iacobinii teoretizanti, pedanti si actanti ai structuralismului, neostructuralismului, textualismului, transtextualismului, postmodernismului, el, mucalitul, hâtrul, duhliul si omul de spirit nu putea (…) decât sa se amuze“. Exista, fara îndoiala, un fond de amuzament în critica lui Regman, dar mult mai accentuata e linia de responsabilitate fata de literatura (deci, funciar, gravitatea). Tocmai de aceea pretinde el discernamânt de finete în cernerea valorilor, neluându-si riscul ca „tot farâmând“, sa „constati la un moment dat ca nu mai ramâne aproape nimic în palma“. Din contra, criticul e tinut la un „sentiment mai viu al ierarhiei valorilor“ si la „discernerea importantului de neimportant“. Negationismul ca premeditare îi rezulta doar „snobism“ (desi nici el însusi n-a fost scutit de banuiala unui negationism metodic; e mai aproape, oricum, de aceasta atitudine decât de cea a „osanalistilor“). Practicând, dupa propria-i spusa, o critica „cu suisuri si coborâsuri“, rezulta, fireste, la total, un fel de echilibru prin adaugire de greutati.
Cu arc larg, mergând de la pasoptisti la „nouazecisti“, critica lui Regman are o eficienta perspectiva istorica implicita (mereu prezenta în discernerea noutatilor si diferentelor); de istoria literara ca specie, criticul s-a ferit însa consecvent, nu din argumente de doctrina, ci din argumente de dotare si înclinatie personala. Conceptul de critica pe care l-ar fi preferat si pe care si-l atribuie – manifest si în titluri – e cel de „explorare“ libera, fie într-o directie, fie în toate. „Explorari“ sunt si falsele sale monografii, întotdeauna cautând o perspectiva înca neaplicata (la Agârbiceanu, cheia o reprezinta personajele stranii, la Creanga, un strat livresc si urban; sunt evident puncte de pornire anume cautate pentru a putea întretine febra polemica a comentariilor si explorarilor). O incitare „dialogala“, adesea purtata ca rasteala polemica, e decisiva în critica lui Regman. Comentariul are mai multa verva atunci când vizeaza o contrazicere decât atunci când trebuie sa-si gaseasca propriul ritm argumentativ.
Autor: AL. CISTELECANApărut în nr. 315